Prioritate de Dreapta
Ziarul Naţiunea:
„Constructul
de integrare a Europei cunoscut sub numele de Uniune Europeană se află
astăzi şi într-o criză de identitate. Pe fundalul unei perioade
îndelungate de criză economică au apărut şi primele semne de îndoială
faţă de proiectul de integrare a Europei. Pentru a înţelege mai binea
ceastă atitudine critică faţă de modul şi mai ales de procesul
unificării Europei trebuie mai întâi să precizăm ce înseamnă şi la ce se
referă termenul de euroscepticism. Acest termen nou în limbajul politic
apare, tot mai frecvent, în ultima vreme, de la micul contribuabil şi
până la nivel de naţiune. Neologismul compus din denumirea geografică a
continentului şi substantivul scepticism, care se trage din greacă
–„skeptios” = „căutător”, este mai degrabă un termen generic decât o
disciplină filosofică opusă dogmatismului politic. Euroscepticismul nu
trebuie confundat cu anti-europenismul sau cu naţionalismul, el nu este
un ateism politic ci o căutare după o altă Europă.
Motivele
euroscepticismului sunt cel puţin la fel de diferite cum sunt şi
popoarele Europei. Pentru a analiza şi a înţelege mai bine acest
fenomen, trebuie identificate motivele particulare, adică ale fiecărui
stat, ale fiecărei categorii sociale, care îi determină pe oameni să
devină eurosceptici. Având în vedere faptul că Europa se afla astăzi, în
ciuda aparenţelor de unitate, la începutul şi nula apogeul integrării,
are şi euroscepticismul o justificare firească, întrucât, prin logica şi
definiţia sa, el este mai aproape de statutul de independenţă şi
suveranitate a fiecărui stat, decât de dezideratul integrării. Deoarece
procesul de unificare al Europei generează, în special la periferia
continentului, probleme economice, ca urmare a dezindustrializării,
cetăţenii înţeleg tot mai puţin de ce imaginea lăudabilă, însă abstractă
a proiectului european numit „garant al păcii şi prosperităţii” se
suprapune cu tensiunea socială devenită realitate. Pe cât de abstract şi
de general pare euroscepticismul în discursul politic şi public, pe
atât de concret devine protestul împotriva Germaniei prin pancartele
agitate şi sloganurile scandate de la Nikosia la Lisabona.
Faptul
că grafica acestor pancarte prelucrează cu obstinaţie fizionomia mereu
aceluiaşi dictator, cea a lui Hitler, trezeşte întrebarea de ce
protestul euroscepticilor nu se îndreaptă împotriva actorilor politici
de la Bruxelles ai Uniunii Europene sau împotriva altor state membre ale
Uniunii decât Germania, de ce vizează mereu Berlinul şi conducerea
Republicii Federale. Se pare că binomul Bruxelles – Berlin anihilează
oricare iniţiativă politică a celorlalte capitale europene. Desigur că
preluarea crescândă de răspundere şi responsabilitate de către Berlin în
Europa creează Germaniei şi o suprafaţă mai mare pentru critică mai
mult sau mai puţin fondată. Scopul final al integrării este bunăstarea
tuturor cetăţenilor europeni şi nu performanţa economică a unora prin
redistribuirea factorilor de producţie în Europa.
Euroscepticismul
începe să se insinueze pretutindeni în Europa, inclusiv în Germania.
Euroscepticismul german vizează contribuţia Germaniei la proiectul
european prin transferurile germane către Bruxelles de 214 Euro pe cap
de locuitor, adică o sumă uşor peste media UE-27, de 190 Euro. Proiectul
european creează, prin excedentul comercial al Germaniei de peste 500
de miliarde de Euro, locuri de muncă, dar şi imaginea de performanţă
economică. Aşadar, Germania, principalul contributor în Europa Unită,
motor al dezvoltării generale pe continent, ba poate chiar şi filantrop
pentru alte ţări membre ale Uniunii. Este oare fidelă realităţii o
asemenea reprezentare?
