Gâlceava politicienilor români, nepotolită nici în săptămâna patimilor, s-a cantonat în ultima vreme pe biata Constituţie. Trebuie schimbată. A devenit o piedică, o frână în progresul României. Constituţia este de vină pentru corupţia mare. Fondurile europene nu pot fi bine administrate într-o ţară cu 41 de judeţe. Avem nevoie de o nouă împărţire administrativă. Ca şi când nelegiuirile care ne seacă puterile şi răbdarea ar fi oblăduite de imperfecţiunile Constituţiei. Nu de terfelirea ei.
Nimeni nu este naiv să creadă că bătălia pentru modificarea legii
supreme este una onestă. În spatele ei oricine intuieşte interesele
partidelor pentru banul public şi averea naţională. S-a înşelat un fost
prim ministru care se credea profet când a spus că nu prea ar mai fi
de furat în România. A mai rămas destul. Aurul, cuprul,
hidrocentralele, căile ferate. Prin modificarea Constituţiei, între
altele, este urmărită o nouă împărţire administrativă a ţării. Ce se
vrea? Răspunsul este simplu: divizarea României. Nu recurg gratuit la
vorbe mari. Ratarea acestui obiectiv în decembrie 1989 (prin deturnarea
mobilului prăbuşirii regimului de guvernare comunistă), şi în martie
1990 (prin provocarea conflictului etnic la Tg. Mureş) a impus
modificarea strategiei. Regionalizarea, o obsedantă preocupare a
birocraţilor mărunţi de la Bruxelles şi Strasburg, este adulmecată cam
de multişor de unii dintre politicienii de la noi. Cândva ei făceau,
prin complicitate şi din interes, un anumit joc străin de interesele
românilor.
Aceasta va fi una dintre dimensiunile politicii de consolidare a
unităţii Europei comunitare. Nemţii au pus compasul pe fondurile
europene. Amicilor conaţionalilor noştri autonomişti, răspândiţi prin
Finlanda, Olanda şi Belgia, le-a cam trecut vremea de când cu nebunia
ultranaţionalistă şi neo-nazistă care s-a cuibărit prin parlamentele
acestor ţărişoare veleitare. În principiu, risipirea fondurilor nu mai
este posibilă. Sau este, dar prin manevre oculte. Dar, vedeţi, până şi
un Dominique Strauss-Kahnn şi-a rupt gâtul pe te miri ce motiv. Şi nici
UDMR nu o mai duce aşa de bine ca până acum. Ba un baron compromis, ba
un ministru acuzat de corupţie, ba un extremist apărat pentru demenţa
de a da lecţii în piaţa publică de intoleranţă, ba o uşă trântită în
nasul guvernului. Udemeriştii au început să-şi sifoneze imaginea de
partid european, modern şi elitist. Preocuparea lor de a trimite în
guvern şi în Parlament intelectuali cu experienţă şi dibaci începe să
scape de sub control. Eroarea vine de la grija excesivă pentru politică
şi, prin aceasta, pentru a rămâne cu orice preţ – de obicei cu preţul
compromisului – la guvernare. Udemeriştii nu au vorbit decât rar despre
sărăcia din rândul minoritarilor maghiari iar autonomia etnică nu au
cerut-o ca nordiştii italieni pe motive că, dezvoltaţi şi puternici
fiind, nu mai vor să plătească impozite Romei putrede şi să
subvenţioneze pe sicilienii mafioţi şi leneşi. Nu, pe udemerişti nu
bogăţia maghiarilor transilvăneni îi inspiră în politica lor. Nu ar
avea cum. Ei, maghiarii din Transilvania, trăiesc tot din multul sau
puţinul statului român. Ca şi românii şi celelalte minorităţi, de
altfel.
Pe udemerişti, regionalizarea îi interesează nu pentru a scăpa Ţinutul
Secuiesc de contribuţii la veniturile statului şi nici pentru a-l feri
de sărăcie. Ci pentru a-l izola prin autonomie etnică. Şi-au propus
orbeşte să aibă şi ei un Kosovo unguresc în România peste care să
conducă. Chiar şi ultimul lor asalt privind crearea unei Universităţi
de Medicină în limba maghiară la Tg. Mureş a fost conceput în aceeaşi
logică. Maghiarii sunt tenaci, sunt inflexibili, nu-i vorbă. Scriitorul
Augustin Buzura scria recent că pe unguri, orice ai face, nu-i poţi
muta din secolul XIX.