Ziarul Financiar:
Adulmecă aerul din jurul lor şi sunt tot timpul atenţi să nu cumva să mişte cineva surprinzător lângă şi să fie nevoiţi să se apere. Sunt zi de zi în reevaluare şi în pregătire pentru mişcările pe care trebuie să le facă – sondează aici, sondează acolo, îşi calculează fiecare mişcare.
Sunt în tensiune. Sunt în priză pentru că vin dintr-o lume crudă. Văd cum lângă ei cad unii de foarte sus. Se simt singuri. Câteodată sunt chiar pentru câteva clipe, văzând statui de business distruse în jur, înfricoşaţi că ar putea şi ei să cadă.
Au construit şi când se uită în spate, aproape că ameţesc privind în jos de la ce nivel au plecat. Poate că unii sunt un soi de marionete crescute de oameni din structuri oficiale care ştiau butoanele şi pârghiile de creştere, dar marionete abile, cu ochii-n patru, călite. Nesiguranţa i-a creat şi le-a dat instincte de vânătoare cum nu vezi la managerii din corporaţiile secolului XXI. Iar cei care au depăşit criza sunt şi mai duri.
Nenorocirea este că, aflaţi la vânătoare permanentă, aproape că îşi pun în pericol construcţiile pe care le-au realizat. Construcţia i-a lăsat fără respiraţie, le-a consumat oxigenul pentru a se aşeza relaxat în poziţia pe care au dobândit-o. Poate cu ilegalităţi, dar sigur cu efort şi determinare.
Douăzeci de ani de luptă, douăzeci de ani de reaşezare în fiecare zi şi ajustare a poziţiilor l-au făcut pe fiecare să se retragă în sălaşul lui şi să privească cu mare suspiciune orice deschidere. Au acţionat în subteran, au preferat discreţia. Însă după cinci ani de criză, uzura aproape că îi face să-şi piardă încrederea în ei, cea care i-a condus pe culmi.
Realizează pe zi ce trece că trebuie să se uite în jur şi să iasă la suprafaţă. Au nevoie de susţinere, ei, care au preferat tot timpul să fie în spate.
Pentru probleme care într-un mediu aşezat de business se pun pe masă în conferinţe şi devin teme pentru institutele de cercetare în economie, ei trebuie să găsească o rezolvare din telefoane. Nu realizează sau abia acum realizează că anvergura la care au ajuns în business este subiect de politică de stat. Iar dacă au această perspectivă, simt că nu au cu cine să discute. Nu au contrapartidă printre oficiali, pe care îi văd prădători şi fără viziune. Ei au avut viziune în business şi ar vrea oameni de stat cu viziune, dar de unde să îi iei?
Simt că au nevoie de sprijin, simt că ceea ce fac ei, într-un fel, nu le mai aparţine, ci aparţine societăţii şi economiei, simt că misiunea lor este mai mare decât aceea de a rezista pe piaţă şi a-şi dezvolta compania şi liniile de business cu orice preţ, dar nu ştiu în ce direcţie să caute suport.
Faptul că nu au construit destule punţi în jur în tot acest timp, că nu au căutat să cunoască, să întreţină şi să dezvolte, ci doar să extragă din mediu ceea ce le-a fost necesar îi face acum neputincioşi în a acţiona în sensul interesului comun de dezvoltare, de a-şi aşeza construcţia în aceea mai mare a unei misiuni cu o ţintă care să depăşească orizontul vieţii lor.
Este o criză de creştere şi de asumare a unei responsabilităţi. Este o zbatere de care practic va depinde supravieţuirea României din punctul de vedere al antreprenoriatului local în următorii 20 de ani.
Pur şi simplu benzina cu care au funcţionat până acum – foamea care i-a mânat să rupă şi să smulgă ca să trăiască – s-a terminat. Ei sunt acum organismul din care rupeau pentru a ajunge ceea ce sunt astăzi şi de aici înainte misiunea lor este să întreţină acest organism în ordine. Au devenit prizonieri într-o construcţie care îi depăşeşte şi trebuie să-şi ajusteze orizontul să vadă mai departe, iar ca să vadă mai departe trebuie să se uite în jur către cei care până acum îi vroiau distruşi.
Cucerind centrul, realizează câtă nevoie au de a se întreba unii pe alţii încotro şi cu ce resurse. Şi în seria întrebărilor se aşază încă una fundamentală – dacă şi-au pregătit din timp o succesiune viabilă, dacă au pe cine să se bazeze.
Lupii acumulărilor anilor ’90 devin oameni. Vor să fie înţeleşi, vor să înţeleagă evoluţiile şi dintr-o dată sunt puşi în situaţia de a face lucruri pe care nu le acceptau până mai ieri. Au deschis ochii către o lume pe care acum realizează că ar fi construit-o altfel.
Un comentariu:
Începe criza sectorului privat (I)
Admiţând însă că în general sectorul privat este mai bun decât cel de stat, atunci ce l-a împiedicat să nu fie un succes şi în România?! Simplu: în România sectorul privat nu s-a dezvoltat organic, în mod natural în timp şi spaţiu, ci a fost băgat pe gât prin decizie politică şi înşurubat în economie prin furt pe seama sectorului de stat, sub paravanul diversiunii că acesta din urmă este cel mai prost manager. N-avea cum în aceste condiţii să se nască şi să crească performant şi competitiv.
Începe criza sectorului privat (II)
Capitalul străin a ajuns să deţină o poziţie dominantă, controlând practic întreaga axă majoră a economiei, toate punctele strategice şi sectoarele performante. Evident, nu prea are nevoie de un răgaz pentru competitivizare. A venit în România deja competitiv şi a fost aici de fapt lupul între oi. Dar, indiferent dacă se recunoşte sau nu, şi-a datorat implantarea şi dezvoltarea în proporţie covârşitoare jecmănirii statului român. Da, da, jecmănire! Să nu ne ferim de acest termen! Pentru că a lua active strategice aproape gratis dintr-o economie şi a te extinde în aceasta prin investiţii minore şi mai ales prin subfacturări ale livrărilor în străinătate şi suprafacturări ale achiziţiilor din străinătate înseamnă nimic altceva decât jecmănire! Din bagatela de vreo 55 miliarde euro investiţii directe cu care capitalul străin a pus stăpânire pe România, nici măcar o treime nu reprezintă investiţii “de la zero”, grosul constituindu-l acaparări de active existente şi plasamente speculative. Asta nu-i dezvoltare capitalistă, ci exploatare colonialistă! În faţa dispariţiei activelor statului şi secătuirii resurselor ţării, capitalul străin mai are de făcut doar un pas: părăsirea acesteia!