Prioritate de Dreapta
(articol de Paul Everac)
Trebuie să recunosc că cel ce a inventat noţiunea şi trendul de
deconstrucţie a avut o minte uriaşă, bine exersată, dar şi pidosnică ce
nu s-a pomenit. A ştiut unde să pună levierul, ranga, să salte şi să
sfărâme tot ce se găsea închegat, ba şi organic, chiar armonic, sub
pretext că înnoieşte, face curăţenie, revoluţionează.
Construieşti până într-un loc, îmbibi spiritele cu nevoia de
construcţie, le faci să simtă că asta e direcţia cea bună; şi odată vine
o gămălie de târtan şi-ţi bagă o mamă de strâmbă ca să te dai la o
parte cu oarecare jenă de tot ce ai gândit, ai făcut, ai simţit până
atunci! Ţi-a pus deodată pata putrejunii pe frunte.
Acum dai zor să te înnoieşti. În ce direcţie? Bineînţeles în a
deconstrucţiei, unde poţi ajunge repede meşter, prooroc. Şi atunci nu
mai e bun ce ai avut, începând cu logica formală şi cu proza canonică.
Nu mai sunt buni clasicii, nici durabilii. Nu mai e bună educaţia pe
câteva principii statornice. Nu mai e bună starea de contenenţă şi de
auto-apărare a statului.
Lucrurile grave şi serioase se iau atunci la mişto, axiomele se pun
la îndoială, peste marii noştri predecesori bate un vânt de deriziune.
Atunci, în focul de a deveni globalist prin inaderenţă, te lepezi uşurel
de ţărişoara ta, arunci patriotismul la coş, te ruşinezi că ţi-ai iubit
cu oarecare patos naţiunea, n-o mai scoţi bine la capăt nici cu
familia, nici cu şcoala, nici cu istoria, poate nici cu religia. Te
demantelezi, îţi creşte o piele nouă cosmopolită, suficientă, dacă nu
chiar arogantă, şi umbli de aici înainte ca o carie, ca un gândac de
băligar, să deconstruieşti totul. Devii steril, te auto-amputezi din
spirit revoluţionar. Iar nenorocita ta de patrie devine o brânză
fermentată cu viermi în ea.
Cine a inventat chestia asta ştia ce face. Nu era bineînțeles
dinlăuntru, ci dinafară, și avea tot interesul să spargă, să coroadă.
Deconstrucţia era procedeul magic de aruncat în aer. Noi, românii,
multilateral talentaţi în lipsa de caracter, avem mare spor aici. Nouă
nu ne trebuie în străinătate două generaţii ca să uităm cine suntem, ca
să ne asimilăm, cu limbă, cu moravuri, cu tot. Ca să ne facem cât mai ca
ei. Noi exersăm asta mai demult. Noi nu ne dăm în lături nici de la
metisaje și hibridări, nu suntem geloşi pe "puritatea" noastră, nu
suntem deloc orgolioşi. Ne acordăm cu oricine, chiar cu janchinoşii
lumii. Suntem bucuroşi să ne ia în primire unii, să ne încadreze, să ne
plătească, să ne considere. Ne gudurăm la ei pentru un "cuvinţel" bun.
Dacă ne bat pe umăr, le pupăm mâna. Dacă ne oferă forme superioare de a
ne pricopsi, nu ne dăm în lături de la nimic. Dacă e cazul și ne lasă,
îi deconstruim și pe ei, le facem o nefăcută. Orgoliul identităţii?
Demnitatea de a fi român – de unde?
În momentul de față, în diverse publicații românești scriu agenți
virulenți ai deconstrucției. Poezia e toată deconstructivistă, ca și cea
mai mare parte din proză și din dramaturgie. Și pictura e în bună parte
atinsă de filoxeră. Sculptura a trecut, în deriziune, de la faza
"nemâncați" la faza "burlesc". Iar analiștii, ideo-politici destul de
mulți, se leapădă de nație și național ca de dracu'.
La urma urmei, pe ce era să ne bazăm? Față
de noi, regatele Poloniei și Ungariei au avut străluciri mai mari,
au fost mai ofensive, au cotropit cu succes. Praga cehă a fost o vreme
capitala Europei. Turcii, ruşii, nemţii au făcut cu noi ce au vrut.
Evreii, când le-a fost greu, s-au adunat la noi. Ţiganii sunt aici
buluc, huzuresc, încep să ne domine. Toţi, într-un fel, ne-au
deconstruit sau măcar au vrut s-o facă. Acum însă s-a găsit şi fermentul
ideologic. De păzit nu ne mai păzeşte nimeni. De educat nu ne mai educă
nimeni. Vom fi printre primii cu specificitatea identitară tăbârcită.
Calul troian e în casă! Dă din copite! Adio, naţie, şi n-am cuvinte!... Păcat!…
