România se rupe definitiv? Dragnea, despre regionalizare, federalizare şi steaguri
Gura păcătosului: regiunile “vor rupe definitiv România”. De comunism? Vicepremierul Dragnea se îmbată cu apă plată, la Balvanyos: “Regionalizarea României nu înseamnă federalizare”. Dar propune steaguri regionale.
Ministrul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, vicepremierul Liviu Dragnea, a spus că regionalizarea nu înseamnă federalizare, că nu presupune descentralizarea caracterului naţional şi unitar al statului român şi a dat asigurări că acest proces nu va atrage după sine desfiinţarea judeţelor sau a altor structuri administrativ-teritoriale existente, transmite Agerpres.
Vicepremierul Liviu Dragnea a conchis că înfiinţarea regiunilor este calea de a “rupe definitiv România de comunism”, menţionând că, înainte de desenarea graniţelor regiunilor, preferă să se facă o mie de “măsurători”, pentru ca modelul final să fie unul de succes, să ducă la dezvoltarea şi prosperitatea ţării.
Steaguri regionale
Vicepremierul Liviu Dragnea afirmă că va propune Guvernului un proiect de act normativ prin care să se creeze posibilitatea legală ca o autoritate locală să adopte un steag propriu şi prin care să se stabilească nişte reguli minime privind dimensiunea şi arborarea. Vicepremierul Liviu Dragnea a declarat, vineri, într-o conferinţă de presă la Balvanyos, judeţul Covasna, că va propune Guvernului un proiect de act normativ prin care să se reglementeze posibilitatea pentru comunităţile locale organizate în unităţi administrativ-teritoriale să îşi aprobe steaguri proprii, transmite Mediafax.
Dragnea a explicat că în acest proiect ar urma să fie stabilite nişte reguli minime de dimensiune şi de arborare. “Un principiu esenţial, steagurile proprii să poată fi arborate pe instituţii publice, primării, consilii judeţene şi instituţii subordonate autorităţilor locale”, a subliniat vicepremierul Liviu Dragnea.
Întrebat despre steagurile comunităţilor etnice, precum cele secuieşti, Dragnea a spus că Guvernul nu poate reglementa decât pentru unităţi administrativ-teritoriale. El a precizat că acest proiect va fi elaborat după ce va avea loc o consultare “serioasă” cu autorităţile locale şi cu toate structurile asociative ale autorităţilor locale din România. “Vreau să adoptăm cât mai repede acest act normativ care să reglementeze un domeniu care, în mod inexplicabil, a rămas negrelementat, şi anume să se creeze, pe de o parte, posibilitatea legală prin care o autoritate locală să adopte un steag propriu, iar pe de altă parte să stabilim nişte reguli minimale”, a conchis vicepremierul Liviu Dragnea.
Dragnea: Aparatul de stat păstrează în linii mari “tipul sovietic”
Vicepremierul Liviu Dragnea consideră că structura aparatului administrativ de stat a rămas aproape neschimbată în ultimii 23 de ani şi că este nevoie de o descentralizare reală pentru a se schimba nu doar structura, ci şi “metehne şi mentalităţi”. Dragnea susţine necesitatea realizării unei descentralizări autentice şi garantarea prin Constituţie a ireversibilităţii acestui proces.
Potrivit lui Liviu Dragnea, structurile aparatului de stat păstrează în linii mari “tipul sovietic”, iar instituţiile şi-au schimbat doar denumirile, dar au păstrat ‘arhitectura, metehnele şi mentalităţile’. În opinia sa, regionalizarea va rezolva această problemă, însă condiţia esenţială este ca în paralel să se realizeze şi o descentralizare autentică.
“Regionalizarea nu e un simplu joc de puzzle. Regionalizare fără descentralizare e nimic. Principalul motor al dezvoltării şi modernizării statului român e descentralizarea”, a declarat vineri Liviu Dragnea, care participă la o dezbatere publică pe tema regionalizării la Balvanyos.
