Ofensiva împotriva istoriei românilor (1/2)

Daca nu cunosti istorie n-ai ce cauta in politica, n-ai ce cauta in fruntea statului, n-ai ce cauta in diplomatie pentru ca nu esti bun de nimic ,decat sa incurci lucrurile ..

 via Prioritate de Dreapta

Somnul natiunii naste mostri

Românii au fost vânduţi cămătarilor mondiali (Naţiunea)

via Prioritate de Dreapta

Altădată puternică şi unită, azi decimată, dezbinată şi exploatată în fel şi chip, clasa de mijloc este ca un miel care îşi aşteaptă rîndul la abator. Valorile fundamentale sînt aproape desfiinţate, economia preluată ostil, ceea ce ieri era blamabil, azi devine lăudabil. E timpul să ne trezim! Resursele ţării sînt la mîna firmelor de bloc şi în buzunarele chiaburilor autohtoni şi străini. Înainte de lovitura de stat din decembrie 1989 se extrăgeau 22 de milioane de tone de minereu, cu tehnologia amărîtă de atunci. Astăzi, minerii nu mai au identitate socială, iar bogăţiile subsolului au fost înstrăinate cu ajutorul F.M.I. Nici comuniştii, nici legionarii nu au atentat la drepturile fundamentale ale românilor.

Mii de pensionari din ţară, singurii care se mai revoltă, au dat Statul în judecată pentru procedură confiscatorie. Statul a furat de la oameni, băncile i-au furat pe oameni. Trebuie să plătească! Acum zece ani, Argentina a alungat F.M.I-ul, pentru ca, mai apoi, să se afirme ca o adevărată putere economică. Protejate de legislaţie, în spatele ghişeelor, băncile prezente pe teritoriul ţării produc cele mai mari fraude, furturi, infracţiuni şi contravenţii, prejudiciind grav persoanele juridice şi fizice.

Nu puţini directori de sucursale au fugit cu banii clienţilor. Prin serviciile prea secrete şi prin celelalte ramificaţii ale sistemului judiciar, Statul s-a îmbolnăvit de „orbul găinii” cînd vine vorba de evaziunea din sistemul bancar. Băncile, peste patruzeci la număr, care căpuşează populaţia României, la prima mînărie constatată ar fi trebuit arse zdravăn la buzunare şi trimise de unde au venit, domule prim- ministru! Dacă bancherii vor ca românii să le plătească restanţele, Statul trebuie să le ofere slujbe plătite cu 1200 euro pe lună. De nu, să vină bancherii să lucreze în locul lor pentru 80 de lei lunar sau să trăiască fără nici un venit, din care să achite taxele şi impozitele (cele mai multe şi mai mari din Europa), facturile la utilităţi, medicamentele, hrana, creşterea şi educarea copiilor. Atunci bancherii ar protesta în faţa propriilor sedii în favoarea românilor ruinaţi de datoriile crescute fraudulos, odată cu creşterea suspectă a cursului de schimb şi cu desfiinţarea a zeci de mii de locuri de muncă. Statul nu şi-a falimentat acoliţii, nici firmele apropiate, cărora le-a şters datoriile.

Nu lor, ci miilor de români daţi afară de la lucru, condamnaţi la mizerie şi foame, trebuia să li se şteargă datoriile. Degeaba îmi bat gura, acesta este falimentul controlat al naţiunii. Mă întreb cîte parale au luat  unii ziarişti de la bănci şi cîte parale fac ei, ca oameni, de au trecut în tabăra cămătarilor, ieşind iarăşi la atac cu articole ameninţătoare. Cu cît i-au plătit firmele de recuperare, pardon de cămătărie, pe asemenea ziarişti, ca să-i sperie şi să-i ameninţe pe români? Sînt sigură, vom citi în curînd în aceleaşi ziare despre falimentul băncilor şi fuga lor din România. Dacă recuperatorii au epuizat intimidarea şi ameninţarea, iar românii nu-şi pot jupui pielea să le-o dea, probabil le vor tăia cîte un deget şi le vor duce băncilor trofeu, ca în filmele cu mafioţi. Recuperatorii se bazează pe intimidare, ameninţare, pe naivitatea sau neputinţa clientului. Firmele de recuperatori nu au bază legală, sînt o altă reţea de trîntori care se pricopsesc din alchimia haosului şi hoţiei, din firimiturile de la massa bancherilor şi din teama sărmanilor. În multe cazuri, aceste firme represive apelează la rîndul lor la executorii judecătoreşti, care îi refuză, conştienţi că de la românul falimentat de stat nu se mai poate recupera nimic. Colecta fărădelegilor la bugetul băncilor şi al statului ar trebui să devină obiectiv strategic al guvernului. Domnule „prim”, băncile le-au întins numeroase capcane românilor neprotejaţi de lege, care se schimbă după „ingineriile financiare” ale Puterii. România nu are nevoie de atîtea bănci pe teritoriul ei! În vechiul regim, fiinţa o singură bancă pentru popor – C.E.C., şi nici vorbă de fraudă. Milioane de români şi-au cumpărat, pe cînd economia ţării duduia de sănătate, case cu împrumut de la CEC, cu rate şi dobînzi mai mult decît rezonabile.

„Băncile nu mai dau credite”, anunţă presa cumpărată de bancheri. Foarte bine, nici românii nu sînt nebuni să mai ia credite, chiar de ar mînca pîine cu ceapă şi ar bea numai apă. Aşa încît băncile ar trebui să îşi ia lumînări pentru înmormîntare şi parastas şi să suporte efectul şomajului, al sărăcirii şi fraudării clienţilor. Spuneţi NU împrumuturilor, dragi români! Îmi vine să-i plîng pe şefii de bănci. Nu le mai dădeai de nas, aveai nevoie de programare ca să discuţi cu un şef de sucursală. Iar ofiţerii de credit, bine instruiţi, mai-mai să-i ducă acasă cu maşina pe clienţi, doar îi vor convinge să mai ia un împrumut sau să deschidă cont la ei. Am un sfat pentru bănci: să-şi recupereze creditele restante, mă rog, neperformante, şi banii virtuali de la angajaţii lor, începînd de la directori pînă la ofiţerii de credit, care le-au băgat clienţilor pe gît comisioane şi dobînzi crescătoare pentru suma împrumutată, care de la an la an s-au dublat, triplat, au crescut de patru, de cinci, de şase ori. Un calcul isăresc fraudulos a făcut ca românii cinstiţi să fie vînduţi cămătarilor mondiali. Dobînzi extrem de mari, dobînzi frauduloase la dobînzi, comisioane de întîrziere, comisioane la comisioanele de întîrziere! O datorie de 500 de euro a devenit una de 5.000 de euro. Doar 10% din datoria creată artificial reprezintă împrumutul. Instituţionalizînd cămătăria, Guvernul a manifestat „grijă vitală“ faţă de popor! Asta e partea ilegală şi hidoasă a capitalismului românesc: chiar dacă nu mai vrea cetăţeanul să se împrumute, statul se împrumută în numele lui. Şi mă refer la datoriile făcute de statul român pentru bunăstarea Puterii, care doarme cu somn de intenţie, astfel ca străinii care au mituit-o să secătuiască şi mai mult naţiunea. Marea problemă e că rasa degenerată a Puterii de după 1989 a distrus absolut orice activitate economică productivă şi, odată cu aceasta, nucleele sindicatelor muncitoreşti, de care se temeau, transformînd România într-o colonie de bănci, mall-uri, market-uri, farmacii, cu o populaţie sărăcă, îngropată în datorii. Ce se va întîmpla cînd nu va mai fi nici un obiectiv economic de furat, pardon, de privatizat? Probabil, se va trece la privatizarea organelor interne ale românilor. Preambulul acestei operaţii se numeşte „card de sănătate“.

Aruncaţi o privire şi în curtea Institutului „Cantacuzino“, singurul producător de seruri şi vaccinuri, devenit pricină de sfadă. Sînt interese mari în joc, iar terenul de sub el valorează milioane de euro, de dolari, nici eu nu mai ştiu. La naiba cu toate vaccinurile! Fie că le producem sau le importam, tot un atentat la sănătatea cetăţeanului sînt. Însă, institutul, cîrpit şi improvizat în cei 20 de ani de capitalism, nu trebuie desfiinţat din cauza invocatei lipse de rentabilitate. Doar nu e o fabrică de pioneze, inutilă economiei de tîrg, şi trebuie demolată! Ba că nu e la standarde europene, ba că nu are prestigiu, ba că nu e competitiv. Aiurea! Se dă cu praştia pentru că stă pe un teren de aur în centrul Capitalei. La mijloc sînt mari interese imobiliare. Ce importanţă are cercetarea ştiinţifică pentru rechini? În fapt, se urmăreşte anihilarea totală a Cercetării în România. Vor distrugerea institutului, ca să îmbogăţească companiile farmaceutice străine şi pe rechinii imobiliari. Uriaşe sînt mizele şi scandalurile acestui an electoral, iar Puterea se poartă ca la uşa cortului. Guvernarea poporului se reduce la interese de partid şi de clan. Demagogie, duplicitate, ipocrizie, populism. Mult clamatul interes naţional a ajuns un focar de corupţie parafat de Justiţie. Vezi scandalul numirii judecătorilor Biroului Electoral Central, al votului uninominal pur, al revizuirii Constituţiei, al retrocedării proprietăţilor naţionalizate, al revocării Robertei Anastase din fruntea Camerei Deputaţilor, de furat voturi, al demisiei şefului de la ANAF. Ultimul, o rocadă menită să distragă atenţia de la afaceri necurate. Dumnezeu şi-a întors faţa către români? Se demite. Se promite. Se numeşte pionul, un avocat bogat, priceput la tranzacţii, gata să relanseze piaţa imobiliară, astfel ca metrul pătrat de teren în Capitală şi în ţară să coste cît la Monte Carlo. Aferim, chiaburule! Ex-ministrul mititel a fost demis prin telefon de către premier, actualul, însuşindu-şi lecţia, îl demite tot prin telefon pe şeful ANAF. Nu-i bai, cel din urmă a avut grijă să-şi înfiinţeze un post la Direcţia de Verificare a Marilor Averi. O funcţie mai mică în grad, însă pe o leafă mai mare în aceeaşi instituţie. Schimbarea şefului ANAF, citat în dosare de corupţie, devenise necesară pentru Putere. Fiind an electoral, situaţia risca să explodeze, cu consecinţe devastatoare. El ştia totul despre maşinăriile finanţării costisitoare a campaniilor electorale. De aici compromisul. Demiterea de faţadă şi recompensa pentru tăcere: şefia Departamentului de Control al Marilor Averi. Chipurile, alungat de la stînă, lupul a fost numit paznic pe acelaşi imaş, la mioarele bătrîne…

