De ce Petrom a fost o ”gaură neagră” cât a fost sub controlul statului român, iar odată cu transferul sub controlul statului austriac a devenit o companie extrem de performantă? De ce Sidex pierdea 1 milion de dolari pe zi în perioada cât a fost gestionat de statul român, iar în mâinile indianului Lakshmi Mittal a ajuns imediat pe profit? Proprietarii străini ai fostelor companii românești nu au la dispoziție serviciile SRI sau SIE, nu au posibilitatea de a asculta zeci de mii de telefoane, le lipsesc toate posibilitățile de verificare și control de care dispune statul român și totuși ei reușesc să rezolve problema furtului și ineficienței. Faptul că autoritățile statului nu sunt capabile să facă în așa fel încât companiile de stat să nu fie căpușate nu trebuie să inducă necesitatea înstrăinării companiilor de stat, ci trebuie să inducă necesitatea schimbării din funcții a celor care nu-și îndeplinesc îndatoririle de serviciu.
Unul dintre aspectele
care leagă recentele declarații ale președintelui Traian Băsescu și
declarațiile premierului Ungureanu este utilizarea foarte frecventă a
frazelor care încep cu următoarele construcții introductive: ”statul nu
are bani pentru…”, ”statul nu poate…”, ”noi nu ne putem permite…”,
”România nu are…” etc. Ambii politicieni încearcă să explice populației
că statul român nu are bani pentru a transforma Cupru Min sau Roșia
Montana în niște companii profitabile, statul român nu are bani pentru a
mări pensiile și salariile, statul român este incapabil să gestioneze
eficient activele sale și să respecte totodată normele de mediu, statul
român este retardat din punct de vedere tehnologic și nu poate asigura
valorificarea la maxim a resurselor naturale ale țării noastre, etc etc.
Concluzia pe care Băsescu, Ungureanu și o suită de ”intelectuali de
dreapta” o deduc din aceste afirmații este că statul nu are capabilități
tehnice, organizatorice și tehnologice să-și îndeplinească funcțiile,
fiind imperios necesară reducerea rolului statului în economie, metoda
principală a reducerii fiind privatizarea, deoarece numai ”prin
privatizare poți salva ceea ce nu merge”, după cum declară vajnicul
”intelectual” MRU. Susținătorii acestei viziuni politice, viziuni care
presupune de fapt o eutanasiere tacită a statului, se declară a fi ”de
dreapta” și se declară ”susținători ai statului minimal”. În realitate,
politica vânzării la prețuri subevaluate a activelor strategice nu este o
”politică de dreapta”. În Chile și în Polonia, două țări care se
consideră etaloane ale implementării fără milă a politicilor economice
de dreapta, politici absolut brutale și extreme din punct de vedere
social și economic, companiile miniere care se ocupă de exploatarea
rezervelor de cupru au rămas și vor rămâne în continuare sub controlul
statului. Fără menținerea controlului direct sau indirect asupra unor
sectoare-cheie ale economiei, statul pierde posibilitatea de a-și mai
îndeplini funcțiile fundamentale. Băsescu și Ungureanu nu sunt
susținători ai unui stat minimal, ei sunt susținători conștienți ai unui
stat impotent.
Din punct de vedere
practic, toate argumentele în favoarea excluderii statului din viața
economică prin transferul activelor strategice în proprietate străină
pot fi reduse la trei afirmații:
- Statul nu are suficienți bani
- Statul nu dispune de tehnologia (know-how) necesar
- Statul nu poate gestiona eficient activele pe care le deține
Este important de
menționat faptul că statul nu este o entitate abstractă, iar eficiența
lui depinde de oameni concreți care ocupă funcții de conducere. De
fiecare dată când Traian Băsescu sau Mihai Răzvan Ungureanu declară că
statul ”nu are” sau ”nu poate” sau ”nu știe”, electoratul trebuie să
înțeleagă că sensul real al acestor afirmații se reduce la faptul că
Traian Băsescu și Mihai Răzvan Ungureanu nu au soluții, nu sunt capabili
să găsească executanți competenți și nu pot crea un mecanism eficient
de verificare a acțiunilor subalternilor săi.