Vicepremierul e de părere că în viitoarea Constituţie a României trebuie stipulat faptul că procesul de descentralizare este ireversibil, pentru a exista garanţia că nici o putere nu va putea aduce trecutul înapoi.
Organizarea administrativă în perioada antebelică şi interbelică (1864-1945)
Prin Legea rurală din 11 iunie 1862 se reglementa diferenţiat administraţia urbană de cea rurală, prin crearea comunelor urbane şi comunelor rurale. Se înfiinţa pentru prima dată comuna rurală, condusă de primar şi dotată cu personalitate juridică proprie. Primarii comunelor rurale erau aprobaţi de prefect iar cei ai comunelor urbane erau numiţi de domn.La 31 martie 1864, domnitorul Al. I. Cuza (1859-1864) a promulgat Legea nr. 394 pentru comunele urbane şi rurale şi pentru înfiinţarea consiliilor judeţene. Astfel, se reglementa distinct administraţia urbană faţă de cea rurală. Totodată, comuna rurală căpăta personalitate juridică. Fiecare comună avea o casă a comunei, numită Primărie, iar cele urbane aveau un corp de pompieri şi, în caz că aveau peste 6000 de locuitori, aveau şi un spital.
Prin Legea pentru consiliile judeţene nr. 396 din 2/14 aprilie 1864 s-a prevăzut în fiecare judeţ existenţa unui consiliu care se aduna şi reprezenta interesele locale, colective şi economice ale judeţului. Judeţul avea ca subdiviziune plasa (ocolul), ce grupa mai multe comune urbane ori rurale după criterii geografice şi economice. Alegerea consiliului judeţean se făcea pe ocoale. Consiliul judeţean alegea, dintre membrii săi, un comitet permanent, compus din trei membri, prezidat de prefectul judeţului, care era comisarul guvernului pe lângă consiliu.
Ulterior, prin Legea din 31 mai 1904, printre alte modificări şi completări, s-a introdus un alineat nou (alin. 2) la art. 1, care prevedea că judeţul este persoană juridică. Consiliul judeţean se compunea din câte doi membri trimişi de fiecare plasă. Aceştia erau aleşi de colegiul electoral din fiecare plasă.
La sfârşitul Primului Război Mondial, s-au unit cu patria mamă provinciile istorice Basarabia, Bucovina şi Transilvania. La 27 martie 1918, în urma unei hotărâri adoptate de Sfatul Ţării de la Chişinău, s-a alipit României un teritoriu ce cuprindea nouă judeţe: Hotin, Soroca, Orheiu, Chişinău, Bender, Cahul, Akkerman (Cetatea Albă), Ismail şi Bălţi.
La 11/24 decembrie 1918 a fost emis Decretul de organizare a provinciei Transilvania, potrivit căruia ‘serviciile publice’ rămâneau sub conducerea Consiliului Dirigent, prin care se proceda la o împărţire a teritoriului în 23 de judeţe: Făgăraş, Sibiu, Hunedoara, Alba, Turda-Arieş, Bistriţa-Năsăud, Târnava-Mare, Târnava-Mică, Mureş-Turda, Cojocna, Solnoc-Dăbâca, Ciuc, Braşov, Trei-Scaune, Sălaj, Sătmar, Bihor, Arad, Maramureş, Bichiş, Cenat, Timiş-Torontal, Odorhei. Acestea erau conduse de prefecţi numiţi.
Constituţia din 1923 prevedea că din punct de vedere administrativ-teritorial România se împărţea în judeţe iar judeţele era formate, la rândul lor, din comune. Numărul, întinderea şi subdiviziunea lor teritorială erau stabilite prin Decretul din 7 octombrie 1925, prin care funcţiile organelor administrative se păstrau neschimbate. Numărul judeţelor creştea însă la 66.
În baza Decretului Regal nr. 2465 din 25 septembrie 1925, erau declarate municipii 17 comune urbane: Arad, Braşov, Brăila, Bucureşti, Cernăuţi, Cetatea-Albă, Chişinău, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Sibiu, Târgu-Mureş şi Timişoara.