http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/04/26/romanii-au-fost-vanduti-camatarilor-mondiali/

Şi totuşi, de ce s-a împrumutat statul român cu 15% din PIB într-o noapte dacă datoria sa publică era de doar 20% din PIB?

via Prioritate de Dreapta


Ziarul Financiar :

Omul care a îndatorat România într-o noapte cu 15% din PIB, adică 20 miliarde de euro, Jeffrey Franks, face ultima sa vizită în România ca şef al delegaţiei FMI, la trei ani de când a aterizat cu banii.

Încheierea misiunii lui Franks, care a schimbat patru miniştri de finanţe în aceşti trei ani şi doi premieri, lasă nelămurită o întrebare fundamentală, la care niciunul din înalţii oficiali nu a dat încă un răspuns clar: de ce a trebuit să împrumute statul român peste noapte cu 20 miliarde de euro, adică 15% din PIB, dacă datoria sa publică era de doar 20% din PIB în 2008?

Cu numai 6-7 ani înainte, când se discuta despre un credit de la FMI era vorba de un miliard de euro, iar tranşele erau de 100-150 milioane de euro. Dintr-o dată, a trebuit să ne împrumutăm cu 20 miliarde de euro.
Împrumutul luat în martie 2009 este cel mai mare împrumut din istoria României şi probabil cel mai mare împrumut din istoria lumii raportat la datoria existentă deja.

Adică statul român avea o datorie de doar 20% din PIB în decembrie 2008, ceea ce după orice standarde era foarte puţin, dar a luat un credit de încă 15% din PIB, adică aproape că şi-a dublat datoria publică.
PIB-ul în 2008 a fost de 137 mld. euro, iar datoria publică, internă şi externă, era în decembrie 2008 de 27 mld. euro. În prezent, după trei ani şi trei luni, este de 50 mld. euro.

Datoria publică a României era mult mai redusă în decembrie 2008 decât a Ungariei - 80% din PIB, decât a Portugaliei - 90% din PIB sau Greciei - 120% din PIB.

Şi totuşi, România a trebuit să se împrumute cu o sumă care, raportată la PIB şi la buget, este mai mare decât în cazul acestor state care a trebuit să fie salvate pentru că nu se mai puteau împrumuta pe pieţele financiare, fiind sufocate de ponderea mare a datoriei publice în PIB.

Aceste state s-au împrumutat de la FMI pentru că sarcina de rambursare a datoriei devenise de nesuportat. Este de înţeles când datoria este 80% din PIB sau mai mare şi la scadenţă vin într-un an plăţi de 5, 7, 10% din PIB.

Dacă dobânzile cresc brusc, povara mare a rambursării - rate plus dobânzi - depăşeşte capacitatea statului de a se ţine de plăţi faţă de creditori şi atunci, în loc să declare default, s-au refinanţat de la FMI cu dobânzi mai mici.

În cazul României, deşi sarcina de rambursare în 2009 era foarte redusă raportată la veniturile bugetare - 0,5-1% din PIB - statul s-a împrumutat cu 15% din PIB. De ce?

Indiferent ce ar spune sau face cei care conduc această ţară şi au luat decizia că numai un împrumut de o asemenea amploare o poate ţine în picioare - deşi căderea PIB-ului în doi ani a şters patru ani de creştere anterioară, deci amortizarea prin credit nu a funcţionat - vor rămâne în istorie drept cei care au îndatorat România.

Puţini ştiu că în urmă cu 30 de ani, înainte de a începe nebunia cu plata datoriei externe în avans, s-a pus problema ca aceia care au semnat pentru îndatorarea externă excesivă a ţării să fie judecaţi, a început o anchetă, dar până la urmă procesul a fost oprit. Sigur, ar fi fost un abuz, ca atâtea altele atunci. Dar când te uiţi acum care este situaţia din Grecia, parcă întrebarea trebuie pusă: de ce aţi luat şi ce-aţi făcut cu 20 miliarde de euro?

Darea peste cap

via Prioritate de Dreapta

A statului, a profitorilor deveniţi disidenţi, a unor propagandişti deveniţi povestitori (în clip).

(partea semnificativă începe după momentul 34:00)

"If I wanted America to fail"

via Prioritate de Dreapta 

Naționalizarea Petrom. Planul operațiunii (Cronica Română .com)

via Prioritate de Dreapta

Redobândirea controlului asupra resurselor minerale și energetice ale României pare a fi un scop imposibil de realizat. În realitate, unicul factor ce împiedică atingerea acestui scop este lipsa de voință politică. În rest, există soluții și resurse necesare pentru o asemenea operațiune. Într-adevăr, faptul că România este o țară-membră a Uniunii Europene face ca procesul de anulare a privatizării frauduloase a Petrom să fie unul mai complicat decât naționalizarea YPF din Argentina sau naționalizarea tacită a Yukos din Rusia, dar trebuie remarcat că o sarcină complicată nu este o sarcină imposibilă.

Publicația noastră a pregătit două articole dedicate naționalizării Petrom. În articolul de astăzi vom analiza faza pregătitoare a naționalizării, iar în articolul de mâine vom trece în revistă posibilele contra-atacuri ale autorităților Uniunii Europene și măsurile de protecție împotriva acestora.

Ca orice naționalizare de succes, naționalizarea Petrom trebuie pregătită concomitent în trei planuri distincte: planul juridic, planul economic și planul informațional. Toate planurile au importanță critică și niciunul nu poate fi neglijat.

Dintr-o anumită perspectivă, se poate spune că România a avut noroc în privința beneficiarilor finali ai privatizării Petrom. Guvernul Austriei este un oponent mult mai comod decât ar fi guvernul de la Berlin sau Paris.

Măsurile pregătitoare trebuie să fie următoarele:

1. Creșterea radicală a redevențelor. Actualul acord încheiat cu OMV nu permite modificarea redevențelor până în 2014, însă începând cu 1 ianuarie 2014 statul are tot dreptul să mărească redevențele și să le stabilească la orice nivel. Redevențele pentru Petrom trebuie stabilite la nivelul de 95%, garantând astfel prăbușirea imediată a cotațiilor acțiunilor OMV și colosale probleme financiare pentru companie care nu va mai putea accesa niciun fel de finanțare bancară. Criticii acestei măsuri vor declara că în aceste condiții OMV va opri exploatarea petrolului românesc și va provoca o creștere serioasă a prețului carburanților, dar asemenea amenințări nu au nicio legătură cu realitatea. Consumatorul român deja plătește prețuri care corespund unei situații în care 100% din petrolul consumat în România ar fi importat, adică plătește prețuri europene. În aceste condiții, primul pas pentru recăpătarea controlului asupra petrolului românesc și recăpătarea unui minim de demnitate națională este crearea unei situații în care nimeni în afară de statul român nu va putea beneficia de pe urma deținerii dreptului de exploatare a petrolului românesc.
   
2. Introducerea unei suprataxe pentru ”profituri excesive” (așa-zisa ”windfall profits tax”) obținute de companiile petroliere. Stabilirea dimensiunii acestei taxe, la fel ca și dimensiunii redevențelor, este dreptul suveran al statului român, chiar dacă România este țară-membră a Uniunii Europene. OMV trebuie ”strangulat prin taxare”. O taxă de 90% din ”profitul excesiv” (definit după bunul plan al statului român) va fi un argument forte în viitoarea negociere cu reprezentanții proprietarilor Petrom, negociere în cadrul cărora li se va sugera că vânzarea grabnică a pachetului majoritar este o soluție perfect onorabilă pentru o companie ce nu mai este capabilă să-și desfășoare activitatea în mod profitabil în contextul noului regim fiscal.
   
