Propaganda şi substanţa

Prioritate de Dreapta

(articol de Paul Everac):

    Nu cred să greşesc spunând că lumea de astăzi e guvernată de propagandă. Propaganda, adică ceeace trebuie propagat, iese în faţă prin mijloace nemaipomenite, mai mari ca oricând, înfipte chiar în spaţiul în care trăim, fie el public sau privat, în aerul pe care îl respirăm, în undele ce ne traversează. Imagistica propagandei e copleşitoare, ca şi vacarmul ei. Nu mai scapi absolut nicăieri.
   Propaganda nu arată ceea ce numim realitate, în substanţialitatea ei. Propaganda arată ceea ce e avantajos, prielnic, seducător la cel care o face, şi desigur rău, strâmb, primejdios la adversarii săi. Propaganda adună calităţile, le dă o pondere, selecţionează priorităţile, creează dacă e nevoie o axiologie specială în avantajul celui ce o întreprinde. Cât se acoperă ea cu substanţă noi n-avem de unde să ştim. E vădit, e de la sine inţeles, că efectele secundare, novice, nu sunt propagate. Nici defectele propagatorului. Şi, adesea, nici adevăratele lui intenţii. Trecând otova peste acest mănunchi inestricabil de calităţi şi defecte, de oportunităţi şi primejdii, de câştiguri şi daune, propaganda e un trişaj, căci ascunde proporţiile substanţei.
   Cea mai mare parte a propagandei constă în proiect, flotează într-un viitor nedeterminat. Propagandistul spune: “voi face pentru tine cutare şi cutare, vom dezvolta pentru tine cutare împrejurare din care, dacă mă asculţi, vei avea numai beneficii”. “Dacă mă asculţi” înseamnă dacă mă plăteşti sau dacă mă votezi. Dacă îmi iei marfa mea sau dacă mă pui pe mine să te reprezint în lucrurile publice. În amândouă cazurile propagandistul se preface că lucrează neapărat pentru fericirea cetăţeanului-client  -  la binele şi sporul său propriu pare că nici nu se gândeşte. El e îmbibat de “fraternitate”. De aceea îşi permite să exagereze atât calităţile produsului sau proiectului său, cât şi calităţile sale personale. El face tot ce poate să trezească interesul pentru firma sau persoana sa, fără raport direct cu substanţa lor reală.    Dacă e politician român, el se arată (cum am mai spus-o) simpatic, popular, deştept, cinstit şi informat. Iubeşte copilaşii, îi ridică cu drag la piept şi-i sărută; dacă sunt ai săi îi arată lumii cu o mândrie modestă. Iubeşte tradiţiile populare, se îmbracă în costum naţional, cântă, tropăie. E prezent la reuniuni mondene şi la meciuri. Doreşte să se vadă că-i place viaţa, nu refuză un pahar de vin. Îi licăre ochii după o femeie frumoasă, fiind ca toti ceilalţi, adică un om între oameni, chiar dacă acasă stă pe aur şi milioane de parai. E prieten cu formaţiile de muzică modernă, cele de succes, e oarecum la pagina cu diverse vedete (fireşte la Operă n-are ce să caute, decât la protocoale). E reverenţios cu Biserica Ortodoxă Română, merge la paranghelii şi la praznice, oricât ar fi, în sufletul său, de ateu. Pe scurt, aici, în toate cele înşirate se cască o diferenţă straşnică între substanţă şi zornăitorul înveliş al propagandei, care trece mult înainte. În anii electorali toţi politicienii sunt drăgăstoşi, fraterni, răspândesc optimism, devin foarte inteligenţi şi dezinteresaţi. Trecutul lor plin de nedreptăţi, gafe şi fapte penalizabile se estompează, cazierele se ascund, ignominiile cu efecte dezastruoase la fel; primează cucernica laudă de sine şi hula întărâtată faţă de adversar. În timpul ăsta se mai răşluiesc mii de hectare de păduri şi se mai fură cu toptanul, substanţial; dar propaganda stă în faţă, pavează şi pavoazează totul.
   Dacă e vorba de o firmă, propaganda zdruncină toate minţile de dimineaţă până noaptea, urcându-se peste tot pe ziduri, împroşcând imagini şi sunete ameţitoare, haioase, naşpa, sobre, academice, ca să cumpărăm produsul, în special pe cel mai puţin vandabil (căci cel substanţial-bun se cam vinde singur). Aici dezbinul cu substanţa poate să fie la fel de catastrofal ca în politică.
   Propagandă îşi fac şi artiştii, şi stiliştii, şi sportivii, iar când au nume bun îşi angajează numele ca să facă propagandă la alţii, chiar dacă nu cred o iotă din ce propagă. Politicii fac şi ei pe ascuns propagandă la firme care, tot pe ascuns, le dau bani. Cu mii de subtilităţi, politicii angajează în favoarea lor jazzuri, echipe sportive, cete religioase, gazete şi posturi T.V., care la rândul lor se lasă servite de ei, dincolo de orice substanţialitate. La firme mari, concurente, propaganda poate fi mortală, cum e şi lupta lor. E vremea coloşilor ce se bat în afaceri până la desfiinţare cu armele propagandei.
   La ce slujeşte până la urmă acest salt al propagandei mult peste limitele firescului? La ce, această creştere nesăbuită a simulacrului, a prefăcătoriei? Ea slujeşte teribila nevoie de dominaţie şi în consecinţă de extragere de folos propriu, cu asuprire sau nu, a bunurilor lumii.
   Fără îndoială, se produce şi substanţă, există şi oarece progres substanţial. Dar când vezi cât investeşte politicianul în afacerea numită politică şi cât îşi plăteste el rangul, înţelegi că nu frăţietatea creştinească l-a animat, cum n-a animat nici pe afaceristul trişor; ci că viaţa s-a falsificat mult în substanţă din cauza dezmăţului propagandei.