Taranul Amar
Familia Ortodoxă :
De
douăzeci de ani încoace, lumea românească a intrat parcă într-o
fierbere, într-o oală sub presiune, la care ne-am deprins să rezistăm
plecând de la gândul că schimbarea cere sacrificii – şi acum, încă
puţin, mai este nevoie de ele. Dar tot amăgindu-ne (sau lăsându-ne
amăgiţi!), am obosit de atâta aşteptare şi, oarecum, am deznădăjuit.
Blazarea, nesiguranţa, suspiciunea, irascibilitatea şi multe alte stări
de spirit prea puţin pozitive au devenit numitorul comun al ultimilor
ani. Cei vârstnici, care nu s-au uitat pe sine în faţa micilor ecrane,
observă că lumea nu mai este ca înainte, fără să poată da diagnosticul
exact. Tinerii însă nu ştiu ce se întâmplă cu ei, căci altă lume nu au
cunoscut. Sunt doar derutaţi şi confuzi, plictisiţi şi deprimaţi, în
aşteptarea unei distracţii „şi mai mari”, şi, de ce nu, a Apocalipsei –
„hai s-o vedem şi pe asta!” –, cel puţin din perspectiva propriei vieţi.
Nu-i mai interesează nimic.
Ce
se întâmplă, de fapt? E un semn al timpurilor moderne, pe care noi nu-l
înţelegem? O devenire necesară în istoria universală? Sau avem de-a
face cu un cancer social care a pus stăpânire pe lume? Răspunsul ni-l
oferă, surpinzător, cărţile în care sunt prezentate ingineriile
psihosociale prin care este condusă lumea modernă…
Ce
sunt aceste aşa-zise inginerii sociale sau cum reuşesc aceste tehnici
de manipulare psihosocială să transforme lumea în care trăim, contextul
vieţii noastre cotidiane, putem afla din studiile de specialitate, care,
în unele cazuri, sunt adunate în cărţi sau tratate precum cel al lui
Iuri Bezmenov (1939-1993). Acestea însă nu sunt mediatizate deloc, căci
mass-media este tocmai unul din mijloacele principale prin care se
desfăşoară procesul transformării. Şi astfel lumea, oamenii sunt
convinşi că necazurile lor sunt cauzate de simple coincidenţe nefaste,
în timp ce, în realitate, ele nu sunt altceva decât efectul bine țintit
al acestor tehnici de manipulare socială.
„Mi-e ruşine să spun că sunt român…”
Iuri
Bezmenov, cunoscut în Vest sub numele de Tomas Schuman, a lucrat în KGB
sub acoperirea de jurnalist al agenţiei sovietice „RIA Novosti” până la
începutul anilor ’70. Această agenţie a acţionat în timpul Războiului
Rece ca oficină a KGB-ului pentru spionaj, propagandă, dezinformare şi
subversiune. Acestea erau atunci principalele mijloace prin care statul
sovietic dorea să-şi înfrângă oponenţii – metode folosite, din păcate,
şi astăzi, în contextul războaielor moderne. Schuman a fugit în Vest din
New Delhi, India, părăsind astfel KGB-ul. A devenit corespondent al mai
multor televiziuni din Canada şi a ţinut numeroase conferinţe pe teme
legate de comunism şi subversiune.
În
cartea sa „Scrisoare de dragoste pentru America”, el sintetizează
principalele etape de transformare a unei ţări: demoralizare,
destabilizare, criză, normalizare. Scrisă în 1984, această carte
prezintă interes pentru cetăţeanul român datorită punctelor comune
dintre tehnicile descrise de autor şi realitatea socială actuală. Ne vom
concentra atenţia asupra primei etape, cea de demoralizare, care
prezintă numeroase asemănări cu societatea românească de după 1989.