3. Fiecare contract de marketing, consultanță, servicii medicale, servicii juridice etc încheiat de OMV Petrom trebuie verificat la sânge în vederea blocării căilor de scoatere a profitului din România. Trebuie folosită fiecare oportunitate pentru a sancționa compania și pentru a aduce pe banca acuzaților persoane fizice care lucrează pentru OMV Petrom. Pentru orice finanțist sau contabil, OMV trebuie să se transforme din cel mai dorit angajator în angajatorul de coșmar, iar viața departamentului financiar-contabil de la OMV Petrom trebuie să se transforme într-un control inopinat nesfârșit. La fel, controlul inopinat trebuie să devină problema zilnică a fiecărei benzinării OMV Petrom, a fiecărui transportator de combustibil OMV Petrom, etc. Un rol important îi revine Consiliului Concurenței care poate identifica în comportamentul OMV Petrom multiple situații de abuz de putere dominantă în piață și fixare de prețuri excesive. Amenzile usturătoare aplicate pentru încălcarea regulilor concurenței pot contribui semnificativ la succesul negocierilor ulterioare. Autoritățile fiscale, la fel, nu trebuie să se limiteze la blocarea transferurilor profitului în afara României, ci trebuie să facă controale amănunțite a erorilor comise de OMV Petrom în trecut. Amenzile și penalitățile cu caracter fiscal vor fi binevenite în contextul general al operațiunii.

Desigur, asemenea acțiuni ale statului român vor provoca reacții în sfera diplomatică și în sfera mediatică. Este ușor de presupus care va fi strategia austriecilor: ei vor încerca să prezinte acțiunile statului român ca pe niște acțiuni ”comuniste”, ”naționaliste” și ”anti-europene”. Succesul acestei strategii este garantat numai în cazul în care structurile statului român nu vor face nimic pentru contracararea ei. Strategia Bucureștiului trebuie să vizeze nu atât câștigarea războiului informațional, ceea ce este destul de dificil în condițiile existenței unui dezechilibru semnificativ între resursele financiare ale Austriei și României, ci obținerea unei situații în care oponenții noștri nu pot clama o victorie totală. Pentru atingerea acestui scop tactic trebuie întreprinse următoarele acțiuni:

1. Statul român trebuie să contracteze serviciile câtorva companii de lobby care funcționează pe lângă Comisia Europeană, Parlamentul European și a guvernelor importante din Uniunea Europeană, scopul final fiind obținerea unor modalități de influențare a decidenților de la Bruxelles, Berlin, Paris și Londra. În contextul luptelor diplomatice, ar fi extrem de utilă cooptarea sprijinului altor țări est-europene care ar putea folosi precedentul Petrom pentru a demara propriile procese de naționalizare. O campanie masivă de lobby pan-european va costa cel mult câteva sute de milioane de euro (judecând după costurile pe care le-a avut Gazprom pentru Nord Stream), iar în cazul României, cheltuirea a câtorva sute de milioane de euro pentru a readuce sub controlul statului român un activ ce valoarează aproape o sută de miliarde de euro este o investiție extrem de profitabilă.
   
2. Structurile afiliate statului român (nominativ: niște ONG-uri create special pentru acest scop) trebuie să procedeze după modelul lui Lakshmi Mittal care a asigurat sprijinul lui Tony Blair pentru privatizarea Sidex contra unei donații ”la partid”, donația fiind de doar patru milioane de lire sterline. În fiecare țară importantă din cadrul Uniunii Europene pot fi identificate partide politice importante ce ar putea sprijini acțiunile statului român în condițiile existenței unor donații generoase. Dacă în Europa vor exista 3-5 partide naționale mari care nu vor sprijini poziția OMV, orice acțiune concertată îndreptată împotriva statului român va deveni imposibilă.
   
3. Structurile statului român (nominativ: SIE) trebuie să găsească în fiecare țară importantă a Uniunii Europene jurnaliști și trusturi de media dispuse să utilizeze materialele informaționale furnizate de structurile statului român pentru a crea o imagine negativă a OMV și a modului în care s-a făcut privatizarea Petrom. Adrian Năstase poate să-și spele păcatele acumulate în decursul carierei politice prin participarea activă la această campanie informațională. Electoratului român i s-a sugerat în repetate rânduri că guvernul a fost forțat să vândă Petrom pentru ca România să intre în Uniunea Europeană. Acum, a venit momentul perfect ca toți cei care pretind că au fost șantajați să iasă în public și să descrie acest șantaj, menționând nume concrete și amenințările concrete. Asemenea mărturii ar putea contribui decisiv la succesul campaniei informaționale organizate în sprijinul naționalizării, iar dosarele penale ce pot fi deschise în România împotriva demnitarilor austrieci pot servi drept argumente adiționale în cadrul bătăliilor diplomatice din cadrul structurilor europene. Precizare importantă: operațiunea informațională poate să aibă succes deplin și fără contribuția lui Adrian Năstase, mărturiile sale fiind un element forte, dar neesențial pentru atingerea scopurilor strategice.

Îndeplinirea tuturor etapelor pregătitoare va pune guvernul austriac într-o situație extrem de dificilă. Desigur, bătălia pentru Petrom va putea fi prelungită, dar lupta va necesita din ce în ce mai multe resurse financiare și diplomatice. Totodată, OMV se va afla într-o situație în care reîntoarcerea la starea inițială va fi absolut imposibilă, adică toate eforturile de a opri sau amâna finalizarea naționalizării nu vor avea un alt efect decât continuarea situației în care OMV Petrom oricum nu poate să fie profitabil din cauza nivelelor ridicate ale redevențelor și taxelor care sunt stabilite de statul român. Dacă guvernul de la București va da dovadă de voință și fermitate, OMV va accepta cedarea controlului asupra Petrom în schimbul unei compensații modice. Dacă OMV (adică guvernul austriac care controlează această companie) nu va accepta cedarea controlului asupra Petrom în schimbul unei compensații modice, atunci va fi necesară întețirea presiunii economice și administrative asupra companiei, această întețire fiind urmată în mod necesar de recăpătarea controlului asupra acesteia fie prin falimentare, fie prin preluarea punctuală a activelor-cheie.

Succesul operațiunii de naționalizare a Petrom depinde doar de voința politică a guvernului de la București și capacitatea factorilor decizionali din cadrul guvernamental și din cadrul serviciilor de informații de a-și face datoria față de țară.

- 4/24/2012

USL cu interesul național în gură. Falsa alternativă.

via Prioritate de Dreapta

Experiența argentiniană este relevantă pentru România. Astăzi, se încearcă crearea unei reputații de ”luptători pentru interesul național” pentru partidele din opoziție. Problema constă în faptul că mulți dintre susținătorii politici și mediatici ai opoziției susțin că interesul trebuie să fie promovat prin continuarea privatizărilor și vânzărilor de resurse către entități străine, unicele condiții pentru respectarea interesului național fiind următoarele: companiile-cumpărătoare trebuie să fie ”mari” și să aibă ”reputație”, iar prețul vânzării trebuie să fie ”corect”. Printre exemplele recente ale unei asemenea abordări se numără pledoariile lui Radu Tudor în cadrul emisiunii sale dedicate ”experimentelor neo-coloniale asupra României”. Chiar dacă regimul Băsescu ar fi vândut zăcământul de la Roșia Poieni (Cupru Min) unei companii americane cu o reputație aleasă și pentru un preț relativ corect, această acțiune oricum ar fi prejudiciat interesul național, ar fi avut efecte negative asupra suveranității economice ale României și ar fi fost un pas înainte în procesul transformării definitive a României într-o colonie. Există anumite active, resurse și întreprinderi ale statului care nu pot fi vândute indiferent de ”corectitudinea” prețului propus și relația de amiciție cu statul din care provin cumpărătorii. Dacă USL este într-adevăr interesat de promovarea intereselor naționale, atunci este inevitabil ca la momentul potrivit să auzim de la liderii USL cuvântul-cheie: NAȚIONALIZARE. Dacă nu-l vom auzi, înseamnă că tot ”naționalismul” declarat al opoziției este doar de fațadă. Negocierea cu capitalul străin, alegerea unor parteneri majoritari ”corecți”, introducerea în acționariat ai capitaliștilor autohtoni ”corecți”: toate aceste soluții au fost testate deja de argentinieni și niciuna nu funcționează cum trebuie. Naționalizarea și menținerea controlului statului prin reprezentanții săi direcți este unica soluție.

Politicienilor români le este frică să rostească cuvântul ”naționalizare”, analiștilor și jurnaliștilor le este frică de sancțiuni economice și oprobriul internațional. Să vedem ce s-a întâmplat în cazul Argentinei. Nu credem că cineva are vreun dubiu în privința faptului că naționalizarea YPF și prejudiciul grav adus unei importante companii europene constituie un motiv suficient pentru a pune în funcțiune toate mecanismele punitive. Ce consecințe nefaste a suferit Argentina în urma naționalizării companiei petroliere? Până astăzi am auzit doar declarații războinice și ofensatoare din partea oficialilor spanioli și europeni, fără să existe acțiuni cu impact economic vizibil. Regulile Organizației Mondiale ale Comerțului interzic introducerea de embargouri ca măsuri punitive pentru acțiuni ce nu țin de domeniul tranzacțiilor de import-export, deci embargourile împotriva exporturilor argentiniene sunt excluse. Dacă Spania sau UE vor introduce embargouri, încălcând astfel regulile OMC, Argentina va redirecționa exporturile prin alte țări sud-americane și exporturile oricum vor ajunge în UE, iar pierderile exportatorilor argentinieni vor fi microscopice. Alte pârghii de influența asupra Argentinei nu există. În condițiile în care bugetul argentinian va avea acces la veniturile petroliere, iar YPF va beneficia de investițiile chineze în vederea dezvoltării de noi exploatări, statul argentinian nu va avea nevoie de finanțare externă. Ultima opțiune de atac, despre care se tot zvonește în presa internațională, ar fi fost o tentativă de a exclude Argentina din grupul G20, dar este foarte puțin probabil că țări precum Rusia, China, India sau Africa de Sud să fie de acord cu această măsură.

