gandeste.org
1. De când în România nu se mai produce nimic, a crescut numărul locurilor de muncă în “servicii”. Scanăm şi suntem scanaţi. Vindem şi suntem vânduţi. De aceea Mihai Răzvan Ungureanu a putut fi detaşat atât de uşor de la cârma unui serviciu la cea a economiei bazate pe servicii. Făcea, ca tot omul, un serviciu celor care nu ne lasă să fabricăm decât reputaţii.
Ştirea că Tractorul Braşov (întemeiata în România anilor ‘20 ca fabrică de avioane!) va deveni mall Auchan m-a făcut să mă întreb înca o dată dacă guvernanţii acestei ţări nu pot sau nu vor. Boala vacii nebune a apărut ca urmare a faptului că vacile sunt hrănite cu alte vaci (nebune), transformate industrial în granule furajere. Guvernanţii noştri au înnebunit autofurajându-se cu granulele, cu hălcile, cu ciozvârtele toxice ale unei Românii pe care tot ei au îmbolnavit-o, poluat-o, corupt-o.
Cum poate crede cineva că drumul spre stabilitatea economică şi sănătatea socială ale unei ţări trece prin transformarea unei fabrici în mall şi complex de locuinţe e dincolo de priceperea mea. Poate că mallul va funcţiona ca centru de distribuire a ajutoarelor sociale, iar complexul de locuinţe va deveni azil de noapte pentru muncitorii braşoveni rămaşi fără locuri de muncă. Da, ştiu, mi se va spune că mallul va furniza locuri de muncă. Locuri de muncă temporară, tristă şi prost plătită. Locuri de muncă în “servicii”, că de produs pot produce doar alţii: cei care ne vând idealul locurilor de muncă în “servicii”.
2.
Să luăm, de exemplu, cazul Germaniei, cea mai puternică economie a
continentului în momentul de faţă şi ţară al cărei guvern pare dedicat
celei mai austere economii de piaţă. Fundaţiile partidelor de
guvernământ din Germania - Karl Adenauer (a partidului Creştin-Democrat)
şi Hans Seidel (a partidului Social-Creştin) [1] - s-au remarcat în
ultimii ani prin susţinerea ideilor, programelor, partidelor şi
fundaţiilor neoliberale din România. [2] PDL, FCD, Noua Republică,
Băsescu, Baconsky, în fine, orice prieten al privatizării cu orice preţ a
României a fost un prieten al fundaţiilor de (centru)dreapta din
Germania. Printre fundaţiile care au pus umărul financiar la coagularea
unei elite pro-neoliberale în România s-a aflat şi Fundaţia Volkswagen,
care în 1998 a donat 1,000,000 de mărci Colegiului Noua Europă,
pepiniera miniştrilor de externe PDL Adrian Cioroianu, Teodor Baconsky
şi Mihai Răzvan Ungureanu (de asemenea prim-ministru ex-Terminator) şi a
piticilor moral, intelectual şi neoliberal de sub fusta Albei ca
Zăpada. Dar adevărul e că prosperitatea Volkswagen e rodul controlului
statului asupra firmei.
3. VW a fost
înfiintata în 1937 sub denumirea de “Compania pentru Dezvoltarea
Volkswagenului German”. În 1938 a fost incorporată sub denumirea de
Volkswagenwerk GmbH. Imensele costuri de proiectare a maşinii şi de
construire a fabricii din Wolfsburg au fost asumate de statul nazist.
Hitler era personal interesat în construirea de către germani, la
concurenţă cu americanii care deţineau firma rivală Opel, a unei maşini
ieftine pentru “rasa superioară”. Piatra de temelie a fabricii VW din
Wolfsburg a fost pusă de Hitler însusi, iar actele fondatoare ale
companiei prevedeau că VW e o firmă de utilitate publică, non-profit,
care urma să pună în aplicare ordinele Fuhrerului cu privire la
“manufacturarea, proiectarea şi punerea în vânzare a maşinii VW”. [3]
În
perioada războiului (1939-45), VW a construit mai ales vehicule
militare, dar şi 50,000 de maşini. Goring a folosit fabrica pentru a
repara avioane Junker 88 şi pentru fabricarea de bazooka şi rachete V1.
