Prioritate de Dreapta
Ziarul Financiar:
Niciodată
Uniunea Europeană, în puţin de lunga ei existenţă nu a fost mai
ridicolă decât în ultimii doi ani. Şi niciodată nu a avut lideri atât de
neconvingători când era cea mai mare nevoie de astfel de oameni. Iar la
Vilnius s-ar fi desfăşurat se pare, azi ca şi ieri, un summit crucial
soldat cu primirea Moldovei şi a Georgei într-o înţelegere de
perspectivă îndoielnică şi bizară.
În
vreme ce la Kiev se dau acatiste pentru primirea ţării în UE la
sfântu-aşteaptă, la Londra, Paris sau Berlin se vâd bule papale:
pocăiţi-vă nefericiţi ai Estului, aveţi credinţă, mântuira voastră e la
doi paşi. Doar că ea costă!
Niciodată UE nu a fost o mai mare maimuţăreală. Şi, totuşi, cât de fascinantă rămâne această religie!
De
la 1 ianuarie 2014 România este obligată să vândă pământ cetăţenilor
din UE care vor dori să-l cumpere, la preţul pieţei, desigur, dar
românii s-ar putea să nu beneficieze de întreg dreptul la muncă în ţări
ale Uniunii – la preţul pieţei, fireşte - şi cu atât mai puţin de
drepturile sociale ce derivă din calitatea lor de cetăţeni europeni.
Deşi ambele prevederi sunt cuprinse în aceleaşi acorduri convenite cu
mulţi ani în urmă.
Nimeni,
nici Comisia Europeană nici Marea Britanie, Franţa sau Germania nu
explică convingător ce e cu povestea asta. Sunt cele două milioane de
români plecaţi din ţară cerşetori prin Europa? De când şi cât plăteşte
Europa pentru ei? De când Olanda nu mai poate respira din cauza
românilor?
Pot
paragrafele de mai sus fi aliniate unui discurs naţionalist? Sunt
scrise de mine, iar eu cred că nu. Pur şi simplu încep să mă cred
vinovat fără să fi comis vreun păcat.
Teama
de a fi acuzaţi de naţionalism, de ridicol în ultimă instanţă, aproape
că ne-a paralizat. Nimeni nu mai mormăie pe aici mai nimic despre
drepturi şi libertăţi de teamă de a nu mai fi acuzat de cine ştie ce
apucătură perversă. Reprezentanţii noştri din Parlamentul European sunt
aproape morţi, ici colo o voce firavă - Weber, Macovei, cam atât.
Ministerul de Externe nu poate face prea multe multe. Pur şi simplu ne
este teamă tuturor sau silă.
Dacă,
în continuare, UE ţine neapărat să lase România şi Bulgaria în afara
Spaţiului Schengen fără ca oamenii din aceste ţări să aibă drepturi
egale cu ceilalţi, atunci cea ce s-a întâmplat azi la Vilnius - unde
Moldova şi Georgia parafazau de zor acordurile de asociere, iar marea
jale este că Ucraina a trădat idealurile şi se îndepărtează de UE – nu
este cumva doar un circ?
Iar dacă e circ, circ să fie.
Aşa
cum stau lucrurile acum mai interesantă pentru UE era piaţa ucraineană
de aproape 50 de milioane de locuitori decât dorinţa de a extinde raiul
libertăţii. Şi atunci, dacă la mijloc sunt doar interese economice – în
ultimă instanţă eliminarea taxelor vamale -, de ce nu şi-ar băga coada
şi Rusia?
Vorbim
cu toţii de economii libere, competitive. La Bucureşti a avut loc în
această săptămână un summit Europa de Est-China. UE are relaţii
comerciale cu China de 500 de miliarde de euro, anual. Relaţiile
Vestului Europei cu Estul ei înseamnă cam dublu - relaţiile comerciale
ale României cu UE au fost de 98 mld. euro, anul trecut.