Naționalizarea companiei petroliere argentiniene demonstrează că numai o naționalizare directă poate asigura respectarea intereselor statului și că astăzi, în ciuda oprobriului diplomatic, o țară care-și dorește cu adevărat să naționalizeze activele strategice poate să facă acest lucru fără consecințe negative semnificative. În România, la fel ca și în Argentina, este nevoie de un singur factor: voință politică, exprimată de politicieni ce nu sunt șantajabili din exterior.

Cronica Română .com: Argentina. Experiența naționalizării

Gâlceava pe Constituţie şi bătălia pentru regionalizarea României (Naţiunea)

via Prioritate de Dreapta 

 Gâlceava politicienilor români, nepotolită nici în săptămâna patimilor, s-a cantonat în ultima vreme pe biata Constituţie. Trebuie schimbată. A devenit o piedică, o frână în progresul României. Constituţia este de vină pentru corupţia mare. Fondurile europene nu pot fi bine administrate într-o ţară cu 41 de judeţe. Avem nevoie de o nouă împărţire administrativă. Ca şi când nelegiuirile care ne seacă puterile şi răbdarea ar fi oblăduite de imperfecţiunile Constituţiei. Nu de terfelirea ei.

Nimeni nu este naiv să creadă că bătălia pentru modificarea legii supreme este una onestă. În spatele ei oricine intuieşte interesele partidelor pentru banul public şi averea naţională. S-a înşelat un fost prim ministru care se credea profet când a spus că nu prea ar mai fi de furat în România. A mai rămas destul. Aurul, cuprul, hidrocentralele, căile ferate. Prin modificarea Constituţiei, între altele, este urmărită o nouă împărţire administrativă a ţării. Ce se vrea? Răspunsul este simplu: divizarea României. Nu recurg gratuit la vorbe mari. Ratarea acestui obiectiv în decembrie 1989 (prin deturnarea mobilului prăbuşirii regimului de guvernare comunistă), şi în martie 1990 (prin provocarea conflictului etnic la Tg. Mureş) a impus modificarea strategiei. Regionalizarea, o obsedantă preocupare a birocraţilor mărunţi de la Bruxelles şi Strasburg, este adulmecată cam de multişor de unii dintre politicienii de la noi. Cândva ei făceau, prin complicitate şi din interes, un anumit joc străin de interesele românilor.

Acum, descurajaţi de evoluţiile de pe continent, şi-au mai limitat pretenţiile şi speră măcar să le fie de folos facilitându-le accesul la potul cel mare al fondurilor europene. În România, îşi imaginează ei, regionalizarea ar permite amestecarea criteriilor economice (distribuţia fondurilor europene pentru dezvoltare) cu cele ale autonomiei. Interferenţa ar face face posibilă manevrarea oneroasă a banilor. Pentru maghiarii din România, în plus, regionalizarea ar fi o etapă a împlinirii visului lor de autonomie etnică teritorială. De când şi-o doresc, de când o poftesc şi la câte tertipuri nu s-au dedat ei pentru a o dobândi. Eşecurile de până acum nu i-au descurajat şi naivi ar fi cei care cred că ceva îi va descuraja definitiv. Deocamdată modificarea Constituţiei, aşa cum o urmăresc cei cu gândul la fondurile europene, îi ajută. Unii stau cu un ochi la făină (mălai, vreau să spun) iar ei cu toţi ochii la slănină. Ce urmăresc guvernanţii români şi ce speră maghiarii din România de la regionalizare este una; ce ar putea să iasă este altceva. ,,În cărţi” nu se arată, în viitor, prea multe beneficii de la Uniunea Europeană ci, mai degrabă, câteva contre pentru mai toate statele membre, deci şi pentru România. Analizele experţilor în politicile comunitare au relevat nu doar avantajele ci şi riscurile pe care le comportă regionalizarea. În Italia, Belgia, Spania aceasta face parte din strategia provinciilor bogate, cu putere industrială, cu economie puternică, pentru a scăpa de dările la stat. Criza prin care trece Uniunea Europeană a modificat ecuaţia. Bogaţii trebuie să fie solidari cu cei săraci pentru a putea fi depăşite dificultăţile.

Aceasta va fi una dintre dimensiunile politicii de consolidare a unităţii Europei comunitare. Nemţii au pus compasul pe fondurile europene. Amicilor conaţionalilor noştri autonomişti, răspândiţi prin Finlanda, Olanda şi Belgia, le-a cam trecut vremea de când cu nebunia ultranaţionalistă şi neo-nazistă care s-a cuibărit prin parlamentele acestor ţărişoare veleitare. În principiu, risipirea fondurilor nu mai este posibilă. Sau este, dar prin manevre oculte. Dar, vedeţi, până şi un Dominique Strauss-Kahnn şi-a rupt gâtul pe te miri ce motiv. Şi nici UDMR nu o mai duce aşa de bine ca până acum. Ba un baron compromis, ba un ministru acuzat de corupţie, ba un extremist apărat pentru demenţa de a da lecţii în piaţa publică de intoleranţă, ba o uşă trântită în nasul guvernului. Udemeriştii au început să-şi sifoneze imaginea de partid european, modern şi elitist. Preocuparea lor de a trimite în guvern şi în Parlament intelectuali cu experienţă şi dibaci începe să scape de sub control. Eroarea vine de la grija excesivă pentru politică şi, prin aceasta, pentru a rămâne cu orice preţ – de obicei cu preţul compromisului – la guvernare. Udemeriştii nu au vorbit decât rar despre sărăcia din rândul minoritarilor maghiari iar autonomia etnică nu au cerut-o ca nordiştii italieni pe motive că, dezvoltaţi şi puternici fiind, nu mai vor să plătească impozite Romei putrede şi să subvenţioneze pe sicilienii mafioţi şi leneşi. Nu, pe udemerişti nu bogăţia maghiarilor transilvăneni îi inspiră în politica lor. Nu ar avea cum. Ei, maghiarii din Transilvania, trăiesc tot din multul sau puţinul statului român. Ca şi românii şi celelalte minorităţi, de altfel.

Pe udemerişti,  regionalizarea îi interesează nu pentru a scăpa Ţinutul Secuiesc de contribuţii la veniturile statului şi nici pentru a-l feri de sărăcie. Ci pentru a-l izola prin autonomie etnică. Şi-au propus orbeşte să aibă şi ei un Kosovo unguresc în România peste care să conducă. Chiar şi ultimul lor asalt privind crearea unei Universităţi de Medicină în limba maghiară la Tg. Mureş a fost conceput în aceeaşi logică. Maghiarii sunt tenaci, sunt inflexibili, nu-i vorbă. Scriitorul Augustin Buzura scria recent că pe unguri, orice ai face, nu-i poţi muta din secolul XIX.

Interesul naţional

via Prioritate de Dreapta

"Armonizare fiscală"

via Prioritate de Dreapta

UE este un cartel de vampiri care sug sângele economiilor în numele "armonizării fiscale". 

Același lucru pe care l-am mai arătat aici și care ne afectează și pe noi, spus mai plastic.

Băsescu și Ungureanu. Adepții statului impotent (Cronica Română.com)

via Prioritate de Dreapta

De ce Petrom a fost o ”gaură neagră” cât a fost sub controlul statului român, iar odată cu transferul sub controlul statului austriac a devenit o companie extrem de performantă? De ce Sidex pierdea 1 milion de dolari pe zi în perioada cât a fost gestionat de statul român, iar în mâinile indianului Lakshmi Mittal a ajuns imediat pe profit? Proprietarii străini ai fostelor companii românești nu au la dispoziție serviciile SRI sau SIE, nu au posibilitatea de a asculta zeci de mii de telefoane, le lipsesc toate posibilitățile de verificare și control de care dispune statul român și totuși ei reușesc să rezolve problema furtului și ineficienței. Faptul că autoritățile statului nu sunt capabile să facă în așa fel încât companiile de stat să nu fie căpușate nu trebuie să inducă necesitatea înstrăinării companiilor de stat, ci trebuie să inducă necesitatea schimbării din funcții a celor care nu-și îndeplinesc îndatoririle de serviciu. 