Cu
toţii auzim parcă prea des cuvintele „Mi-e ruşine să spun că sunt
român” sau „Mai bine pleci afară, că aici mori de foame!”. Cum de s-a
ajuns ca nivelul de stimă al poporului român să scadă atât de mult?! [1]
Cum este posibil ca românii să-şi aplice asemenea etichete, mai rele
decât ar putea să o facă chiar străinii? Schuman arată că acestea sunt
efectele demoralizării. Etapa aceasta durează până la
cincisprezece-douăzeci de ani. De ce atât de mult? Pentru că aceasta
este perioada minimă de educare a unei generaţii (elevi, studenţi,
cetăţeni) din ţara-ţintă. Şi, de asemenea, pentru că această perioadă
este îndeajuns de lungă ca să iasă de sub percepţia de timp a
individului. Este necesar ca toate elementele care s-ar opune acestui
proces – precum tradiţia, valorile morale, credinţa – să fie eliminate.
În absenţa oricărui liant moral, procesul de subversiune devine mai uşor
de realizat.
„Bătălia cea mai grea se dă pentru religie…”
România de după 1989 a intrat în procesul de tranziţie către o societate democratică [2].
Necesitatea acestui proces se subînţelegea în condiţiile în care
românii se săturaseră de comunism şi voiau să se îndrepte cât mai repede
către standardele occidentale. Ciudat şi, din păcate, prea puţin
conştientizat, acest proces de tranziţie nu s-a mai încheiat, rămânând
un laitmotiv al devenirii societăţii după 1990. Lumea s-a obişnuit atât
de mult cu ideea, că oamenii nu şi-au mai pus întrebarea firească: către
ce ne îndreptăm, de fapt? – în condiţiile în care această tranziţie nu
se mai opreşte. Şi mai curios a fost că tranziţia nu se desfăşura pe
baza unor investigaţii ştiinţifice ale opiniei savanţilor, ci avea ca
dreptar instrucţiunile venite de undeva, de departe – de unde însă,
nimeni nu poate preciza exact.
Care
este semnificaţia acestei tranziţii fără sfârşit prin care a trebuit să
treacă poporul român după 1990? Din nefericire, logica ei poate fi
urmărită foarte uşor în analiza pe care Tomas Schuman o face cu privire
la mijloacele de demoralizare a unei naţiuni.
El împarte etapa de demoralizare pe trei niveluri, la care se opereaza simultan: idei, structuri sociale şi structuri materiale.
La
nivelul ideilor, demoralizarea atacă zone esenţiale ale societăţii,
precum religia, educaţia, media şi cultura. Acestea sunt „centrii
nervoşi” ai oricărei societăţi. Bătălia cea mai grea se dă pentru
religie, pentru că ea reprezintă inima unui popor – de aceea, procesul
demoralizării urmăreşte discreditarea Bisericii. După studiile
prezentate de Schuman, Biserica poate fi discreditată dacă este
politizată ori implicată în scandaluri – scandaluri politice, corupţie,
instigare la ură, încălcarea drepturilor omului, subminarea autorităţii
slujitorilor ei etc. Războiul se duce pe mai multe fronturi: într-un loc
se creează un scandal pe tema scoaterii icoanelor din şcoli, în alt loc
se ridiculizeaza credincioşii din cauza îmbulzelii la pomeni şi sfinte
moaşte (de exemplu, la Sfânta Parascheva de la Iaşi), între timp apar
statistici cu taxele percepute de preoţi şi, în paralel, apar reportaje
alarmante cu averile preoţilor din România.
Dar
cel mai pervers atac este acela care duce discuţia despre Biserică
dinspre zona duhovnicească în zona argumentelor legislative, politice şi
financiare – exact aşa cum indica Schuman. Sfinţenia Bisericii şi
lucrarea ei de mântuire sunt scoase din discuţie, şi rămân doar cifrele
şi statisticile: mii de preoţi şi călugări, zeci de mii de biserici,
zeci de mii de hectare, milioane de euro, sute de milioane de euro,
toate combinate cu acuzaţii. Şi de la aceste date, zise „obiective”,
este un pas mic până la argumentele supreme reprezentate de „drepturile
omului”, „valorile europene”, „separarea Bisericii de Stat”. Şi imediat
se aruncă în spaţiul public şi conceptele-cheie: toleranţă, minorităţi,
secularism.