Potrivit Legii administrative din 27 martie 1936 şi Regulamentului său de aplicare, din 18 februarie 1937, teritoriul ţării era împărţit în judeţe şi comune, investite cu personalitate juridică, având un patrimoniu şi organe administrative proprii de conducere. Astfel, plasa era definită ca o circumscripţie administrativă a judeţului, fiind necesară pentru controlul activităţii autorităţilor locale.
Comunele urbane erau de două feluri: oraşe reşedinţă şi oraşe nereşedinţă de judeţ. Comunele erau administrate de un consiliu comunal, ca organ deliberativ, şi de primar şi ajutorul de primar, ca organ executiv. Consiliul comunal era compus din membri aleşi şi membri de drept. Numărul membrilor aleşi era de 10 în comunele rurale, 18 în oraşele nereşedinţă, 28 în oraşele reşedinţă şi 36 în municipii. Membrii de drept completau, prin specialitatea lor, competenţa consilierilor aleşi.
Administraţia judeţului era încredinţată consiliului judeţean, ca organ deliberativ al delegaţiei judeţene, şi prefectului. La rândul său, consiliul judeţean cuprindea membri aleşi şi membri de drept, numărul primilor fiind stabilit în raport cu populaţia judeţului. Membrii consiliului judeţean se constituiau în cinci comisii care îşi alegeau câte un raportor, aceşti cinci raportori formând delegaţia permanentă a judeţului. Prefectul era reprezentantul guvernului în judeţ şi capul administraţiei judeţene. Printre altele, prefectul avea obligaţia de a convoca consiliul de prefectură, alcătuit din toţi şefii serviciilor locale) transformat într-un adevărat organ administrativ, cu activitate continuă.
Totodată, Legea din martie 1936 a modificat prevederile Legii din 5 august 1929 pentru administrarea municipiului Bucureşti. Ca urmare, Capitala a avut 4 sectoare (de Galben, de Negru, de Albastru şi de Verde) şi comunele suburbane, printre care Băneasa, Fundeni, Colentina, Griviţa, Lupeasca.
Constituţia din 28 februarie 1938 a adus noi schimbări în administrarea administrativă locală. Accentul a fost pus pe numirea organelor şi legea raţionaliza rostul şi atribuţiile organelor elective. A fost menţinută comuna, fiind desfiinţată însă personalitatea juridică a judeţului.
Principala noutate a fost înfiinţarea ţinuturilor, unităţi administrative cu atribuţii economice, culturale şi sociale. Administraţia lor a fost încredinţată rezidentului regal, numit pe şase ani prin decret regal, şi consiliului ţinutului. Rezidentul regal era reprezentantul guvernului, fiind ajutat de un organ electiv, consiliul ţinutului. Acesta era compus din membri aleşi de consiliile comunale din ţinut şi de Camerele de Agricultură, Comerţ, Industrie şi Muncă.
Un ţinut reunea aproximativ 10 judeţe, regruparea făcându-se în aşa fel încât acestea ‘să constituie o entitate geografică şi economică bine definită’. S-au alcătuit astfel următoarele 10 ţinuturi: Ţinutul Olt (cu reşedinţa la Craiova), format din judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Romanaţi şi Vâlcea; Ţinutul Argeş (reşedinţă: Bucureşti): Argeş, Braşov, Buzău, Dâmboviţa, Ilfov, Muscel, Prahova, Teleorman, Trei-Scaune şi Vlasca; Ţinutul Mării (reşedinţa Constanţa): Caliacra, Constanţa, Durostor, Ialomiţa; Ţinutul Dunărea (reşedinţa: Galaţi): Brăila, Cahul, Covorlui, Fălciu, Ismail, Putna, Râmnicu-Sărat, Tecuci, Tulcea, Tutova; Ţinutul Nistru (reşedinţa: Chişinău): Cetatea Albă, Lăpuşna, Orhei, Tighina; Ţinutul Prut (reşedinţa: Iaşi): Bacău, Bălţi, Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Roman, Soroca, Vaslui; Ţinutul Suceava (reşedinţa: Cernăuţi): Câmpulung, Cernăuţi, Dorohoi, Hotin, Rădăuţi, Storojineţ, Suceava; Ţinutul Alba-Iulia (reşedinţa: Alba-Iulia): Alba, Ciuc, Făgăraş, Mureş, Odorhei, Sibiu, Târnava-Mare, Târnava-Mică, Turda; Ţinutul Crişuri (reşedinţa: Cluj): Bihor, Cluj, Maramureş, Năsăud, Sălaj, Satu-Mare, Someş; Ţinutul Timiş (reşedinţa: Timişoara): Arad, Caraş, Hunedoara, Severin, Timiş-Torontal.