Unul dintre aspectele care leagă recentele declarații ale președintelui Traian Băsescu și declarațiile premierului Ungureanu este utilizarea foarte frecventă a frazelor care încep cu următoarele construcții introductive: ”statul nu are bani pentru…”, ”statul nu poate…”, ”noi nu ne putem permite…”, ”România nu are…” etc. Ambii politicieni încearcă să explice populației că statul român nu are bani pentru a transforma Cupru Min sau Roșia Montana în niște companii profitabile, statul român nu are bani pentru a mări pensiile și salariile, statul român este incapabil să gestioneze eficient activele sale și să respecte totodată normele de mediu, statul român este retardat din punct de vedere tehnologic și nu poate asigura valorificarea la maxim a resurselor naturale ale țării noastre, etc etc. Concluzia pe care Băsescu, Ungureanu și o suită de ”intelectuali de dreapta” o deduc din aceste afirmații este că statul nu are capabilități tehnice, organizatorice și tehnologice să-și îndeplinească funcțiile, fiind imperios necesară reducerea rolului statului în economie, metoda principală a reducerii fiind privatizarea, deoarece numai ”prin privatizare poți salva ceea ce nu merge”, după cum declară vajnicul ”intelectual” MRU. Susținătorii acestei viziuni politice, viziuni care presupune de fapt o eutanasiere tacită a statului, se declară a fi ”de dreapta” și se declară ”susținători ai statului minimal”. În realitate, politica vânzării la prețuri subevaluate a activelor strategice nu este o ”politică de dreapta”. În Chile și în Polonia, două țări care se consideră etaloane ale implementării fără milă a politicilor economice de dreapta, politici absolut brutale și extreme din punct de vedere social și economic, companiile miniere care se ocupă de exploatarea rezervelor de cupru au rămas și vor rămâne în continuare sub controlul statului. Fără menținerea controlului direct sau indirect asupra unor sectoare-cheie ale economiei, statul pierde posibilitatea de a-și mai îndeplini funcțiile fundamentale. Băsescu și Ungureanu nu sunt susținători ai unui stat minimal, ei sunt susținători conștienți ai unui stat impotent.

Din punct de vedere practic, toate argumentele în favoarea excluderii statului din viața economică prin transferul activelor strategice în proprietate străină pot fi reduse la trei afirmații:

1. Statul nu are suficienți bani
2. Statul nu dispune de tehnologia (know-how) necesar
3. Statul nu poate gestiona eficient activele pe care le deține

Este important de menționat faptul că statul nu este o entitate abstractă, iar eficiența lui depinde de oameni concreți care ocupă funcții de conducere. De fiecare dată când Traian Băsescu sau Mihai Răzvan Ungureanu declară că statul ”nu are” sau ”nu poate” sau ”nu știe”, electoratul trebuie să înțeleagă că sensul real al acestor afirmații se reduce la faptul că Traian Băsescu și Mihai Răzvan Ungureanu nu au soluții, nu sunt capabili să găsească executanți competenți și nu pot crea un mecanism eficient de verificare a acțiunilor subalternilor săi.

Se spune că statul nu are bani. În același timp, datoria publică a României se află în creștere continuă. Apare întrebarea firească de ce statul nu vrea să se împrumute pentru a finanța proiecte productive, cum ar fi Cupru Min, Roșia Montana, noile blocuri ale centralei nucleare de la Cernavodă? Statul, în persoana domnilor Băsescu, Ungureanu și altor gestionari ai finanțelor publice găsește bani pentru orice numai nu pentru proiecte care ar putea aduce profit și ar putea contribui la crearea unei situații în care statul să fie autosustenabil din punct de vedere financiar. Insistența cu care Băsescu și Ungureanu refuză să utilizeze potențialul economic al activelor statului deja nu mai seamănă cu o lipsă de profesionism, ci sugerează faptul că politica de distrugere națională este o alegere conștientă făcută de acest tandem.

Un alt argument invocat de susținătorii statului impotent este lipsa tehnologiilor și lipsa de know-how necesar pentru a transforma ”găurile negre” ale economiei în proiecte profitabile. Acest argument nu este altceva decât o manipulare grosolană. Tehnologia și know-how-ul au un preț și pot fi cumpărate. În toate domeniile, inclusiv mineritul, metalurgia, extracția gazelor de șist, exploatarea maritimă a petrolului, producția de energie electrică etc există companii specializate care oferă clienților tehnologie de ultimă generație și servicii de instruire și pregătire a specialiștilor capabili să utilizeze mijloacele tehnologice achiziționate. Statul român poate obține acces la tehnologii performante fără a fi nevoie de a înstrăina activele statului care vor beneficia de pe urma utilizării acest tehnologii. Problema nu constă în bani, deoarece există suficienți finanțatori dispuși să crediteze un proiect viabil și avansat din punct de vedere tehnologic. Problema constă în lipsa de voință politică.

De obicei, susținătorii ideii statului anorexic consideră că argumentul cel mai forte în favoarea înstrăinării activelor strategice ale statului este următorul: ”de la stat se fură!!!” De fiecare dată când se invocă acest argument, simțim nevoia să facem o precizare importantă: de la statul român se fură. Nu am auzit să existe vreo problemă cu furtul sau ineficiență la Statoil, compania petrolieră de stat din Norvegia. Nu am auzit să existe vreo problemă cu furtul sau ineficiența la OMV, compania petrolieră de stat din Austria. Nu există asemenea probleme la companiile miniere de stat, cum ar fi CODELCO din Chile sau KGHM din Polonia. Lista poate fi continuată.

De ce Petrom a fost o ”gaură neagră” cât a fost sub controlul statului român, iar odată cu transferul sub controlul statului austriac a devenit o companie extrem de performantă? De ce Sidex pierdea 1 milion de dolari pe zi în perioada cât a fost gestionat de statul român, iar în mâinile indianului Lakshmi Mittal a ajuns imediat pe profit? Proprietarii străini ai fostelor companii românești nu au la dispoziție serviciile SRI sau SIE, nu au posibilitatea de a asculta zeci de mii de telefoane, le lipsesc toate posibilitățile de verificare și control de care dispune statul român și totuși ei reușesc să rezolve problema furtului și ineficienței. Faptul că autoritățile statului nu sunt capabile să facă în așa fel încât companiile de stat să nu fie căpușate nu trebuie să inducă necesitatea înstrăinării companiilor de stat, ci trebuie să inducă necesitatea schimbării din funcții a celor care nu-și îndeplinesc îndatoririle de serviciu.

În România, teoria statului minimal a mascat crearea unei situații în care statul a devenit anorexic și impotent din punct de vedere instituțional și economic. Pentru ca țara noastră să supraviețuiască în condițiile unei conjuncturi economice extrem de dificile, este imperios necesar ca statul să devină o forță economică eficientă și productivă. Aceasta nu este o viziune utopică sau etatistă, ci este o viziune extrem de realistă și pragmatică. Economia României are nevoie de un stat puternic, eficient și condus de niște persoane responsabile, în caz contrar, economia României nu va fi deloc.

http://cronicaromana.com/2012/04/20/basescu-si-ungureanu-adeptii-statului-impotent/

Mihai Răzvan Ungureanu. Marionetă anacronică (Cronica Română .com)

via Prioritate de Dreapta

Hî-î-î...
ngî-ngî-ngî... î... î...

De fiecare dată când în fața camerelor tv apare premierul Ungureanu ne pregătim să savurăm un spectacol de ipocrizie, aroganță și pseudo-intelectualism pretențios. Interviul de ieri al premierului nu a fost o excepție de la regulă, ba mai mult, a oferit câteva secvențe memorabile din perspectiva aroganței și fetișizării ”șmecheriei șucare” de securist ”rafinat” și ”școlit”. Declarațiile politice făcute de MRU nu merită analizate pentru că atragerea atenției asupra aspectului politic este exact ce-și dorește această creatură primitivă a laboratoarelor instituțiilor statului care în teorie ar trebui să producă informații utile pentru siguranța națională, dar în realitate produc scheme și personaje utilizabile exclusiv pentru vânzarea en gros sau en detail a ce a mai rămas din bogățiile naționale.

Opțiunile politice și declarațiile de intenție ale unei marionete nu prezintă interes. Insistența cu care acest personaj încearcă să direcționeze atenția publică și mediatică asupra subiectelor politicianiste nu este altceva decât expresia unui truc securistic clasic: în timp ce fraierii (a se citi: electoratul, opoziția și mass-media) discută despre virtuțile sau neajunsurile statului minimal sau a doctrinelor de dreapta, băieții cu ochii albaștri care au lansat diversiunea informațională se ocupă liniștiți de vânzarea activelor statului. A venit timpul ca electoratul să conștientizeze că nu există ”trădare de stânga” sau ”trădare de dreapta”, există doar trădarea intereselor naționale, această trădare nefiind justificabilă de vreo ideologie politică, fie aceasta de dreapta ori de stânga. Din această perspectivă, MRU nu are coloratură politică, el fiind un umil instrument în mâna celor care finalizează procesul de transformare a țării noastre într-o colonie economică. Mihai Răzvan Ungureanu are dreptate atunci când atrage atenția asupra faptului că criticii acțiunilor sale au păcate de aceeași natură, adică privatizarea Petrom, BCR etc, însă faptul că predecesorii săi au comis aceste crime împotriva intereselor naționale nu poate fi considerat o licență ce-i dă dreptul să înstrăineze ceea ce nu au apucat să vândă guvernele Năstase și Tăriceanu.

