- disonanţă = nepotrivire, lipsă de armonie
[...] Revenind la situaţia din România, suntem nevoiţi să sesizăm, de pildă, că atâta vreme cât, în spaţiul comunicării şi al politicilor culturii, partidele sunt folosite ca vehicule pentru ascensiunea unor lideri de opinie disonanţi în raport cu valorile de bază ale poporului român se menţine riscul dezactivării populare faţă de partidele care se vor lăsa astfel folosite. Deocamdată suntem aduşi să constatăm că folosirea partidelor ca vehicule pentru asemenea operaţiuni disonante continuă chiar dacă nu are amploare şi nici regularitate. Aproape toate partidele au fost și sunt folosite ca adăpost pentru operațiunea perversă de administrare a injecţiilor emoţionalităţii agresive contra spiritualității poporului român sau contra Bisericii Ortodoxe, în genere, contra bisericilor lui Hristos. Iar lucrul acesta se va comensura prin căderea voturilor care susţin alianţele politice aflate la guvernare. Orice întârziere în privința anulării alianţelor nenaturale dintre clasa politică şi grupurile intelectuale care compun pseudo-elita disonantă va conduce la escaladarea confuziei, a anarhizării și chiar a dezastrului politic al ţării şi va perpetua fenomenul distrugerii de capital spiritual românesc. Un asemenea fenomen va induce și declinul stocului de inteligenţă funcţională la nivelul tuturor categoriilor de populaţie, dar mai ales la nivelul tinerilor. Prelungirea inerţială a înclinaţiei spre asemenea alianţe cu lideri de opinie rupți de spiritualitatea și nevoile reale ale poporului român va agrava şi fenomenul „idiotizării induse” în diferite categorii de populaţie.
Aşadar, nu Mioriţa este vinovată pentru inapetenţa românilor faţă de schimbări şi de înnoiri, ci această alianţă, explozia grupurilor intelectuale disonante şi graba clasei politice de a se alia cu aceşti „intelectuali” care se fac răspunzători de promovarea emoţiilor identitare negative, cu efectul dezactivării a 60% din numărul regiunilor cerebrale active la membrii popoarelor prețuite de liderii lor (guvernate de conducători slujitori sau „rezonanţi”, cu termenul lui Boyatzis). Un asemenea fenomen bizar şi persistenţa sa pot fi explicate prin combinarea unei anumite filosofii sociale asupra modernizării cu elite și guvernări rupte de popor.
Una dintre prejudecăţile falsificatoare ale teoriei modernizării a fost derivată din credinţa, falsă, evident, că succesul unei societăţi ar depinde de înlăturarea „obstacolelor spirituale” din calea modernizării, adică a valorilor tradiţionale, a religiei ortodoxe (orientale, în genere), a valorilor specificului naţional etc. O asemenea concepţie a fost generată de ideea că modernitatea este pozitivă istoriceşte şi tradiţionalismul este negativ. În realitate, aşa cum ne dovedesc experimental noile cercetări dedicate „guvernării”, liderismului, în genere şi efectelor acestora asupra sistemelor neuronale, o modernizare acompaniată cu distrugerea valorilor bazale ale unui popor aduce după sine distrugerea stocului de inteligenţă funcţională a acelui popor şi compromite astfel baza decolării capitaliste a societăţii respective. Fenomenul a fost de timpuriu deconspirat de inteligenţa ofensivă a elitei intelectuale românești la startul modernităţii, prin teoria formelor fără fond. Cel care a dus la vârf cercetarea fenomenului a fost C Rădulescu Motru prin celebra lucrare, pe deplin actuală, “Cultura română şi politicianismul”, apărută în 1904. Credem că această lucrarea pote fi socotită totodată şi volumul de debut al unui tratat de patologie politică răsăriteană.
