Noi nu putem intoarce azi din cauza liberalismului dominant, cum n-am putut intoarce altadata din cauza despotismului. Noi facem azi jocul marilor case de credit. Nimeni nu ne intreaba daca vrem sa-l facem sau nu. Si am ajuns sa cred ca nimeni nu ne-a intrebat daca vrem sa vindem sau nu capacitatile noastre productive. – Vinde, ca te tai! ni s-a spus, si s-a dat o spaga la nevolnicul de vanzator, un rahat cu ochi, care s-a “turcit”, adica s-a caftanit, s-a ajuns si s-a revarsat ca un paduche.Everac: Liberalismul vasal
Premierul s-a supărat pe acuzațiile lansate la adresa sa după ce
guvernul condus de el a reușit să înstrăineze aproape gratis 60% din
resursele de cupru ale țării noastre. Editorialiștii publicației noastre
au catalogat tranzacția Cupru Min drept o trădare națională. Victor
Ponta, deși reprezintă partidul care nici măcar nu și-a cerut scuze de
la români pentru privatizările dezastruoase de la Sidex și Petrom, a
declarat că Mihai Răzvan Ungureanu este ”subjugat unor interese
economice străine”. Premierul MRU s-a supărat groaznic și a afirmat că
”premierul Ungureanu apără în primul rând interesele naționale și doar
naționale”. Desigur, are și premierul dreptul la o părere în această
privință, doar că acestei păreri îi lipsește substanța factologică.
Mihai Ungureanu a încercat să justifice prețul de vânzare a Cupru Min,
invocând argumente ce ar putea impresiona o persoană neavizată:
”Concentrația de cupru din halda rămasa acolo (nota redacției: steril amestecat cu minereu de cupru rămas în urma exploatării anterioare) e foarte mică, 0,3%, ceea ce face ca pentru zăcământul exploatat la suprafață să fie nevoie de o tehnologie foarte bună pentru a putea obține profit. ”
Argument savant și impresionant, nu? În realitate, situația este
următoare: una dintre cele mai mari companii miniere din lume, Xstrata
(profit de 5,9 miliarde de dolari în 2011) a achiziționat în 2003 mina
Tampakan din Filipine, gradul cuprului din această mină fiind de 0,3%.
Dacă una dintre companiile de top din mineritul mondial a fost dispusă
să cumpere o mină cu un ”grad” de 0,3%, atunci ce se poate spune despre
Cupru Min în cazul căruia gradul rezidului cvasi-steril rămas în urma
exploatării anterioare are aceeași valoare? În SUA și Australia există
numeroase proiecte care funcționează și aduc profit, deși gradul
minereului exploatat este de 0,2%. Celor interesați de referințe
teoretice le recomandăm să consulte ediția a două a lucrării
fundamentale Surface Mining (Minerit de suprafață) scrisă de Bruce A.
Kennedy (inginer-șef al mai multor companii miniere canadiene și
internaționale), această lucrare fiind de 20 de ani o carte de referință
a inginerilor minieri care lucrează în companiile transnaționale. În
cadrul capitolului ”Planificarea și proiectarea minelor de suprafață”,
autorul explică foarte clar că un grad de 0,3% pentru cupru, este
perfect viabil pentru toate etapele de viață a unei exploatări miniere.
Este foarte improbabil să vedem vreodată documentul justificativ prin care a fost fixat prețul aberant de pornire a licitației. Considerăm că discuția cu privire la cazul Cupru Min poate fi considerată închisă pentru că oricât s-ar strădui, guvernul nu va putea să prezinte argumente viabile ce ar putea justifica vânzarea pentru 200 de milioane de euro a unui proiect minier care valorează (după scăderea costurilor de extracție și redevențelor) mai mult de 4 miliarde de euro. În termeni simpli, Mihai Răzvan Ungureanu a prejudiciat statul cu echivalentul a aproximativ 2,87% din PIB-ul României.
Probabil, dorind să-i facă pe români să creadă că el
lucrează în interesul lor, premierul MRU a explicat cum va utiliza banii
obținuți din privatizări. Șeful guvernului își dorește să înființeze un
”Fond de Salvare Națională” care să funcționeze ”după modelul
norvegian”, iar banii strânși ”din avuția națională” să fie gestionați
de un consiliu special. Mihai Răzvan Ungureanu susține că acest fond va
investi bani ”ca să facă bani”. Probabil, consultanții de imagine i-au
explicat că un scop perceput ca fiind nobil, ar putea justifica în ochii
electoratului trădarea de la Cupru Min. Dacă acest ”Fond al Salvării
Naționale” va fi creat, putem pune pariu că modul ”de a face bani din
bani” pe care îl va utiliza, va fi identic cu strategia de gestiune a
rezervelor valutare folosită de BNR: achiziția de obligațiuni americane
care aduc o dobândă anuală de 0,25%, în timp ce statul român se
împrumută pe piața americană la o dobândă de aproape 7%. Cei care vor
susține că o asemenea utilizare a banilor este contrară intereselor
naționale vor fi declarați dușmani ai ”idealuri euro-atlantice” și puși
la stâlpul infamiei mediatice.
Presimțim cu groază și dezgust că înființarea și finanțarea ”Fondului
Salvării Naționale” vor deveni obiectivele actualului guvern, iar în
aceste condiții merită să punctăm câteva diferențe de ordin principial
între România și Norvegia, privite prin prisma funcționării unei
asemenea instituții.