Realităţile
sunt mai nuanţate. Analiza euroscepticismului raportat de la stat la
stat porneşte de la răspunderea socială faţă de proprii cetăţeni, care
trebuie asigurată şi în contextul migraţiei din est spre vest a forţei
de muncă. Răspunderea în această privinţă revine statului national şi nu
Europei. Aşadar, europenizăm performanţa, însă nu şi răspunderea
socială, care rămâne tot în sarcina statului naţional, după cum tot lui
îi revine şi dreptul de a stimula economia, de a-şi proteja unităţile de
producţie, astfel încât să poată asigura un trai decent propriilor
cetăţeni.
Având
în vedere că dreptul de vot al aşa zişilor cetăţeni europeni este
limitat doar în cadrul ţărilor lor de origine şi nu este europenizat
precum forţa lor de muncă, este foarte probabil că într-un viitor
apropiat, forma de euroscepticism pe care o reprezintă nemulţumirile
oamenilor să se articuleze prin vot la nivelul naţional al ţărilor
membre. Aşteptările fireşti ale acestor cetăţeni nu pot fi satisfăcute
cu lozinci de gândire grandioasă sau cu sacrificii pentru un trai mai
bun în viitor. În timp ce unele state membre ale Uniunii se înzestrează
mereu cu viziuni de dimensiuni politice şi arhitecturale
supradimensionate, alte state membre nu au nicio viziune. Pentru unii
Europa este o preocupare neîntreruptă, iar pentru alţii un subiect
îndepărtat. Tocmai de aceea paşii în Europa nu se pot justifica doar
prin iniţiativa unuia ci impune mereu şi acceptul celuilalt sau
celorlalţi pentru un parteneriat.
În
România euroscepticismul sau mai degrabă eurorealismul a apărut recent,
adică mai târziu decât în alte state membre ale Uniunii Europene.
Prezenţa sa, tot mai remarcată în spaţiul public, are în mare măsură, ca
fond politic, intervenţia Bruxelles-ului şi a unor capitale europene în
conflictul constituţional din vara anului trecut după cum se datorează
şi politicii de austeritate impusă de Bruxelles. Este drept ca
euroscepticismul apare cu întârziere în România, dar acest lucru nu-l
împiedica să devină un factor mobilizant, aşa cum s-a întâmplat cu alte
răbufniri politice din istoria recentă a ţării. Pentru mulţi romani,
aderarea la Uniunea Europeană a înlocuit în primii ani ai integrării
propaganda comunistă semi-sacrosanctă cu basme de bunăstare şi fericire.
Bilanţul pentru omul de rând astăzi, la peste cinci ani după aderarea
la Uniunea Europeană, cuprinde inevitabil starea deplorabilă a economiei
ţării pe urma dezindustrializării, suspiciunea firească faţă de
climatul poliţienesc întreţinut de serviciile secrete, o atmosferă de
neîncredere în instituţiile statului, corupţia, erodarea democraţiei,
dar şi lipsa de speranţă într-o schimbare spre bine. Iar faptul că
demnitari europeni de laBruxelles şi lideri din state europene s-au
implicat public în conflictul pe tema suspendării preşedintelui şi a
îndepărtării de la putere a unei grupări politice ale cărei guverne din
ultimii câţiva ani au atins o cifră record la neabsorbţia de fonduri
datorită corupţiei, justifică întrebarea dacă nu cumva Bruxelles-ul
sprijină de fapt corupţia în România in loc să o combată.
Raporturile
între parteneri inegali sunt mult mai vulnerabile în astfel de
conjuncturi. Egali la obligaţii înseamnă a fi egali şi la drepturi şi de
a beneficia şi de egalitatea şanselor între ţările în curs de
dezvoltare din Europa de est şi de sud şi cele în curs de consolidare a
industriei din centrul continentului. Instituţiile europene au rolul de
garant al tratatelor dar şi de mediator în articularea intereselor
naţionale ale diferitelor state, pentru a preveni o situaţie de folosire
a corupţiei în scopul implementării unui Realpolitik. Dacă realizarea
şi implementarea principiilor statului de drept şi lupta împotriva
corupţiei sunt obiectivele centrale ale integrării europene, atunci
trebuie să admitem că şi corupţia are nu doar corupţi, dar şi
corupători. În această privinţă, istoria cel puţin ne dă dreptate. Iar
instituţia Parlamentului European reprezintă cel mai potrivit sediu
pentru un management al memoriei istorice. Permiteţi -mi, de aceea, un
scurt rapel istoric.