Am așteptat cu interes deosebit noua tranșă de justificări pentru înstrăinarea cuprului și aurului românesc. Trebuie să recunoaștem că cetățeanul Ungureanu și laboratorul care-l deservește ne-au dezamăgit. Electoratului i s-au propus aceleași clișee expirate și explicații puerile. Deși MRU pretinde că ar fi un fin cunoscător al proceselor economice, din răspunsurile sale au lipsit cifrele, au lipsit faptele concrete, iar incantațiile despre ”locurile de muncă” și ”procesul transparent de privatizare” nu impresionează pe nimeni în afară de ultrașii portocalii. Din perspectiva justificării înstrăinării unei resurse ce valorează peste 14 miliarde de euro pentru un preț de 200 de milioane de euro, Mihai Răzvan Ungureanu folosește aceleași argumente pe care le-a folosit Traian Băsescu. În discurs nu se menționează cifre relevante pentru evaluarea reală a activelor vândute, se invocă presupusa inabilitate a statului de a face investițiile necesare pentru a exploata zăcămintele de la Roșia Montana și Roșia Poieni, se pedalează intens problema ”sărăciei” și ”lipsei locurilor de muncă” și se introduce conflictul fals între crearea locurilor de muncă și respectarea normelor de mediu. MRU insistă asupra faptului că Traian Băsescu nu poate fi reprodus, dar el însăși nu este altceva decât o nouă versiune a lui Traian Băsescu, adică un personaj arogant și foarte încrezut în faptul că apucăturile de securist îl fac excesiv de șmecher și extrem de inteligent.

”Roșia Montana înseamnă locuri de muncă, e o prioritate. Privesc foarte tehnic și nu dau înapoi în fața unui adevăr… Pe mine mă interesează în țara aceasta să existe locuri de muncă, investiții străine directe, mă interesează să existe o brumă de prosperitate într-o regiune pe care nu vrea s-o vadă nimeni… Eu nu sunt adeptul niciunui proiect, sunt adeptul unor rezultate. Proiectele care aduc locuri de muncă mă interesează, le susțin.”, declară premierul Ungureanu. Dihotomia falsă este extrem de vizibilă. Electoratului i se sugerează că există doar două opțiuni, adică avem de ales între o stagnare economică fără locuri de muncă și acceptarea faptului că aurul și cuprul românesc vor deveni proprietatea unor companii străine în schimbul creării câtorva mii de locuri de muncă. Premierul evită să menționeze opțiunea cea mai bună și cea mai corectă. Locurile de muncă pot fi create de stat, exploatările pot fi făcute de stat și toate beneficiile economice vor fi direcționate către bugetul de stat și economia românească.

Manipulatorul Ungureanu oferă o justificare jalnică pentru insistența cu care încearcă să înstrăineze resursele țării noastre: ”La Cupru Min investițiile trec de ordinul a zeci de milioane de euro. Nu avem capacitatea ca o întreprindere care produce mai degrabă dezastre ecologice decât cupru să devină profitabilă.”

Îl informăm pe fostul director SIE că România are un portofoliu de obligațiuni americane și europene cu o valoare contabilă de peste 38 de miliarde de euro. În particular, obligațiunile americane aduc o dobândă între 0,25% și 2% pe an. În aceste condiții este inexplicabil de ce statul nu dorește să utilizeze o parte din acești bani pentru a face investiții în țară, investiții care vor avea un randament mult mai mare decât randamentul adus de obligațiunile emise de alte state. De ce România alocă zeci de miliarde de euro pentru creditarea altor state în condițiile în care există posibilități de a face investiții în plan intern pentru a obține beneficii economice directe și pentru a crea zeci de mii de locuri de muncă? Recent, Ministerul Finanțelor Publice a împrumutat 1 miliard de dolari din piața americană. Dacă statul nu poate vinde nici măcar o parte din pachetul de obligațiuni străine, atunci statul se poate împrumuta pentru a face investiții productive cum ar fi exploatările de la Cupru Min sau Roșia Montana. Problema nu este lipsa banilor, problema constă în faptul că guvernul Ungureanu duce o politică anti-națională.

”Dacă în cazul privatizărilor suntem limpeziți, genul acesta de retorică e de neînțeles. A spune nu ne vindem țara la 20 de ani după 1990 sună anacronic.” consideră marioneta MRU.

Într-adevăr, după 20 de ani în care România a fost colonizată din punct de vedere economic și politic, iar guvernele se întreceau în înstrăinarea bogățiilor naturale ale țării și activelor strategice ale statului, readucerea în discursul public a problemei promovării și apărării intereselor naționale poate părea ceva anacronic, însă acest anacronism nu este decât o aparență. Patriotismul veritabil, prin definiție, nu poate deveni anacronic, iar dragostea de țară este un sentiment fundamental ce nu poate fi șters din mintalul colectiv prin eforturi propagandistice. Anacronici sunt creatorii marionetei Ungureanu, ei fiind niște vânzători profesioniști de neam și de țară. Domnia lor asupra României a fost o regretabilă eroare a istoriei, eroare care în curând va fi corectată.

http://cronicaromana.com/2012/04/19/mihai-razvan-ungureanu-marioneta-anacronica/

1256 Mari Intreprinderi Romanesti DISTRUSE Dupa 1989

1256 Mari Intreprinderi Romanesti DISTRUSE Dupa 1989

Radu Golban: Relaţiile româno-germane: un bilanţ fără rezultate anunţate

"Care este bilanţul relaţiilor române-germane în mod concret în afară de elogierea Germaniei nu am putut afla. M-am bucurat să aud cuvinte de laudă ale Germaniei la adresa sacrificiilor României pe urma implementării austerităţii, care au dus la o reducere a salariilor fără precedent în Europa. Chiar şi după şaptezeci de ani, radiografia neamului făcută de geopoliticienii germani şi experţii nazişti, care ne considerau un popor răbdător să îndure foametea, este cât se poate de actuală. Oare până când?"

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta  

 Dacă Jules Verne ar scrie romanul „O călătorie spre centrul pământului” în zilele noastre, ar căuta probabil înţelesul profund al runelor mai degrabă în Germania decât în Islanda, ţinând cont totodată de percepţia germanocentrică a Berlinului în Europa. Duminică am aflat din presă că luni, 16 aprilie, va avea loc o vizită oficială a domnului ministru de Externe, Dr. Cristian Diaconescu, la Berlin, cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de la semnarea tratatului de prietenie germano-român, în cadrul căreia va avea o întrevedere cu omologul său german, Guido Westerwelle, şi va ţine o cuvântare cu posibilitatea unei discuţii deschise cu participanţi la Casa Europei.

Am făcut tot posibilul să particip şi eu la această discuţie deschisă şi am solicitat prin e-mail Ambasada Română de la Berlin să mă includă pe lista de invitaţi şi am luat primul avion spre Berlin. Graţie amabilităţii funcţionarilor Ambasadei am fost trecut pe lista de invitaţi, chiar dacă termenul final pentru înscrieri a fost până pe 12 aprilie. Discursul domnului ministru de Externe a fost o elogiere a Germaniei plină de patos şi fără pic de umbră. Din pacate însă, ministrul de Externe al Germaniei, Guido Westerwelle, nu a participat la acest eveniment, precum politeţea elementară ar impune, lăsând cuvintele de laudă aduse la adresa Germaniei fără onorul gazdei.

Chiar mă aşteptam la un moment dat, după o elogiere supraîncărcată şi neîntreruptă a legăturii, sprijinului, tradiţiei, educaţiei, colaborării germano-române, să mai aud că şi originea latină a limbii române este de fapt oarecum germană. Încoronarea Germaniei în acest discurs filogerman desigur a fost finalizată cu o informaţie valoroasă adresată auditorului, că însăşi fiica domnului ministru este o absolventă a uni liceu german. Graniţele etnice între compatrioţi şi gazdele germane s-au putut observa cu uşurinţă în mod special prin zâmbetul satisfăcut şi languros al germanilor. Bagheta aprobării prin zâmbet o deţinea în timpul întregii încoronări oratorii a Germaniei domnul ambasador al Berlinului la Bucureşti, Andreas Mettenheim. Moderatorul acestui eveniment, domnul prof. dr. Eckart Stratenschulte de la Academia Europeană din Berlin, a promis participanţilor posibilitatea de a adresa întrebări critice domnului ministru pe urma discursului de treizeci de minute. Aş fi avut multe întrebari precum ar fi:

de ce Germania nu condamnă Pactul Molotov-Ribbentrop şi Dictatul de la Viena, ambele fiind tratate germane care au vizat secesiunea României, transformând gogoaşa de la Versailles alias România Mare într-un covrig la răsărit de Carpaţi, răpiţi de două treimi din teritoriul ţării

de ce nu am semnat cu Germania un tratat de pace după război şi reunificare şi am trecut direct la prietenie

de ce nu avem cu Germania un parteneriat strategic aşa cum avem cu SUA, Franţa, Polonia etc.

de ce retailerii germanii exploatează doar piaţa de desfacere a României, fără a crea locuri de muncă, îngreunând astfel oportunităţile pentru ţăranii români.

M-am rezumat doar la creanţele comerciale ale României de peste 18 miliarde de euro acumulate în baza acordului de cliring în perioada 1936 – 1944. Am vrut să ştiu dacă România a renunţat în baza Tratatului de Pace de la Paris din 1947 la aceste creanţe sau nu. Răspunul domnului ministru a făcut trimitere la răspunsurile date de BNR şi MFP în anul 2010. Moderatorul însă mi-a sugerat să continui discuţia cu domnul ministru în cadrul recepţiei după încheierea programului oficial.