În cazul României, se pare că finanțarea ”Fondului
Salvării Naționale” se va face din banii obținuți prin vânzarea
activelor statului. În cazul Norvegiei, cele două fonduri de stat sunt
finanțate nu din veniturile rezultante din vânzarea companiilor de stat,
ci din dividendele plătite de către companiile de stat. Merită să
analizăm punctual ce a făcut Norvegia cu activele statului și să
comparăm aceste acțiuni cu modul în care guvernele ce s-au perindat la
conducerea României au gestionat companiile de stat.
Sectorul petrolier:
Norvegia: Statul norvegian menține controlul asupra companiei petroliere Statoil. Pachetul deținut direct de către guvern este de 67%. Statoil plătește la bugetul de stat dividende, redevențe și impozite. Statul norvegian susține extinderea Statoil în piețele internaționale și accesarea resurselor minerale localizate în alte țări. Profitul Statoil în anul 2011 a fost de peste 5 miliarde de Euro.
România: Statul român a privatizat Petrom la un preț vădit subevaluat (detalii aici: http://cronicaromana.com/2012/02/27/cazul-petrom/
). De fapt, privatizarea Petrom a transformat compania austriacă OMV
dintr-un pitic al pieței petroliere internaționale, într-un important
jucător regional. Statul român i-a ajutat pe austrieci inclusiv prin
faptul că redevențele sunt microscopice în comparație cu cele practicate
la nivel internațional.
Sectorul energetic:
Norvegia: Compania de stat Statkraft este controlată integral de statul norvegian care sprijină extinderea acesteia în piața internațională, inclusiv prin achiziția unor centrale energetice în Germania, Franța și alte țări europene.
România: Statul român a folosit sectorul energetic de
stat pentru a oferi energie ieftină ”băieților deștepți” de la Energy
Holding, ALRO etc.
Sectorul financiar:
Norvegia: Cea mai mare bancă norvegiană (de fapt un conglomerat de bănci) este controlată de guvernul norvegian. Deși guvernul deține un pachet de 34%, datorită metodei specifice de privatizare, acționarii privați dețin pachete foarte mici de acțiuni și nici o decizie importantă nu poate fi luată fără acordul guvernului.
România: Sectorul financiar este controlat în proporție
de 95% de bănci cu capital străin. Guvernele de la București au refuzat
în repetate rânduri să recapitalizeze băncile de stat: CEC și Eximbank.
Sectorul metalurgic:
Norvegia: Guvernul norvegian menține controlul asupra companiei metalurgice Norsk Hydro. Această companie ocupă locul 4 în topul producătorilor mondiali de aluminiu, iar statul sprijină extinderea internațională a companiei, inclusiv prin deschiderea unor noi combinate metalurgice, printre care se numără giganticul proiect Qatalum din Qatar.
România: statul român a privatizat la prețuri microscopice combinatele Sidex și ALRO.
Sectorul telecomunicațiilor:
Norvegia: Guvernul norvegian deține controlul operatorului local de telefonie fixă, mobilă și televiziune digitală Telenor. Această companie a reușit să penetreze piețe din Asia și Europa, deținând astăzi pachete majoritare sau minoritare de acțiuni în companii de telefonie mobilă din Rusia, Bangladesh, Serbia, Ucraina, Danemarca, Ungaria, India etc.
România: Statul român a reușit performanța înstrăinării Romtelecom către OTE, o companie deținută de statul elen.
Industria chimică:
Norvegia: Cel mai mare producător de îngrășăminte chimice din Europa de Nord, compania YARA este controlată de statul norvegian printr-o schemă asemănătoare cu cea implementată în cazul băncilor de stat.
România: Statul român a transformat industria
îngrășămintelor chimice într-o industrie ”de buzunar” a oligarhului Ioan
Niculae pe care l-a și ”stimulat” prin vânzarea către combinatele
deținute de el a unor cantități importante de gaz ieftin de la Romgaz.
Industria pescuitului și flota de pescuit:
Norvegia: Guvernul controlează compania Cermaq, principalul jucător din industria globală a fermelor de acvacultură oceanică (produce peste 90 de mii de tone de somon pe an) și este puternic implicat în administrarea și gestionarea industriei pescuitului.
România: Statul român, cu ajutorul lui Traian Băsescu, a
scăpat și de flota de pescuit, distrugând astfel un întreg sector al
economiei.
Dacă România chiar își dorește să aibă un fond de
investiții care să facă ”bani din bani”, atunci logica corectă nu sunt
privatizările, ci renaționalizările sau reînființările unor companii de
stat. În editorialul de ieri, am arătat că nici etalonul politicilor
economice de dreapta, regimul Pinochet, nu a privatizat resursele
minerale din Chile. Astăzi, am arătat că etalonul politicilor economice
de stânga, guvernul norvegian, nu a cedat controlul întreprinderilor din
sectoarele-cheie ale economiei. Constatăm că acțiunile practicate de
Mihai Ungureanu nu se încadrează nici în strategia economică de dreapta
și nici în strategia economică de stânga. Să fie oare premierul
Ungureanu un centrist? Nu. Premierul Ungureanu este pur și simplu un
trădător al intereselor naționale.
http://cronicaromana.com/2012/04/04/mihai-razvan-ungureanu-pledoaria-in-favoarea-tradarii/
>> Cupru Min. Justificările trădării (Cronica Română.com)