Din 1941, VW a folosit ca forţă de muncă ieftină prizonieri din lagăre,
puşi sub supraveghere SS. [4] După cum notează Simon Reich, compania a
prosperat datorită unui neîncetat influx de lichidităţi, accesului
discreţionar la materii prime şi deţinuţilor folosiţi ca forţă de muncă
ieftină. [5] Dacă în primii doi ani VW a înregistrat pierderi de
18,000,000 de mărci, în 1943 înregistra deja un profit de 10,000,000 de
mărci. La începutul lui aprilie 1945, în faţa ofensivei trupelor
americane, conducerea fabricii din Wolfsburg a ars toate documentele
incriminatoare şi a fugit împreuna cu trupele SS care păziseră
deţinuţii.
4. După 1945, VW s-a aflat
în sectorul britanic de ocupaţie. Departamentul de Comerţ britanic a
considerat că VW - ca firmă fanion a Germaniei naziste - ar trebui
desfiinţată. Măsura propusă avea în vedere atât pedepsirea unei companii
asociate regimului nazist, cât şi eliminarea de pe piaţă globală a unui
competitor al firmelor britanice de automobile. Oficialii Ministerului
de Finanţe britanic însa, au susţinut că VW, alături de alte firme
germane, trebuie ajutată să se refacă pentru a lua povara de pe umerii
trezoreriei Marii Britanii, care trebuia să hrănească şi să îmbrace
populaţia germană aflată sub ocupaţie.
Viitorul
ministru german al economiei, Ludwig Erhard, a susţinut şi el că, de
vreme ce poporul german a construit VW, poporul german era proprietarul
de drept al VW. La cererea autorităţilor federale germane şi cu acordul
autorităţilor de ocupaţie britanice, VW a fost deci naţionalizată şi
pusă sub autoritatea guvernului federal în Septembrie 1949. Landul
Saxonia Inferioară urma să exercite controlul direct asupra VW în numele
guvernului federal şi în interesul poporului german. [6] La conducerea
VW a fost adus Heinrich Nordhoff, care deţinuse sub nazişti funcţii de
conducere în concernul Opel. Şi el folosise în fabrica sa deţinuţi ca
forţă de muncă.
Fără acţionari, şi
deci fără obligaţia de a plăti dividende, VW a putut folosi cea mai mare
parte din profituri pentru achiziţia de echipament, pentru cercetare şi
pentru salarii care să asigure cooperarea muncitorilor şi dezactivarea
sindicatelor comuniste. Din 1948, VW a început să domine deci piaţa
germană de maşini.
5. Deşi Erhard
declarase că VW va fi naţionalizată doar pentru a fi privatizată, şi
deşi propunerea lui avea suportul industriaşilor germani, elitele
politice şi administrative ale Germaniei Federale au pus piedică
procesului de privatizare. Ministerul de Finanţe, condus de
Creştin-Democraţi, prefera o relaţie mai strânsă între stat şi marile
concerne decât o permitea neoliberalismul lui Erhard. Creştin-Democraţii
şi Social-Democraţii erau, împreuna cu sindicatele, de acord că
naţionalizarea marilor firme permite statului să instituie politicile
cele mai utile la nivel micro şi macro-economic. Liderul Uniunii
Creştin-Sociale, Franz Josef Strauss, susţinea chiar că statul trebuie
să joace un rol economic hotărâtor, în tradiţia “conservator dirijistă”.
[7]
Când, în 1955 şi 1957, Erhard a
cerut din nou privatizarea VW, oficialii Creştin-Democraţi ai
Ministerului de Finanţe, împreuna cu Nordhoff, au susţinut că
privatizarea ar fi prematură din cauză că firma nu era destul de
competitivă pentru a rezista pe piaţă neprotejată de stat. Fritz
Schaffer, ministrul de Finanţe, şi unul dintre cei mai respectaţi membri
ai Partidului Creştin-Democrat, a argumentat că, din raţiuni
naţionaliste, dacă VW e să fie vândută, în nici un caz nu poate fi
vândută unor străini.
Autorităţile
landului Saxonia Inferioară - şi cele Creştin-Democrate sau
Creştin-Sociale şi cele Social Democrate - se opuneau şi ele
privatizării. Când, în 1961, s-a căzut de acord asupra unui plan de
privatizare a VW, acesta nu avea nimic de a face cu neoliberalismul. 40%
dintre acţiuni urmau să rămână în posesia guvernului federal şi a
landului Saxonia Inferioară (dividendele urmau să finanţeze Fundaţia
Vokswagen). Restul de 60% urma să fie vândut cetăţenilor germani în
loturi de maximum 5 acţiuni care nu puteau fi revândute fără aprobarea
companiei. Practic, privatizarea VW nu însemna denaţionalizarea VW.