După
Primul Război Mondial premierii români Brătianu şi Averescu au negociat
aproape şase ani cu Germania pentru o sumă de aproximativ cinci
miliarde de Reichsmark din afacerea devastatoare numită „Banca Generală”
din timpul ocupaţiei germane în 1918. Germania nu era dispusă să
plătească absolut nimic României. Într-un limbaj ales, respectabilul
ministru de externe al Germaniei, Gustav Stresemann, laureat al
premiului Nobel pentru Pace,scria la data de 13 noiembrie 1926 într-o
telegramă către Ambasada germană de la Bucureşti că se arată dispus de a
– textual – “omorî” acea datorie a Germaniei faţă de România cu bani,
solicitând ambasadorul de la Bucureşti să identifice cercuri
„interesate” din ţara care ar putea, contra unei plăţi, abandona
problema.
Această
tactică îndoielnică s-a ascuns bine sub paravanul corectitudinii şi
pretextul bunelor relaţii economice. Probabil că suma oferită pe cale
privată de Stresemann a fost convingătoare pentru domnul Averescu,
obiectivul recomandării germane, care a încheiat apoi pentru totdeauna
tratativele pe tema „Băncii Generale”. Dacă numele “GustavStresemann”
are astăzi o conotaţie atât de pozitivă, fiind chiar şi numele a
nenumărate licee şi institute din Germania, ce garanţii avem noi că nu
s-ar putea păstra tactica sa şi faţă de România din zilele noastre când
este vorba de o datorie istorică mult mai mare? Precum se poate observa,
discuţia pe tema datoriei neachitate a Germaniei după 1947 de peste un
miliard de Reichsmark în baza Tratatului de Cliring, care stă astăzi în
centrul atenţiei noastre la acest eveniment, nu este prima de acest gen
în istoria celor douăstate; nu este pentru prima dată când România a
rămas păgubita.
O
ţară la nivelul Germaniei ar trebui cu atât mai mult astăzi, în familia
europeană unită şi instituţional, să trateze România ca pe un partener
egal şi să se arate responsabilă pentru faptul că a rămas, nu o dată în
istorie, datornică faţă de România. Relaţia economică româno-germană din
perioada 1936-1944 bazată pe cliring şi cursuri de schimb fixe mi-a
trezit interesul în mod special. Mai ales extrasul de cont al Casei de
Compensaţie a Germaniei, o instituţie pe lângă Reichsbank, a stat în
centrul atenţiei, deoarece prezintă soldurile Germaniei faţă de ţările
asociate în acest model de colaborare. Suma de 1,126 miliarde Reichsmark
evidenţiată în acest extras de cont a reprezentat la început doar o
constatare şi un argument în cadrul unor publicaţii; ulterior a devenit o
provocare.
Lipsă
acută de valută a Germaniei în urma Primului Război Mondial a
determinat încheierea de contracte nonvalutare bazate pe schimburi de
mărfuri între Germania şi alte state. Un asemenea acord a fost încheiat
cu România deja din anul 1936. Prin acest acord s-a stabilit ca plăţile
dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din
alte obligaţii de stat şi particulare, să fie efectuate prin cliring
bilateral între Banca Naţională a României şi Casa de Compensaţie
germană. Printr-o clauză, Banca Naţională a fost însă obligată să achite
exportatorii din România, chiar dacă sumele necesare pentru aceasta
depăşeau vărsămintele în Lei ale importatorilor. Deoarece Germania celui
de al treilea Reich importa din România mai mult decât exporta, această
obligaţie, la început limitată ca sumă, a ajuns în anul 1942 să nu mai
aibă nicio limită convenţională de sumă.
Fluxul
de mărfuri româneşti spre Germania, fără un flux corespunzător dinspre
Germania spre România, s-a soldat cu sărăcirea de mărfuri a populaţiei
româneşti, cu o creştere a inflaţiei şi cu o creanţă în mărci
nevalorificabilă a Băncii Naţionale a României faţă de Casa de
Compensaţie Germană. Această creanţă a reprezentat un credit forţat în
mărfuri acordat economiei germane de economia românească. Deşi au
existat preocupări şi intenţii concrete pentru frânarea creşterii
şoldului (ca urmare a schimbului neechivalent cu Germania), acestea au
fost respinse sau doar formal acceptate de către Berlin.