Cu
acest tertip de manipulare aparent raţional şi logic, se distruge
evlavia şi dragostea pe care românii o au pentru Biserică. Cu emisiuni
care prezintă „adevărul”, cu analişti şi intelectuali „obiectivi”, dar
atei cu toţii, cu discuţii „imparţiale” şi „deschise”, deşi cu o
structură dinainte planificată, românii sunt intoxicaţi cu propaganda
antihristică.
Acesta
este rezultatul demoralizării pe linie religioasă. Lipsiţi de
echilibrul spiritual, de susţinerea pe care credinţa le-o conferă,
oamenii devin mult mai vulnerabili în faţa procesului de demoralizare.
Nu mai vorbim de faptul cunoscut încă din timpul poporului lui Israel:
că principala metodă de cucerire a unui popor este să-l lipseşti de
ajutorul real, concret pe care îl poate primi de la Domnul Dumnezeu.
„Sistemul de învăţământ este în declin”
Un
alt punct unde demoralizarea loveşte cu perseverenţă este educaţia. În
România, sistemul de învăţământ este în declin. Rezultatele de la
bacalaureat, dar şi experienţa profesorilor cu fiecare nouă generaţie
arată că ceva se petrece cu elevii şi studenţii români. Pe lângă
influenţa calculatorului şi a Internetului, educaţia este sectorul unde
s-au aplicat cele mai multe schimbări şi reforme, încât elevii sunt
derutaţi la maximum. Nivelul ei este scăzut, şi combinat cu declinul
reperelor morale (atacul împotriva Bisericii), precum şi cu starea
economiei (despre care Schuman arată că este alt sector supus
demoralizării), elevii, într-adevăr, devin categoria cea mai confuză şi
mai vulnerabilă din societate. Accentul se pune pe elementele cele mai
disolutive: schimbări şi reforme permanente, programă şcolară şi testări
peste puterile elevilor, eliminarea reperelor morale şi naţionale – şi,
peste toate, sentimentul că este inutil ca elevii să facă atâta şcoală
când pot să facă bani uşor, cum văd la televizor.
Efectul
este deosebit de nociv pentru elevi şi studenţi. Aceştia, odată trecuţi
prin procesul demoralizării, devin ei înşişi agenţi ai demoralizării ca
viitori cetăţeni români.
Câţi
dintre cei care lucrează în învăţământ s-au întrebat în ultimii ani de
ce evaluarea profesorilor se face după numărul punctelor acumulate în
formări şi nu după performanţele obţinute de elevii pe care ei i-au
pregătit? Dacă scopul profesorilor este ridicarea nivelului de pregătire
al elevilor, de ce sunt ei obligaţi să plătească tot felul de cursuri
de formare şi dezvoltare personală (care, în afară de faptul că le
scoate banii din buzunar, mai mult îi epuizează şi chiar le spală
creierul, decât să le ridice nivelul profesional şi educativ)? Există
măcar un studiu care să demonstreze că aceste formări sunt eficiente
pentru dezvoltarea competenţelor educative ale elevilor, cu efect direct
în creşterea nivelului clasei şi în succesul şcolar al elevilor pe care
ei îi pregătesc?
„Mass-media a fost cucerită”
Media
este un alt punct de atac în cadrul procesului de demoralizare. Însă
aici apar două elemente noi. Primul: media a încetat să mai fie atacată,
pentru că a fost cucerită. Acum ea însăşi a devenit instrumentul prin
care este atacată societatea românească. Şi al doilea element: media
este singura putere din stat pe care nu a ales-o nimeni. Schuman se
întreabă: au fost televiziunile alese de cetăţeni printr-un proces
democratic? Atunci cum este posibil ca ele să aibă putere absolută în
cadrul societăţii (româneşti, în cazul nostru) de informare/dezinformare
a cetăţenilor? Cum este posibil ca televiziunile să-şi aroge dreptul de
a crea agenda de preocupări şi percepţii ale cetăţeanului, fără ca
nimeni să le fi acordat această putere? Cine le-a ales? Interesele cui
le reprezintă?