Guvernul, băncile şi partidele (Social-Democraţii, Creştin-Socialii,
Creştin-Democraţii) au căzut de acord că menţinearea controlului asupra
sectoarelor cheie ale industriei şi economiei naţionale e de importanţi
vitală.
Ca urmare, în 1960, guvernul a
blocat cumpărarea BMW - falimentară la acel moment - de către firma
britanică GEC. Guvernul Creştin-Social al landului Bavaria a declarat că
“din raţiuni de mândrie locală şi din grijă pentru cei 15,000 de
salariaţi ai BMW” preferă să achiziţioneze el însusi firma BMW decât să o
vândă britanicilor de la GEC. [8] În 1968, guvernul federal a blocat
achiziţionarea NSU de către Fiat. Iar la mijlocul anilor ‘70 a blocat
achiziţionarea Daimler-Benz de către investitori iranieni.
6.
La conducerea Daimler-Benz se afla Friedrich Flick, condamnat pentru
crime de război în 1947. Flick fusese, ca proprietar al fabricii de
armamente Flick, unul din principalii furnizori ai maşinii de război
naziste. Flick a fost şi unul dintre cei mai mari jefuitori ai averilor
evreieşti din zonele ocupate de Germania nazistă. Imperiul său
industrial era, de asemenea, clădit pe munca deţinuţilor. În 1947 a fost
deci expropriat şi condamnat la şapte ani de închisoare. Din care a
executat trei. La ieşirea din închisoare, guvernul de la Bonn i-a
restituit cea mai mare parte a proprietăţii, inclusiv cele 39 de
procente în compania Daimler-Benz. În noua/vechea sa calitate de manager
al Daimler-Benz, Herr Flick era în intime relaţii cu oficiallii
Creştin-Democraţi, inclusiv cu secretarul personal al lui Adenauer, care
a fost mituit de Daimler-Benz cu “maşini în schimbul asistenţei
guvernului pentru sporirea exporturilor.” [9]
În
1975, legislaţia germană a interzis explicit, prin lege, vânzarea către
străini a tuturor companiilor care au de a face cu interesele vitale
naţionale ale Germaniei (industria de maşini, căile ferate, poşta,
regiile de consum). Abia la sfârşitul anilor 80 au fost privatizate
companii precum VW şi Lufthansa, şi chiar şi atunci în condiţii care
păstrau controlul german asupra firmelor supuse privatizării. Înainte de
a trece la concluzii, trebuie să mai precizăm un singur punct.
7.
Şi anume că primul program de “privatizare” din istoria Europei îi
aparţine lui Hitler. La acea dată, în 1934, nemţii nici măcar nu aveau
un cuvânt pentru ceea ce era opusul “naţionalizării” sau al
“socializării”. Aşa că au născocit termenul “Reprivatisierung”. Germa
Bel arată că, sub Hitler, privatizarea avea două scopuri: 1. asigurarea
sprijinului industriaşilor pentru regimul nazist şi 2. încurajarea
austerităţii bugetare, a deprinderii de a consuma puţin, deprindere
esenţială pentru o Germanie care se pregătea de război şi care deci avea
nevoie de canalizarea resurselor către viitorul front, nu către
consumul intern. [10]
Cu mici
excepţii, marii industriaşi germani au dus-o într-adevăr bine în
Germania nazistă. Dacă programul de campanie electorală al Partidului
Naţional-Socialist cerea naţionalizarea marilor trusturi, Germania lui
Hitler a aruncat în braţele trusturilor multe din monopolurile statului
sau din firmele/băncile naţionalizate (de la cetăţenii germani de
origine evreiască). De exemplu, vechea noastră cunoştinţă Friedrich
Flick a făcut epocă. În 1932, Flick a vândut statului, cu un preţ de
trei ori mai mare decât cotaţia la bursă, majoritatea acţiunilor
concernului de prelucrare de oţelului Stahlverein, falimentar la acea
dată. În 1936, guvernul Germaniei i-a înapoiat lui Flick - care oricum
contribuise financiar la ascensiunea nazisţilor - toate acţiunile. [11]
Lista
malversaţiunilor de genul acesta este uriaşă, şi uimitor de
asemănătoare cu ceea ce s-a petrecut în România ultimilor 20 de ani în
numele privatizării, neoliberalismului, “individualismului”,
“atlantismului”, “capitalismului” şi “democraţiei”. Şi atunci, ca şi
acum, cei care au suferit au fost oamenii normali, obişnuiţi, micii
întreprinzatori. Guvernul nazist a coordonat creditele către marea
industrie şi a silit firmele mici, care câştigau sub 10,000 de mărci pe
an, să se închida (vă mai amintiţi de “impozitul forfetar” al lui Boc?).