Conform
lucrărilor de specialitate, la nivelul anului 1944, soldul activ pentru
România rezultat ca urmare a operaţiunilor de cliring româno-german
depăşea un miliard de Reichsmark. Acest sold este confirmat şi de surse
oficiale externe, precum Casa de Compensaţie Germană – instituţie ce
ţinea evidenţa operaţiunilor de cliring pe lângă Reichsbank, Banca
Reglementelor din Basel şi Academia Româna. Consider oportună
prezentarea cadrului legal în contexttul căruia am invocat recuperarea
datoriilor Germaniei din relaţiile comerciale cu România. În primul
rând, invoc art. 28, alin. 4, din Tratatul de Pace dintre România şi
Puterile Aliate şi Asociate, adoptat în 10 februarie 1947, la Paris. Dat
fiind faptul că derularea plăţilor dintre Germania şi România s-a făcut
în baza Acordului pentru Reglementarea Plăţilor din 1936, acest acord
nu cade sub incidenţa Tratatului de Pace de la Paris, care prevede
explicit că România nu renunţă la pretenţii rezultând din contracte şi
alte obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum şi din
drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată. În următoarea propoziţie
citim ca „această renunţare va fi considerată ca înglobând creanţele… “.
Adjectivul
demonstrativ la începutul propoziţiei „această “ se referă la
propoziţia precedentă, în care se explica condiţiile renunţării.
Formularea alin. 4 din art. 28 cu precizarea renunţării României la
pretenţii împotriva Germaniei şi a fixării datei de 8 mai 1945 (ziua de
armistiţiu a Reichului) pentru scadenţa pretenţiilor face ca lucrurile
să fie cât se poate de clare. Efectele juridice ale Acordului pentru
Reglementarea Plăţilor din 1936 sunt, fără îndoială, drepturi şi
pretenţii dobândite dinainte de 1 septembrie 1939 şi ca urmare excluse
de la renunţarea la pretenţii împotriva Germaniei, care se referă doar
la angajamente din timpul războiului. Aşa cum reiese din reglemntările
Tratatului, soldul României nu s-a prescris.
Doresc
să mai precizez că, în cadrul Conferinţei de la Londra, din anul
1953,când Germania şi-a asumat întreaga răspundere şi responsabilitate
pentru toate datoriile Reichului, a lămurit şi problema soldurilor
deficitare rezultate din operaţiunile de cliring derulate cu Belgia,
Franţa, Elveţia, România etc. Motivul pentru care România nu a
participat la Conferinţa de la Londra se bazează pe art. 5 alin. 4 al
Tratatului acestei conferinţe, care este identic cu articolul 28 din
Tratatul de Pace de la Paris. Ambele acte normative exonerează Germania
de plată despăgubirilor aferente perioadei 1.09.1939 şi 8.05.1944. În
concluzie, acest sold este descoperit şi în ziua de astăzi. Este bine de
ştiut că această sumă nu reprezintă nici o despăgubire de război.
Se
poate naşte întrebarea cum se calculează suma de 19,5 miliarde Euro?
Plecând de la aprecierea că 1 Reichsmark este evaluat, în prezent, la
3,3 Euro, se poate calcula, estimativ, valoarea cuantumului datoriei:
3,717 miliarde Euro, fără a mai adăuga şi dobânda aferentă celor 69 de
ani – din 1944 până în 2013; fără a ne lansa într-un calcul matematic
costisitor de actualizare, ci doar dacă am calcula o dobândă moderată de
doar 2,5% pe an, se poate aprecia că valoarea totală a datoriei (suma
iniţială şi dobânda capitalizată) se ridică la aproximativ 19,5 miliarde
de Euro.