Schuman
explică că un alt element de demoralizare a unui stat este crearea de
instituţii nealese democratic, care parazitează structura societăţii –
aşa cum sunt, de exemplu, unele posturi de televiziune sau ziare. Ţinând
cont de faptul că mass-media are cea mai puternică influenţă în
formarea mentalităţilor şi răspândirea curentelor şi modelor sociale,
oare nu ar fi fost necesar ca statul să se asigure că acestea reprezintă
interesul naţional sau că, cel puţin, nu susţin interese străine,
disolutive pentru cultura, identitatea şi credinţa poporului român? De
ce oare nu se consideră important faptul că marea parte a mass-media
este controlată din străinătate, că derizoriul, falsul şi depravarea
guvernează, prin ea, minţile şi conştiinţele oamenilor?
Desigur,
televiziunile afirmă că difuzează ceea ce publicul cere – iar publicul
afirmă că se uită la ceea ce televiziunile transmit. Însă televiziunile
ştiu foarte bine că populaţia poate fi educată prin programe TV, iar
scuza că transmit „ce cere publicul” este falsă, pentru că televiziunile
sunt cele care stabilesc primele conţinutul şi calitatea programelor,
și numai în pasul al doilea publicul ia contact cu acestea.
Promovarea superficialității şi a imoralității
O
altă zonă de acţiune a demoralizării este cultura de massă. Prin
diferite fundaţii, organizaţii şi burse sunt promovați artişti obscuri,
spectacole triviale, trupe şi stiluri de muzică ce încurajează desfrâul,
superficialitatea şi imoralitatea, filme homosexualiste, piese de
teatru şi picturi iraţionale – şi, în general, tot ceea ce ar promova în
rândul tineretului goana după bani, sex şi insubordonarea faţă de
valori, tradiţii şi autoritate.
Schuman
arată că aceste transformari sociale nu sunt secrete sau invizibile –
ci, dimpotrivă, sunt legitime, democratice, la vedere. Cine ar putea
susţine că programele de educaţie sexuală din şcoli sunt canalele de
demoralizare a tineretului, ce acţionează prin educaţie şi ar trebui
interzise? Aceste acuze nu pot fi demonstrate din punct de vedere legal
în instanţă – pentru că educaţia sexuală este chiar legală, fiind
susţinută de U.E şi O.N.U. Cine ar putea aduce dovezi legale că
televiziunea reeducă minţile telespectatorilor şi că ar trebui luate
măsuri? Nu se pot aduce nici un fel de acuzaţii, pentru că activitatea
televiziunilor chiar este legală, şi legea nu stabileşte ce este şi ce
nu este program cu caracter subversiv.
Deci
subminarea României prin diferite canale şi mijloace se petrece chiar
sub ochii noştri, pentru că este legală, şi nimeni nu poate să o
conteste, din moment ce legislaţia românească şi cea europeană
protejeaza aceste procese şi „drepturi”.
(va urma)
Dan Alexandru
Articol publicat în numărul 66 (Iunie 2014) al revistei Familia Ortodoxă.
--------------------------------------------
[1]
Mai multe informaţii privind profilul psihologic al poporului român
conţine studiul „Schimbarea poporului român din ultimul secol, de la
spiritul de turmă la complexul inferiorităţii”, realizat de specialiştii
de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj
(http://activenews.ro/studiu-schimbarea-poporului-roman-din-ultimul-secol-de-la-spiritul-de-turma-la-complexul-inferioritatii_1830528.html).
[2] Silviu
Brucan spunea în 1990 că „pentru a deprinde democraţia, românii vor
avea nevoie de 20 de ani” – adică românii vor trebui reeducaţi în 20 de
ani. Oare s-a confirmat „profeţia” lui Brucan?