M-a surprins amabilitatea domnului ministru în cadrul unei scurte discuţii pe acest subiect, care m-a asigurat că mă va pune în legătură cu un oficial al ministerului pentru a-i explica încă o dată detaliat şi a-i expune informaţiile referitoare la aceste creanţe. De o remarcabilă amabilitate au fost uzanţele diplomaţilor români şi ale funcţionarilor Ambasadei din cadrul acestui eveniment. Fără experienţă în lumea diplomaţilor, anticipând aceeaşi politeţe din partea ambasadorului german de la Bucureşti, precum tocmai învăţasem din partea diplomaţilor României, mi-am luat inima în dinţi şi am salutat, întinzând mâna pretorului Berlinului la Bucureşti, care mi-a lăsat braţul în aer, de parcă aş fi performat un exerciţiu de yoga. M-a salutat cu întrebarea dacă eu sunt acela cu creanţele. Mi-a evitat numele de parcă ar fi în buna tradiţie a evidenţei numerelor tatuate din cele mai întunecate zile ale trecutului. Mi-a adus la cunoştinţă într-un ton ironic că aş fi singur cu problema creanţei, la care i-am răspuns că ar trebui să cunoască România şi că corectitudinea politică în opinia publică nu este neapărat identică cu simpatia şi solidaritatea faţă de mine exprimate între patru ochi. L-am dat ca exemplu pe însuşi domnul ministru care, înainte de a fi numit în funcţie, m-a încurajat într-un mod deosebit de călduros în cadrul unei intervenţii telefonice într-o emisiune televizată. Totodată i-am semnalat cele peste 4.200 de semnături adunate pe internet pentru recuperarea acestei creanţe. Am fost uimit de dispreţul la adresa petiţionarilor, la adresa acestui instrument de exerciţiu al democraţiei, din partea ambasadorului german, care a spus că astfel de semnături ar fi în afara legii. L-am contrazis şi i-am explicat că inclusiv în Germania există această formă de petiţie electronică. Gestul care a urmat mi-a arătat că s-a aclimatizat şi cu uzanţele de cartier ale Bucureştiului, gesticulând un „las-o” şi urându-mi de la doi metri „mult succes”. Se pare că salutul nu este inclus în uzanţele diplomatice ale germanilor de pe metereze.

Care este bilanţul relaţiilor române-germane în mod concret în afară de elogierea Germaniei nu am putut afla. M-am bucurat să aud cuvinte de laudă ale Germaniei la adresa sacrificiilor României pe urma implementării austerităţii, care au dus la o reducere a salariilor fără precedent în Europa. Chiar şi după şaptezeci de ani, radiografia neamului făcută de geopoliticienii germani şi experţii nazişti, care ne considerau un popor răbdător să îndure foametea, este cât se poate de actuală. Oare până când?

http://www.cotidianul.ro/relatiile-romano-germane-un-bilant-fara-rezultate-anuntate-179785/
  
>> Germania bagă la înaintare pionul polonez 
>> Germania lansează o ofertă de parteneriat strategic României 

Deconstructivistul istoriei României, CPLM Dan Alexe -multilingvistu'

Preluat de pe Blogul Prioritate de Dreapta

https://www.facebook.com/notes/dan-alexe/germisara-ce-stim-de-fapt-despre-limba-daco-getilor/430644226953129?notif_t=note_reply

Tot Dan Alexe:

Imnurile naționale europene sunt pline de oase ciobite, hârci, lovituri de paloș si valuri de hemoglobină

Surprinzător, cel mai bătăios imn este cel al danezilor, care sunt, paradoxal, naţiunea cea mai paşnică. Şcolarii danezi proslăvesc un imaginar măcel, o hăcuială pe care războinicii Danemarcei o săvârşesc... râzând. Versurile spun că sabia daneză „crapă coifurile şi creierele suedezilor”... numiti în deriziune „Goţi”. Pentru greci, vrăjmaşii sunt turcii, pentru belgieni, duşmanii sînt însă olandezii, iar imnurile lor cântă pe un ton lugubru gloria oaselor sfinte de eroi. În tot acest context macabru, „Deșteaptă-te, române” e unul din puţinele imnuri europene care fac dovadă de oarecare reţinere, deşi pe un fond de paranoia profundă. Toţi împrejur ne sunt duşmani, dar, revelator pentru mentalitatea românească, singurele ameninţări cu masacrul şi hăcuiala sunt aruncate nu la adresa vecinilor, ci... a şovăielnicilor de acasă.

"Daaa"...au ajuns statele europene "paranoice", că mai au (încă !) imnuri naţionale, nu "Oda bucuriei", ne spune Dan Alexe, unul dintre semnatarii "Declaraţiei de la Budapesta" din iunie 1989, în care Transilvania era definită drept un "spaţiu de complementaritate" !

INVIEREA

 Preluat de pe FB Prioritate de Dreapta

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta 

 

România nu mai aparţine românilor

" Din păcate, românii nu ştiu să se apere şi nici nu ştiu împotriva a ce să protesteze. Ţintele lor sunt  diverse persoane şi nu programele politice. Când fiecare poartă o pancartă prin care cere alt­ceva, mesajul este nul. Când 100.000 de oameni vor ieşi în stradă ca să protesteze împotriva vânzării totale a ţării, lucrurile vor fi diferite."

Preluat de pe blogul Prioritate de Drepta 

În timp ce atenţia românilor este acaparată de schimbarea guvernului,  pe uşa din dos se pregătesc câteva tunuri mult mai importante decât evenimentele politice.

În viziunea Fondului Monetar, n-are importanţă cine conduce România atâta timp cât este docil şi execută cu stricteţe ordinele pri­mite prin intermedia­rul acestei instituţii la Bucureşti. Domnul Jeffrey Franks este atât de pre­zent în mass-media româ­nească, ca şi cum ar face parte efectiv din conducerea ţării. Realitatea este că Franks a în­lo­cuit de mult guvernul României, iar declara­ţiile sale sunt literă de lege în economia românească.

Tunurile despre care vorbeam fac parte dintr-un program bine pus la punct, pe care l-am putea numi procesul prin care Ro­mânia trebuie neapărat şi de urgenţă să nu mai aparţină ro­mânilor.

Cred că aţi ghicit, este vorba despre o nouă listă de companii de stat care vor fi vândute. Iată ce privatizări se pregătesc: Oltchim, Cupru Abrud, Electrica Servicii, Electrica Furnizare, Elcen Bucu­reşti şi complexurile energetice Oltenia şi Hunedoara. Adică o bună parte din sistemul nostru energetic, o parte din monopolul pe care statul ar trebui să-l menţină.

La această listă de vânzari se adaugă una şi mai lungă, de socie­tăţi din care statul vrea să scape de pachete de acţiuni, cum ar fi: Petrom, Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Romgaz, Transgaz, Transelectrica, complexul Turceni.

Multe din societăţile de mai sus sunt extrem de profitabile. Cum ar putea fi altfel nişte societăţi care nu au, practic, concurenţă  pe piaţă? Aici esteşi cheia acestei insistenţe perfide, prin care FMI ne presează, ca să pierdem controlul asupra oricărei companii profitabile (dar care scapă de controlul extern).

Dacă privim în urmă, remarcăm că această politică criminală a avut mai multe etape. În prima, bornele principale s-au numit vânzarea Petrom şi a tutu­ror băncilor româneşti. Prima etapă a fost una din facturile tributului plătit de România pentru aderarea la Uniunea Europeană. S-a încercat, de atunci, vânzarea sistemului energetic, numai că venirea lui Traian Băsescu la putere a încetinit planul.

Îmi amintesc bine de una dintre declaraţiile lui, la început de mandat. Se bătea şaua atunci pe vân­zarea Romgaz, a doua mare companie românească după Petrom. Băsescu a suspendat tot procesul şi a afirmat că nu mai vindem nimic.

Între timp nu ştiu ce s-a întamplat în capul preşedintelui, care este gata acum să renunţe la toate bunele intenţii pentru care românii l-au votat.

Demonstraţiile recente din România s-au dorit un protest al societăţii civile împotriva unei admi-nistraţii care este desprinsă de nevoile românilor. Din păcate, românii nu ştiu să se apere şi nici nu ştiu împotriva a ce să protesteze. Ţintele lor sunt  diverse persoane şi nu programele politice. Când fiecare poartă o pancartă prin care cere alt­ceva, mesajul este nul. Când 100.000 de oameni vor ieşi în stradă ca să protesteze împotriva vânzării totale a ţării, lucrurile vor fi diferite.

Guvernele se vor schimba, dar un bun vândut rămâne vândut pentru totdeauna. Şi, în momentul în care românii se vor trezi, va fi prea târziu: vor locui deja într-o ţară care nu le mai aparţine.

Pagini Românești

Ilie Şerbănescu: "În lume, cu excepţia Africii, nu se vând zăcămintele"

Preluat  de pe blogul Prioritate de Dreapta

"E o prosteală. Oamenii ăştia ne cred chiar tâmpiţi. În lume, cu excepţia Africii, nu se vând zăcămintele. Nu se dau spre concesiune altora. Sau dacă se face, se face cu nişte câştiguri foarte serioase", a declarat analistul economic Ilie Şerbănescu în cadul unei emisiuni TV, în care s-a discutat despre privatizarea Cupru Min.

