Imnurile naționale europene sunt pline de oase ciobite, hârci, lovituri de paloș si valuri de hemoglobină
Surprinzător,
cel mai bătăios imn este cel al danezilor, care sunt, paradoxal,
naţiunea cea mai paşnică. Şcolarii danezi proslăvesc un imaginar măcel, o
hăcuială pe care războinicii Danemarcei o săvârşesc... râzând.
Versurile spun că sabia daneză „crapă coifurile şi creierele
suedezilor”... numiti în deriziune „Goţi”. Pentru greci, vrăjmaşii sunt
turcii, pentru belgieni, duşmanii sînt însă olandezii, iar imnurile lor
cântă pe un ton lugubru gloria oaselor sfinte de eroi. În tot acest
context macabru, „Deșteaptă-te, române” e unul din puţinele imnuri
europene care fac dovadă de oarecare reţinere, deşi pe un fond de
paranoia profundă. Toţi împrejur ne sunt duşmani, dar, revelator pentru
mentalitatea românească, singurele ameninţări cu masacrul şi hăcuiala
sunt aruncate nu la adresa vecinilor, ci... a şovăielnicilor de acasă.
"Daaa"...au ajuns statele europene "paranoice", că mai au (încă !) imnuri naţionale, nu "Oda bucuriei", ne spune Dan Alexe, unul dintre semnatarii "Declaraţiei de la Budapesta" din iunie 1989, în care Transilvania era definită drept un "spaţiu de complementaritate" !