Se spune că statul nu
are bani. În același timp, datoria publică a României se află în
creștere continuă. Apare întrebarea firească de ce statul nu vrea să se
împrumute pentru a finanța proiecte productive, cum ar fi Cupru Min,
Roșia Montana, noile blocuri ale centralei nucleare de la Cernavodă?
Statul, în persoana domnilor Băsescu, Ungureanu și altor gestionari ai
finanțelor publice găsește bani pentru orice numai nu pentru proiecte
care ar putea aduce profit și ar putea contribui la crearea unei
situații în care statul să fie autosustenabil din punct de vedere
financiar. Insistența cu care Băsescu și Ungureanu refuză să utilizeze
potențialul economic al activelor statului deja nu mai seamănă cu o
lipsă de profesionism, ci sugerează faptul că politica de distrugere
națională este o alegere conștientă făcută de acest tandem.
Un alt argument invocat
de susținătorii statului impotent este lipsa tehnologiilor și lipsa de
know-how necesar pentru a transforma ”găurile negre” ale economiei în
proiecte profitabile. Acest argument nu este altceva decât o manipulare
grosolană. Tehnologia și know-how-ul au un preț și pot fi cumpărate. În
toate domeniile, inclusiv mineritul, metalurgia, extracția gazelor de
șist, exploatarea maritimă a petrolului, producția de energie electrică
etc există companii specializate care oferă clienților tehnologie de
ultimă generație și servicii de instruire și pregătire a specialiștilor
capabili să utilizeze mijloacele tehnologice achiziționate. Statul român
poate obține acces la tehnologii performante fără a fi nevoie de a
înstrăina activele statului care vor beneficia de pe urma utilizării
acest tehnologii. Problema nu constă în bani, deoarece există suficienți
finanțatori dispuși să crediteze un proiect viabil și avansat din punct
de vedere tehnologic. Problema constă în lipsa de voință politică.
De obicei, susținătorii
ideii statului anorexic consideră că argumentul cel mai forte în
favoarea înstrăinării activelor strategice ale statului este următorul:
”de la stat se fură!!!” De fiecare dată când se invocă acest argument,
simțim nevoia să facem o precizare importantă: de la statul român se
fură. Nu am auzit să existe vreo problemă cu furtul sau ineficiență la
Statoil, compania petrolieră de stat din Norvegia. Nu am auzit să existe
vreo problemă cu furtul sau ineficiența la OMV, compania petrolieră de
stat din Austria. Nu există asemenea probleme la companiile miniere de
stat, cum ar fi CODELCO din Chile sau KGHM din Polonia. Lista poate fi
continuată.
De ce Petrom a fost o
”gaură neagră” cât a fost sub controlul statului român, iar odată cu
transferul sub controlul statului austriac a devenit o companie extrem
de performantă? De ce Sidex pierdea 1 milion de dolari pe zi în perioada
cât a fost gestionat de statul român, iar în mâinile indianului Lakshmi
Mittal a ajuns imediat pe profit? Proprietarii străini ai fostelor
companii românești nu au la dispoziție serviciile SRI sau SIE, nu au
posibilitatea de a asculta zeci de mii de telefoane, le lipsesc toate
posibilitățile de verificare și control de care dispune statul român și
totuși ei reușesc să rezolve problema furtului și ineficienței. Faptul
că autoritățile statului nu sunt capabile să facă în așa fel încât
companiile de stat să nu fie căpușate nu trebuie să inducă necesitatea
înstrăinării companiilor de stat, ci trebuie să inducă necesitatea
schimbării din funcții a celor care nu-și îndeplinesc îndatoririle de
serviciu.
În România, teoria
statului minimal a mascat crearea unei situații în care statul a devenit
anorexic și impotent din punct de vedere instituțional și economic.
Pentru ca țara noastră să supraviețuiască în condițiile unei conjuncturi
economice extrem de dificile, este imperios necesar ca statul să devină
o forță economică eficientă și productivă. Aceasta nu este o viziune
utopică sau etatistă, ci este o viziune extrem de realistă și
pragmatică. Economia României are nevoie de un stat puternic, eficient
și condus de niște persoane responsabile, în caz contrar, economia
României nu va fi deloc.