Organizarea administrativă în perioada comunistă (1945-1981)
Constituţia Republicii Populare Române din 1948 a menţinut împărţirea în comune, plăşi şi judeţe. Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale, alese pe patru ani. Rostul lor era de a îndruma activitatea economică, socială şi culturală locală.
La 6 septembrie 1950, Marea Adunare Naţională a votat Legea nr. 5 pentru împărţirea administrativ-teritorială a Republicii populare Române, conform căreia teritoriul ţării era împărţit în regiuni, oraşe, raioane şi comune.
Regiunile erau unităţi administrativ-economice pe care se sprijineau direct organele centrale de stat. Regiunile erau compuse din raioane şi oraşe de subordonare regională. Oraşul de reşedinţă al sfatului popular de regiune era centrul regional. Oraşele erau de trei feluri: de subordonare republicană, de subordonare regională şi de subordonare raională.
Raionul era o unitate teritorială ‘operativă din punct de vedere economic, politic şi administrativ‘, alcătuită din oraşe de subordonare raională şi comune, subordonată direct regiunii. Comuna era alcătuită din unul sau mai multe sate apropiate, subordonată direct raionului. Capiutala, Bucureşti, era împărţită în raioane de oraş şi subordonată direct organelor centrale ale statului. Printre raioanele sale se numărau 1 Mai, 23 August, Nicolae Bălcescu, Lenin, Griviţa Roşie.
Prin legea nr. 5, în locul celor 58 de judeţe, 424 de plăşi şi 6000 de comune, au fost create 28 de regiuni, 177 raioane şi 4052 comune, precum şi 8 oraşe de subordonare republicană. Ulterior, prin decretul nr. 12 din 1956, numărul regiunilor s-a redus la 16.
Organele locale ale puterii de stat, sfaturile populare, erau alcătuite din deputaţi aleşi pe timp de 2 ani, care puteau lua hotărâri şi elabora dispoziţii.
Plenara C.C. a PCR din 5-6 octombrie 1967 a propus noi principii pentru reorganizarea administrativ-teritorială a ţării, modificările fiind adoptate la Conferinţa Naţională a PCR din 6-8 decembrie 1967. Cu această ocazie s-a revenit la denumirea tradiţională de judeţe şi s-au desfiinţat regiunea şi raionul.
Astfel, unităţile administrative au devenit judeţul, oraşul şi comuna, municipiul Bucureşti a fost organizat pe sectoare, iar oraşele importante, ‘cu o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării’, au devenit municipii. Sfaturile populare au fost înlocuite de consiliile populare, care aveau rolul de a conduce şi îndruma activitatea organelor locale de specialitate ale administraţiei de stat.
Teritoriul României era împărţit în 2706 comune, 189 oraşe, 47 municipii, 39 judeţe şi municipiul Bucureşti cu 8 sectoare.
Modificări ale organizării administrative au fost operate prin Decretul Consiliului de Stat nr. 281 din 27 iulie 1979. Numărul sectoarelor Capitalei a fost redus la şase.
La 23 ianuarie 1981, au fost reorganizate judeţele Ilfov şi Ialomiţa, în sensul creării judeţelor Giurgiu şi Călăraşi, prin reîmpărţirea celor două şi înfiinţarea Sectorului Agricol Ilfov.
