Lumea Satului :
„Păi, fiindcă au fost câştigate cu sânge, trudă şi sudoare“ – auzim adesea spunându-se, ca motivaţie a supărării celor cărora le mai pasă de naţia din care fac parte, de ce au mai de preţ românii, de glia, satul unde veşnicia s-a născut.
Mult mediatizata lege privind liberalizarea vânzării terenurilor agricole către persoane străine, trecută prin Parlament „precum gâsca prin apă“, după cum spunea cineva, i-a pus pe jar pe bieţii români, pe cei mai mulţi dintre ei, se înţelege. Pentru că mai sunt şi dintre cei care cred că-l prind pe Dumnezeu de picior de vor pune mâna pe un bănuţ de pe pământul străbunilor care, după ce e dat pe o plasmă şi un chef cu prietenii drept cinstire pentru fapta lor, nu mai rămân cu nimic.
Proastă gândire. Şi mai proastă măsura adoptată de autorităţi sub masca „indicaţiilor“ primite de la Înalta Poartă. Ori sub cea a „proastei negocieri pentru aderare“.
Nu încape îndoială că România, prin reprezentanţii ei, a fost pusă la colţ şi în genunchi pe coji de nucă, precum pruncii în şcoala primară de altădată, când făceau câte-o boacănă. Iar, ca pedeapsa să fie cât mai aspră pentru prostiile pe care le-am tot făcut de mai bine de douăzeci de ani, ne-au asmuţit asupra noastră şi... şacalii financiari, care ne-au supt până la ultima economie, de-acum fiind nevoiţi să trăim din mila lor. Pe deasupra, ne cârmuiesc şi viaţa, arătându-ne sensul ei. Nicio abatere, că „tunurile“ şi-au şi luat linia de ochire.
De ce ne plângem pământurile? Pentru că reprezintă siguranţa noastră, ultima redută pe care suntem gata s-o pierdem după atâtea altele. Ce-ar mai putea urma? Dispariţia ca stat. Nu ca neam, pentru că el prea bine s-a consolidat în cei peste două mii de ani şi, de oricine am fi „adoptaţi“, tot români vom rămâne.
Pericolul este aproape iminent. Peste două milioane de hectare de teren agricol se află deja în administrarea altora. Din ceva peste paisprezece milioane. De-acum toată lumea poate lua cât vrea fără nicio restricţie. Dar marele pericol nu-l constituie cumpărătorii ca atare, ci obârşia lor. De ce, m-aţi putea întreba? Păi, simplu, nu pleacă nimeni cu pământul, cum încearcă a convinge aleşii mulţimea de lipsa vreunui pericol generat de vânzarea acestuia, ci cu profitul realizat pe el, pentru că nimeni şi nimic nu obligă altfel; fenomen care păgubeşte statul român cu câteva miliarde de euro pe an. „O adevărată trădare naţională – spunea supărat un fermier. În vreme ce pământul, averea ni se fură de sub ochi, ţara se împrumută de alte miliarde de euro, cu consecinţele de rigoare.“
De ce atâta goană după pământ? Pentru că alte state realizează pericolul crizei alimentare şi caută resurse cu orice preţ. Iar pentru aceasta îşi folosesc toată „artileria grea“: bănci, ajutoare de stat, mai gata să ofere credite „fără număr“, cu dobânzi nesemnificative şi pe perioade care mai gata să fie egale cu viaţa unui om. Aşa da sprijin. Păi, se compară cu interesul manifestat pentru acelaşi scop de către statul român? „Nu ne mai rămâne – îmi spunea cu năduf acelaşi fermier - decât să STRIGĂM către români: NU VĂ VINDEŢI!“ E singura speranţă de a mai fi măcar ce-am fost. Depinde însă şi de conştiinţa fiecăruia, de respectul pentru sacrificiile înaintaşilor lor şi de cât de români se mai simt.
Ion Banu