În
ianuarie 1929, Herr Budian, de la conducerea Frontului Muncii, cerea să
se diminueze cu 35,000 numărul tinerilor admişi în şcolile
profesionale. [12] Erau vizate în special meseriile de: brutar, cofetar,
măcelar, croitor, tâmplar şi tapiţer. Zeci de Mii de mici ateliere,
lăptării, tutungerii, brutării au fost închise cu forţa de regimul
nazist, care voia să pună capăt independenţei economice a micului
întreprinzator. Noua generaţie, afirma răspicat Herr Budian, trebuia să
se îndrepte către industria grea, de construcţii, inginerie şi minerit.
[13] Şi mai profetic era însa Herr Syrup, preşedintele Consiliului
Naţional de Asigurări Sociale care aplauda în 1938: “Transferul
accelerat de întreprinzatori mici şi mijlocii din domeniul vânzării cu
amănuntul în câmpul muncitorilor şi al funcţionarilor de birou.” [14]
Confruntaţi
cu ascensiunea neruşinată a plutocraţiei îmbogatite de privatizarea
nazistă, cetăţenii obişnuiţi ai celui de-al Treilea Reich au început
să-şi manifeste nemulţumirea. Oficialităţile naziste au reacţionat dur,
punând aceste cârteli pe seama frustrărilor şi urii populare faţă de
oamenii superiori moral şi intelectual. Inegalităţile sociale rezultate
din transferul ilicit de bogăţie de la stat la oligarhii nazişti erau
justificate de propaganda oficială nazistă prin apelul la ideologia
neoliberală. Astfel, pe 30 iunie 1938, oficiosul SS Schwartze Korps
clama: “Avem înca printre noi anumiţi vechi camarazi care nu se pot
dezbăra de obiceiul de a-i considera pe unii dintre semenii lor ca fiind
vătămători celorlalţi, doar pentru că se întâmpla să câştige mai mulţi
bani decât restul. Nu vor să realizeze că aceste câştiguri sporite sunt
rezultatul mai marii capacităţi şi sporitelor performanţe ale acestora.
Dar regimul are nevoie de oameni inteligenţi care pot să realizeze şi
deci să câştige mai mult.” Curat neoliberală, vocea organului lui Herr
Himmler.
8. Cu alte cuvinte,
privatizarea României e un dezastru pentru că nu are cum să fie altfel.
Macro-privatizarea, după cum arată şi Janine R. Wedel într-una din
strălucitele ei cărţi, nu implică doar transferul de proprietate de la
stat la particulari, ci “privatizarea informaţiei oficiale, a
legitimităţii, a expertizei, a memoriei instituţionale şi a conducerii.”
[15] După cum recunoaşte E. Wayne Merry, analistul politic şef al
Ambasadei SUA la Moscova în timpul preşedinţiei lui Boris Elţîn,
rezultatul “privatizării” a fost că: “Am [adică SUA] declarat sezon
deschis furtului la nivel naţional şi am dat undă verde fugii de capital
la nivel de sute de miliarde de dolari şi la jaful resurselor
naturale.” [16]
Singurii care au
profitat de pe urma privatizării sunt “flexienii” - termenul îi aparţine
lui Wedel -, adică persoanele şi reţelele mişcându-se oportunist şi
lipsit de scrupul între public şi privat: oamenii conflictelor de
interese.
Problema economiei româneşti nu e statul. Şi soluţia economiei româneşti nu e privatizarea cu orice preţ.
9.
Privatizarea nu e decât o modalitate de a distrage atenţia de la faptul
că statul român nu mai are o misiune, o direcţie. Nu mai e
reprezentativ. Am moştenit un stat nereprezentativ de la regimul
comunist al lui Nicolae Ceauşescu. Privatizarea nu a făcut decât să
ascundă deriva statului român şi să profite de pe urma ei. După cum ne-o
dovedeşte exemplul “miracolului economic” german, petrecut sub
patronajul statului, nu economia de stat e problema. Ci statul fără
căpătâi şi elitele flexiene pe care le cloceşte.
