1 Decembrie

Prioritate de Dreapta


SPQR:
Avem o elită dominantă care face negoț cu metastructura neamului, cu unitatea. Unirea face puterea și pentru aceasta s-a vărsat cel mai mult sângele romanesc.

pe cei care n-au stare, i-aș invita să urmeze (nu s-o ia înainte)
pașii zecilor de mii de eroi de pe culoarele sacre ale osuarului
de la Mărășești

Nemții fac industrie și, cu ea, pleacă periodic în lume s-o (re)organizeze. Francezii au propus lumii constelația nuanțelor rațiunii estetice, iar englezii, și ei, au simțit nevoia să rămână insulari ținând lumea de lesa industriei dominante, care acum e cea financiară. Românii nu au aspirația organizării lumii în geografia lor ci, pe aceea a organizării lumii interioare, din omul neamului său. De aceea, marea realizare a acestui spațiu este cultura sănătății omului ca ființă integrală, ceea ce Eliade numea „l'homme total". Omul integral pe dinăuntru, cucerit de cumințenie, nu de neastâmpărul existenței secundare, al mâinilor sale financiar-industriale, are o a doua față: unitatea de neam.
Unitatea, pentru români, este parte a ființei. Nu e doar un proiect politic, cum cred cei care stau cu capul în jos în societatea care-i ține de paraziți cu fițe. Este parte a sentimentului întregului, definit ca om și neam. Ambele. Deodată. Pentru că poporul român, oricât de manelizat în manifestările sale cotidiene, a rămas legat de axa credinței în lume, mai mult decât multe alte popoare.

„Numai cineva pentru care neființa a dobândit un sens absolut; cineva care a pierdut sentimentul existenței întregului, străduindu-se s-o sustragă amenințării înfrigurate a neființei; cineva care a deznădăjduit, care a căzut cu capul în jos din planul în care, pentru român, există toate lucrurile, numai acela își poate afla în acțiune [pur și simplu, în învârteli, combinații ...] un refugiu față de sentimentul neamului propriu.” (Mircea Vulcănescu, „Dimensiunea românească a existenței”, Ed. Fundației Culturale Române, 1991, p.146)
Cred că ideea de integritate în ins și în neam e principala contribuție adusă de români culturii universale. De altfel, momentul de maximă maturitate a culturii române - perioada interbelică -, tocmai aici își are miezul, iar principala victimă a comunismului lui Pauker, milionul de țărani, intelectuali, preoți și administratori trimiși în lagăre și lichidați acolo erau tocmai depozitarii acestui câmp de manifestare al ființei, în care totul se divide prin ins fără rest (întregul rămâne întreg prin părțile sale). Tot această idee axială: sentimentul integrității omenești corelat cu unitatea de neam este ținta stihiei celor fără de astâmpăr din ziua de azi: a milițienilor spirituali, a idiocrației cocoțată în funcții, a literatorilor proiectelor aiurea-n-tramvai botezate „europene”- pe seama României. Să ne rugăm să apucam ziua când s-or elibera căile către o elită cuminte. Trăiască Neamul românesc și România Mare! (Bor)