UE
are, de zece ani, un parteneriat strategic cu China, adică de pe vremea
când România nu aderase. Doar că UE are probleme cu China, - nu una, ci
multe. Între altele: dacă China vrea să-l de afară din corul ei pe
vreun mare şmecher occidental, o face într-o secundă. Dacă marele şef
chinez mişcă din deget a nemulţumire atunci e posibil ca nu o mare
companie, ci multe, să-şi ia catrafusele şi să se mute. Aşa se întâmplă
şi cu Rusia.
Cu
România, spre deosebire de China sau Rusia, unii parteneri din UE nu au
decât o singură problemă, vedem acum. Posibilele ajutoare sociale
primite de românii care nu au altceva de făcut decât să întindă mâna şi
să atenteze la bunăstarea lor. Iar ei se simt copleşiţi de parcă i-ar
fi invadat chinezii.
Câte
ajutoare au primit românii din Marea Britanie în 2012 şi cât înseamnă
ele, ca procent din profitul net al unei companii britanice de telefonie
prezentă în România?
Ar
fi bine de ştiut pentru toţi, nu de alta, dar aderarea României la UE
şi a Estului european întreg, iar acum a spaţiului ex-sovietic a fost şi
este o afacere. Pentru toţi.
Ar trebui să ştim nu doar cât câştigăm noi din afacerea UE – şi am câştigat, da. Dar Occidentul nu a câştigat nimic?
Ce
spune David Cameron este uluitor. Cetăţenii ţărilor sărace din Europa
să nu mai aibă dreptul de a călători sau de a munci liber pe unde le
trece cărarea.
Aşa
a fost cândva înţelegerea, dar nu mai e. În schimb, companiile lor
venite aici rămân cu toate drepturile – şi sunt drepturi ce derivă din
tratatele comunitare, nu-i aşa?
România
poate să semneze orice înţelegere cu China, dar doar aşa - eu deschid
la tine un institut cultural, tu la mine unul. Eu învăţ chineză, tu
română. Contractele comerciale trebuie să respecte însă rigorile UE în
virtutea acestui tratament comun pentru statele membre.
Ce
vrea să zică asta? E permis în România să ai profit de peste 100 de
milioane de euro anual cu marjele 5- 10-15%. Este firesc să plăteşti tu,
companie occidentală în România, salariul minim pe economie de 850 lei
(200 de euro) ca să raportezi apoi profit net la finele anului de 20-30
de milioane de euro.
Este
tonic să te răţoieşti la guvernul român că alungă investitorii străini –
cei cu marje de profit de 5-10% aproape uluitor pentru lumea în care
trăim, dacă nu faci afaceri cu chinezii sau iranienii aflaţi sub
embargou – pentru că majorează salariul minim cu 50 de lei, dar să ţi se
pare firesc ca Germania să introducă salariul minim (8 – 9 euro pe oră,
adică în jur de 1.600 de euro pe lună).
Nimeni nu vrea să se întoarcă de unde a plecat, mai ales când crede că a plecat pe drumul bun.
Pentru
România, toată povestea tinde să devină una nu serioasă, ci foarte
serioasă. Adică cum: au trecut 7 ani de la integarea în UE şi, de şapte
ani, noi mergem din mai rău în mai rău?
Tot
ceea ce am spus mai sus pot fi mici prostii pentru unii. Ele cântăresc
în mersul lucrurilor, au importanţa lor şi pot influenţa gandirea.
Pentru alţii, pot însemna nimic, dacă nimicul însemna ceva.
Povestea asta este mai degrabă banală, este de când lumea. Dar se poate sfârşi şi foarte prost.
Marile
crize au putut fi trecute când la cârma unei comunităţi – că s-a numit
popor, imperiu sau comunitate voluntară de state – au fost oameni
curajoşi.
Ucraina
a întârziat o mare şansă a ei nu pentru că presiunile Rusiei au fost
colosale, ci pentru că liderii ei au fost fricoşi. De cealaltă parte,
niciunul dintre marii şefii de stat de azi din Europa Occidentală nu
merită titlul pe care îl are.
De
ce nu ar fi aceşti banali ai istoriei semnul că, de fapt, nu avem
nevoie de mari oameni acum pentru că nu suntem atât de jos pe cât
credem?