Capital

Cupru Min "X Files" (BURSA)

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta

      Povestea eşuatei privatizări a companiei Cupru Min este departe de a se fi încheiat. Ba chiar începe să semene din ce în ce mai mult cu celebrul serial "X Files".
     Autorităţile noastre şi canadienii de la Roman Copper, câştigătorii licitaţiei, par că trăiesc în lumi paralele. În timp ce Ministerul Economiei se pregăteşte de reluarea licitaţiei pe motiv că investitorul nu a fost de acord cu condiţiile contractuale, Roman Copper a anunţat, din nou, că a acceptat obligaţiile impuse de partea română.
     Canadienii au anunţat, vineri, că au ajuns la un acord verbal definitiv privind termenii contractului final de privatizare, dar în cursul nopţii ministrul Economiei a declarat că reprezentanţii companiei Roman Copper nu au aderat la condiţiile solicitate, ce au vizat plata integrală a contractului, îndeplinirea obligaţiilor de mediu şi clauzele referitoare la transparenţa acestui contract.
     Ieri dimineaţă, Roman Copper a transmis un nou comunicat în care a arătat că este gata să aplice toate condiţiile impuse de Guvern pentru preluarea Cupru Min, inclusiv obligaţiile financiare care nu au fost incluse în documentaţia iniţială de licitaţie. Reprezentanţii Roman Copper insistă că au agreat încă de vineri condiţiile de achiziţie a companiei miniere şi au încredere că privatizarea va fi încheiată, deşi declaraţia ministrului Bode contrazice acest lucru.
 Invocând confuzii create în presă în urma declaraţiei ministrului Bode (n.r. ce poate fi confuz la un refuz?), canadienii mai notează că licitaţia pentru vânzarea Cupru Min este "larg recunoscută drept cea mai trans-parentă din istoria programului de privatizări" al României şi că este gata să implementeze toate măsurile şi investiţiile cerute de Guvern de la licitaţia din 26 martie până în prezent.
     Roman Copper susţine că s-a asigurat că modul în care va administra Cupru Min şi "mina de talie mondială" de la Roşia Poieni va oferi toate beneficiile posibile industriei miniere de cupru din România, comunităţilor locale şi economiei naţionale. "Suntem pe deplin conştienţi de importanţa acestei tranzacţii pentru toate părţile implicate, inclusiv pentru bunăstarea viitoare a sectorului minier românesc şi pentru credibilitatea procesului de privatizare al Guvernului român", mai arată sursa citată.
     Compania Roman Copper a anunţat că va prezenta, în următoarele zile, alte detalii ale planurilor sale faţă de Cupru Min şi se aşteaptă la continuarea cooperării cu autorităţile române pentru ca tranzacţia să fie finalizată.
     În spiritul "X Files", misterul privatizării Cupru Min s-a adâncit la prânz, când agenţia Mediafax a relatat că ministrul Economiei, Lucian Bode, şi ambasadorul Canadei la Bucureşti au venit la Guvern, după ce autorităţile române nu au ajuns la un acord cu firma canadiană Roman Copper pentru privatizarea Cupru Min.
     Într-o declaraţie susţinută la Palatul Victoria, purtătorul de cuvânt al Executivului, Dan Suciu, a afirmat că ambasadorul Canadei a venit la sediul Guvernului pentru o întâlnire programată cu Andreea Paul Vass, consilierul economic al premierului, pe tema mai multor investiţii canadiene în România.
     Suciu a mai arătat că ministrul Economiei s-a întâlnit cu premierul Ungureanu pentru a clarifica mai multe poziţii înainte de întâlnirea cu sindicatele, de ieri după-amiază. "Orice legătură între prezenţa ambasadorului Canadei în sediul Guvernului şi premierul Mihai Răzvan Ungureanu este neîntemeiată", a spus Suciu. La scurt timp după prezentarea informaţiei privind sosirea ambasadorului Canadei la sediul Guvernului, steagul montat pe maşina acestuia a fost scos, mai arată Mediafax.

http://www.bursa.ro/cupru-min-x-files-165361&s=companii_afaceri&articol=165361.html


>> Adevărul: Ambasadorul Canadei s-a întâlnit cu Lucian Bode şi Andreea Paul la Guvern, la doar câteva zile după eşecul privatizării Cupru Min 
>> Mediafax: Ministrul Economiei şi ambasadorul Canadei, la Guvern, după ce Roman Copper nu a putut prelua Cupru Min

Exit strategy sau dacă nu-i cap, vai de picioare

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta

Cronica Română .com: Mihai Răzvan Ungureanu. Un proiect eșuat

Privatizarea Cupru Min a eșuat din motive ce nu au nicio legătură cu obligațiile de mediu sau alte tehnicalități contractuale. Motivul este simplu, clar și banal: cumpărătorul final nu a mai fost interesat de tranzacție. Schema ”tunului” de la Cupru Min a fost relativ primitivă de la bun început: statul vindea compania și zăcământul de cupru unei companii-”paravan”, iar microbanca investițională Bayfront Capital Partnerners (BCP) urma să o revândă unui cumpărător specializat în proiecte miniere. Gheșeftul decidenților bucureșteni și ai canadienilor de la BCP urma să fie diferența între prețul de achiziție, adică 200,7 milioane de euro și prețul de vânzare către compania minieră, adică aproximativ 2-3 miliarde de dolari. Nu credem că BCP ar fi reușit să obțină un preț mai bun din cauza faptului că, din perspectiva companiilor miniere mari, asemenea tranzacții au un grad ridicat de risc reputațional și politic, ceea ce justifică un discaunt destul de semnificativ față de prețul normal. Scandalul monstruos care s-a declanșat în presă și modul absolut penibil în care echipa MRU a gestionat aspectele tehnice ale tranzacției au făcut în așa fel încât niciunul dintre potențialii cumpărători finali nu a mai dorit să se implice în tranzacție. Riscul reputațional și cel politic au devenit mult prea mari pentru a mai fi acceptabile. Sursele noastre consideră că BCP totuși a avut propuneri din partea unor companii miniere de dimensiuni medii, dar aceste propuneri aveau două probleme: prețul oferit era sub necesitățile persoanelor implicate în tranzacție și proveniența geografică a acestor companii era absolut incompatibilă cu continuarea carierei politice a premierului MRU. 

Tranzacția nu s-a finalizat și ambele părți, echipa MRU și bancherii canadieni, au încercat ”să-și salveze fața”. Am urmărit cu interes deosebit modul în care presupușii aliați ai ”premierului Cupru Min” îi înfigeau cuțite în spate: un director de la Ministerul Economiei a făcut publice toate datele incriminatoare cu privire la tranzacția cu ”canadienii”, Teodor Stolojan a atacat ministrul de finanțe, acuzându-l implicit de falsificarea cifrelor veniturilor bugetare (deși falsificarea pare a fi opera guvernului Boc), iar presa portocalie a început să dea semne că ”luna de miere” a grupării din garda veche a PDL și a ”proiectul Ungureanu” s-a terminat înainte de termen. Este interesant cum se va descurca ”premierul Cupru Min” în condițiile în care bani pentru lansarea unei noi forțe politice nu există, iar unicul proiect viabil de obținere a finanțării (privatizarea cuprului) este blocat. Din punct de vedere personal, Mihai Răzvan Ungureanu are o soluție simplă și rapidă la toate probleme curente: trebuie doar să semneze avizele de mediu pentru Roșia Montana. Semnătura pusă pe avizele de mediu îi va termina cariera politică, dar este posibil să-i aducă alte beneficii. Faptul că MRU l-a demis pe ministrul mediului fără să găsească un înlocuitor și și-a asumat gestiunea acestui portofoliu indică o probabilitate destul de înaltă a unui asemenea scenariu.

Următoarea moțiune de cenzură are șanse să pună capăt guvernului Ungureanu, dar situația nu se vă îmbunătăți. În contextul politic actual, în România nu există o forță politică capabilă să funcționeze în alt scop decât cel al îmbogățirii personale. Reamintim celor care așteaptă vreo performanță deosebită din partea unui eventual guvern USL faptul că autorii primei tentative de privatizare a Cupru Min au fost național-liberalii, iar social-democrații au la activ dezastrele Sidex și Petrom. După anii petrecuți în opoziție, foamea de bani în rândul opoziției este colosală, iar bucuria cu care USL l-a primit în rândurile ”opoziției anti-Băsescu” pe traseistul Frunzăverde demonstrează că USL gândește doar în termenii aritmeticii electorale și nu în termenii principiilor politice. Electoratul din România merită să fie compătimit în condițiile în care opțiunile politice existente în spațiul carpato-danubian-pontic se rezumă la un șir de opțiuni foarte rele din care electoratului i se propune (pentru a câta oară!) să aleagă răul cel mai mic.

Indiferent de succesul sau insuccesul moțiunii de cenzură, nu credem că tentativele de a vinde rapid și ieftin ceea ce a mai rămas din patrimoniul național se vor opri. Ministrul economiei a declarat că ”privatizarea Cupru Min se va relua”. Probabil, de această dată, se va căuta din start un cumpărător cu bonitate demonstrată și fără sensibilități majore din perspectiva riscurilor de imagine.