Nu vom rezolva problema României privatizând totul. Ci rezolvând criza de identitate a statului român.
10.
Am afirmat cândva că, după patru decenii de comunism, după 1989,
România a avut parte, absurd, de denazificare. Imediat după 1989, toţi
opozanţii lui Ion Iliescu erau denunţaţi drept legionari! La nivelul
discursului politic aşa au stat lucrurile. La nivelul practicii
economice însa, după 1989, am avut, cu mici excepţii, o Românie cu două
regimuri: fascism pentru micul investitor, sufocat de stat şi de marile
companii, libertate de mişcare pentru marii flexieni sau băieţii
deştepţi.
Cred că a sosit timpul ca
aceleaşi legi să fie aplicate uniform tuturor. Pentru că legile sunt ale
statului român. Şi statul român ar trebui să fie un stat reprezentativ,
adică responsabil şi răspunzător faţă de naţiunea română. Iar naţiunea
română are nişte interese naţionale care trebuie apărate. Şi aceste
interese naţionale au de a face cu o anumită conştiinţă naţională. Fără
de care plutim în derivă, pradă flexienilor. Flexieni care ar trebui să
înceteze cu acuzaţiile de “fascism”, “colectivism”, “antisemitism”
azvârlite la tot pasul în obrazul celor care le denunţă corupţia.
Lozincile - “individualism”, “atlantism” etc - nu pot îmbunatati modul
de viaţă al unei întregi naţiuni. Servesc, doar, la plata chiriei unor
trântori de lux.
[1] Vezi http://mirceaplaton.com/html/articole_la_loc_telecomanda.htm .
[2]
Vezi Laurentiu Diaconu-Colintineanu, “Dreapta germană face PDL un cadou
îndoielnic” (contributors.ro din 28 iunie 2011)
(http://www.contributors.ro/administratie/dreapta-germana-face-pd-l-un-cadou-indoielnic/).
În noiembrie 2011, Traian Basescu a vizitat Germania: “În acest
context, preşedintele Traian Băsescu a reconfirmat menţinerea anului
2015 ca dată ţintă de aderare a României la euro, decizie salutată de
domna Merkel care a apreciat, în acelaşi timp, efectul avut până acum de
măsurile de austeritate luate de guvernul de la Bucureşti.”
http://www.cotidianul.ro/basescu-la-berlin-deficit-zero-in-2013-si-euro-in-2015-163509/
“Preşedintele
PDL al României nu s-a dus acolo cu mâna goală. Traian Băsescu a fost
cu o invitaţie la shopping. Domnul Băsescu le-a transmis investitorilor
germani că-i aşteaptă să cumpere companiile din domeniile energetic şi
feroviar (
http://www.cotidianul.ro/germania-si-fmi-la-shopping-in-romania-163711/).
[3]
Simon Reich, The Fruits of Fascism: Postwar Prosperity in Historical
Perspectcive (Ithaca: Cornell Universitz Press, 1990), 156.
[4] Reich, Fruits of Fascism, 164-65.
[5] Reich, Fruits of Fascism, 167.
[6] Reich, Fruits of Fascism, 177-79.
[7] Reich, Fruits of Fascism, 187-88.
[8] Reich, Fruits of Fascism, 255.
[9] Reich, Fruits of Fascism, 253-54.
[10]
Germa Bel, “The Coining of “Privatization” and Germany’s National
Socialist Party”, Journal of Economic Perspectives, 20: 3 (Summer 2006),
187–194.
[11] Hans Behrend, The Real Rulers of Germany (London: Lawrence & Wishart, 1939), 102.
sursa: mirceaplaton.com
[12] Vezi isprava PDL aici: http://www.ziaruldeiasi.ro/pulsul-orasului/este-oportuna-desfiintarea-scolilor-de-arte-si-meserii~ni59h8 . Şi o alternativă: http://www.ziaruldeiasi.ro/economic/avem-scoli-private-de-meserii-cat-costa-sa-obtii-o-diploma-de-frizer-sau-bucatar-recunoscuta-in-ue~ni7qjk.
[13] Behrend, The Real Rulers of Germany, 78.
[14] Behrend, The Real Rulers of Germany, 70.
[15] Janine R. Wedel, Shadow Elite: How the World’s New Power Brokers Undermine Democracy, Government, and the Free Market (New York: Basic Books, 2009), 90.
[16] Wedel, Shadow Elite, 125.
