Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta
Dacă Jules Verne ar scrie romanul „O călătorie spre centrul pământului” în zilele noastre, ar căuta probabil înţelesul profund al runelor mai degrabă în Germania decât în Islanda, ţinând cont totodată de percepţia germanocentrică a Berlinului în Europa. Duminică am aflat din presă că luni, 16 aprilie, va avea loc o vizită oficială a domnului ministru de Externe, Dr. Cristian Diaconescu, la Berlin, cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de la semnarea tratatului de prietenie germano-român, în cadrul căreia va avea o întrevedere cu omologul său german, Guido Westerwelle, şi va ţine o cuvântare cu posibilitatea unei discuţii deschise cu participanţi la Casa Europei.
Am făcut tot posibilul să particip şi eu la această discuţie deschisă şi am solicitat prin e-mail Ambasada Română de la Berlin să mă includă pe lista de invitaţi şi am luat primul avion spre Berlin. Graţie amabilităţii funcţionarilor Ambasadei am fost trecut pe lista de invitaţi, chiar dacă termenul final pentru înscrieri a fost până pe 12 aprilie. Discursul domnului ministru de Externe a fost o elogiere a Germaniei plină de patos şi fără pic de umbră. Din pacate însă, ministrul de Externe al Germaniei, Guido Westerwelle, nu a participat la acest eveniment, precum politeţea elementară ar impune, lăsând cuvintele de laudă aduse la adresa Germaniei fără onorul gazdei.
Chiar mă aşteptam la un moment dat, după o elogiere supraîncărcată şi neîntreruptă a legăturii, sprijinului, tradiţiei, educaţiei, colaborării germano-române, să mai aud că şi originea latină a limbii române este de fapt oarecum germană. Încoronarea Germaniei în acest discurs filogerman desigur a fost finalizată cu o informaţie valoroasă adresată auditorului, că însăşi fiica domnului ministru este o absolventă a uni liceu german. Graniţele etnice între compatrioţi şi gazdele germane s-au putut observa cu uşurinţă în mod special prin zâmbetul satisfăcut şi languros al germanilor. Bagheta aprobării prin zâmbet o deţinea în timpul întregii încoronări oratorii a Germaniei domnul ambasador al Berlinului la Bucureşti, Andreas Mettenheim. Moderatorul acestui eveniment, domnul prof. dr. Eckart Stratenschulte de la Academia Europeană din Berlin, a promis participanţilor posibilitatea de a adresa întrebări critice domnului ministru pe urma discursului de treizeci de minute. Aş fi avut multe întrebari precum ar fi:
de ce Germania nu condamnă Pactul Molotov-Ribbentrop şi Dictatul de la Viena, ambele fiind tratate germane care au vizat secesiunea României, transformând gogoaşa de la Versailles alias România Mare într-un covrig la răsărit de Carpaţi, răpiţi de două treimi din teritoriul ţării
de ce nu am semnat cu Germania un tratat de pace după război şi reunificare şi am trecut direct la prietenie
de ce nu avem cu Germania un parteneriat strategic aşa cum avem cu SUA, Franţa, Polonia etc.
de ce retailerii germanii exploatează doar piaţa de desfacere a României, fără a crea locuri de muncă, îngreunând astfel oportunităţile pentru ţăranii români.
M-am rezumat doar la creanţele comerciale ale României de peste 18
miliarde de euro acumulate în baza acordului de cliring în perioada 1936
– 1944. Am vrut să ştiu dacă România a renunţat în baza Tratatului de
Pace de la Paris din 1947 la aceste creanţe sau nu. Răspunul domnului
ministru a făcut trimitere la răspunsurile date de BNR şi MFP în anul
2010. Moderatorul însă mi-a sugerat să continui discuţia cu domnul
ministru în cadrul recepţiei după încheierea programului oficial.
M-a surprins amabilitatea domnului ministru în cadrul unei scurte discuţii pe acest subiect, care m-a asigurat că mă va pune în legătură cu un oficial al ministerului pentru a-i explica încă o dată detaliat şi a-i expune informaţiile referitoare la aceste creanţe. De o remarcabilă amabilitate au fost uzanţele diplomaţilor români şi ale funcţionarilor Ambasadei din cadrul acestui eveniment. Fără experienţă în lumea diplomaţilor, anticipând aceeaşi politeţe din partea ambasadorului german de la Bucureşti, precum tocmai învăţasem din partea diplomaţilor României, mi-am luat inima în dinţi şi am salutat, întinzând mâna pretorului Berlinului la Bucureşti, care mi-a lăsat braţul în aer, de parcă aş fi performat un exerciţiu de yoga. M-a salutat cu întrebarea dacă eu sunt acela cu creanţele. Mi-a evitat numele de parcă ar fi în buna tradiţie a evidenţei numerelor tatuate din cele mai întunecate zile ale trecutului. Mi-a adus la cunoştinţă într-un ton ironic că aş fi singur cu problema creanţei, la care i-am răspuns că ar trebui să cunoască România şi că corectitudinea politică în opinia publică nu este neapărat identică cu simpatia şi solidaritatea faţă de mine exprimate între patru ochi. L-am dat ca exemplu pe însuşi domnul ministru care, înainte de a fi numit în funcţie, m-a încurajat într-un mod deosebit de călduros în cadrul unei intervenţii telefonice într-o emisiune televizată. Totodată i-am semnalat cele peste 4.200 de semnături adunate pe internet pentru recuperarea acestei creanţe. Am fost uimit de dispreţul la adresa petiţionarilor, la adresa acestui instrument de exerciţiu al democraţiei, din partea ambasadorului german, care a spus că astfel de semnături ar fi în afara legii. L-am contrazis şi i-am explicat că inclusiv în Germania există această formă de petiţie electronică. Gestul care a urmat mi-a arătat că s-a aclimatizat şi cu uzanţele de cartier ale Bucureştiului, gesticulând un „las-o” şi urându-mi de la doi metri „mult succes”. Se pare că salutul nu este inclus în uzanţele diplomatice ale germanilor de pe metereze.
Care este bilanţul relaţiilor române-germane în mod concret în afară de elogierea Germaniei nu am putut afla. M-am bucurat să aud cuvinte de laudă ale Germaniei la adresa sacrificiilor României pe urma implementării austerităţii, care au dus la o reducere a salariilor fără precedent în Europa. Chiar şi după şaptezeci de ani, radiografia neamului făcută de geopoliticienii germani şi experţii nazişti, care ne considerau un popor răbdător să îndure foametea, este cât se poate de actuală. Oare până când?