În
cadrul unei dezbateri din luna martie 2012, sub egida Consiliului de
Administraţie al Băncii Naţionale a României se confirmă existenţa
creanţei asupra Germaniei la Casa de Compensaţie de aproximativ un
miliard Reichsmark la sfârşitul anului 1944, fapt ce constituie un mare
progres faţă de discreţia remarcabilă a acestei instituţii în ultimii
doi ani. Cel mai mare succes al acestei dezbateri îl reprezintă faptul
că totuşi Bana Naţională admite existenţa unei datorii a Germaniei faţă
de România în 1947 de 14 miliarde de Lei, ce a fost considerată de
autorităţile acelor timpuri ca fiind o „creanţă nesigură asupra
străinătăţii “. Ceea ce a fost nesigur în 1947 nu se mai poate spune
astăzi despre motorul economic al Europei.
Pe
scurt doresc sa menționez că sub incidenţa Tratatului de Pace de la
Paris ca de asemenea şi creanțele private necompensate în valoare de mai
multe sute de milioane de Reichsmark ale firmelor şi persoanelor din
Romania care au obținut o sentința favorabila în baza Tribunalului
Arbitrar Mixt, romano-german în perioada 1919-1928, înființat în baza
art. 304, alin. b 2 alTratatului de la Versailles.
În
privinţa părerii românilor despre datoria Germaniei, aş aminti faptul
că până în prezent peste 5600 de români au semnat o petiţie lansată de
mine pentru a determina guvernul să negocieze cu Germania pentru
recuperarea creanţei din acordul de cliring cu Germania. Având în vedere
că rata de penetrare a serviciilor web este în Germania conform unui
studiu publicat recent dublă faţă de rata de penetrare a serviciilor web
din România şi că Germania are o populaţie de aproape patru ori mai
mare decât România, 5600 de semnături în ţară ar fi echivalentul la
aproximativ 45000 de semnături în Germania. Această cifră de proporţii
arată incontestabil că românul nu a uitat de această datorie istorică.
România
nu are nimic de ascuns, ci doar de profitat de transparenţa maximă în
aceste demersuri. Să nu uităm că Germania este o ţară cu un codex moral
recunoscut, care se manifestă şi prin demersurile partidului „Die
Linke“, partid cu 12 la sută din Bundestag, în lămurirea acestei creanţe
iniţiind in 2010 două interpelări.
Distinsă
asistenţă, Permiteţi-mi, înainte de a încheia, câteva remarci. Demersul
tematic al acestui simpozion nu este unul antieuropean, nici unul
antigerman. Incidentele de parcurs european (fie el şi un parcurs
istoric) nu trebuie instrumentate sau dramatizate, dar nici trecute cu
vederea şi cronicizate, ci gestionate cu bună credinţă. Rezervele faţă
de instituţiile europene şi faţă de preeminenţa Germaniei în Europa
Unită nu trebuie să-şi găsească în asemenea situaţii surse de potenţare a
euroscepticismului.
Euroscepticismul
zilei de astăzi nu este un obstacol de neocolit şi nici o boală
incurabilă, ci mai degrabă un simptom şi un semnal faţă de care se poate
acţiona în conformitate cu interesele generale europene. Marile mutaţii
istorice se nasc de obicei din acumulări de detalii – şi izbucnesc nu
odată tot printr-un detaliu – pentru a ajunge la o nouă stare.
Studiul
de caz prezentat aici este doar unul din sumedenia de detalii care se
aglutinează zi de zi pentru a da consistenta euroscepticismului ridicat
pe valul crizei şi al politicilor de austeritate aflate într-o
nefericită modă. Situaţia, rămasă deschisă, din relaţiile româno-germane
prezentată aici generează, şi ea, o doză mai mare sau mai mică de
scepticism şi neîncredere – şi în privinţa politicii Germaniei faţă de
partenerii săi europeni de ieri şi de azi, şi faţă de etaloanele morale
ale Europei Unite. Euroscepticismul de astăzi nu este însă o tendinţă
inexorabilă şi el începe de altfel a fi convertit în eurorealism.
Următorul pas, salutar, ar trebui să fie o tendinţă pe care aş numi-o
euroconstructivism. Într-o asemenea viziune poate fi soluţionat şi cazul
încă deschis din relaţiile româno-germane dezbătut astăzi aici.”
(Discurs rostit în cadrul Parlamentului European)
