Peste România au năvălit din 2007 încoace nişte mecanisme pe care le-am preluat automat şi nu le-am înţeles rostul. Oamenii angajaţi în colcăiala de agenţii şi autorităţi care au ieşit din subordinea ministerelor sunt ca nişte roboţi care n-au nici cea mai mică idee despre tabloul de ansamblu în care sunt parte.
Un balaur instituţional cu mii de capete în care fiecare face ce vrea şi toţi stau cu gurile întinse la buget doar în momentul când se împart banii. Ce fac cu ei şi cum creşte ţara de pe urma lor nu-şi asumă în mod, atenţie, programatic.Ziarul Financiar:
„Noi ştim că trebuie să plătim. Nu ne-a întrebat nimeni dacă scade sau creşte numărul de vaci pentru care dăm subvenţie“, spune reprezentanta APIA, puţin mirată că i se poate pune o asemenea întrebare, când toată lumea este interesată de „vestitul grad de absorbţie“ a fondurilor de la UE şi se întreabă de ce este atât de redus.
2 miliarde de euro intră anual în agricultură, din care jumătate plăţi directe prin Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţie în Agricultură (APIA), însă numărul de vaci din România a scăzut cu 30% din 2007 încoace, iar numărul de porci de asemenea.
România se află pe locul 5 la producţia de cereale din Europa, pe locul 9 la numărul de bovine şi abia pe locul 19 la producţia de carne de vită.
În lume miza este să exploatezi resursa şi să o transformi în produs. Că este grâu, tăuraşi, minereu de cupru sau de aur, dezvoltarea vine atunci când extragi şi prelucrezi, consumi produsul finit sau, şi mai performant, îl exporţi.
Asta e diferenţa între PIB-ul per capita de peste 25.000 de euro din Europa de Vest şi SUA şi restul lumii. Prosperitatea nu e împărţită uniform pe glob, şi din cei 7 miliarde de oameni, doar 700 de milioane au un venit suficient ca să-şi cumpere o maşină şi o casă şi să se gândească şi la alte lucruri decât supravieţuirea de zi zi.
Cum au făcut ei asta? În primul rând, inventând instrumente care i-au propulsat în faţa celor care nu le-au avut: motorul cu abur, avionul, trenul şi computerul, şi mai alaltăieri tableta. Şi prelucrând resursele performant, nu numai de pe propriul teritoriu.
Peste România au năvălit din 2007 încoace nişte mecanisme pe care le-am preluat automat şi nu le-am înţeles rostul. Oamenii angajaţi în colcăiala de agenţii şi autorităţi care au ieşit din subordinea ministerelor sunt ca nişte roboţi care n-au nici cea mai mică idee despre tabloul de ansamblu în care sunt parte.
Pentru că a ştiut să facă avioane şi motoare înaintea restului lumii, Occidentul şi-a permis să construiască o politică agricolă comunitară prin care să subvenţioneze fermierii în faţa presiunii concurenţei din statele lumii a doua şi a treia, ca să folosim termeni acum uitaţi.
Iar banii au rostul să aducă o creştere şi nu o scădere a şeptelului de vaci sau a fermelor de porci.
În acest tablou însă, România, care are toate caracteristicile unei ţări aflate în cursă pentru recuperarea decalajului faţă de cei mari, este acum pusă în faţa unei situaţii în care instrumentele din economiile puternice aplicate aici dau greş.
În mod natural, finanţarea ar fi trebuit să aducă dezvoltare, dar măsurile au fost pervertite de aşa natură încât statisticile arată că modelul se îndreaptă spre cel al unei economii cu agricultură extensivă, fără valoare adăugată.
Echivalent, în industrie dispare mijlocul şi rămân doar capetele: import şi resursa de bază – minereul, care ni se spune că „trebuie exploatat pentru a aduce creştere“. Da, trebuie exploatat, dar trebuie prelucrat intern ca să aducă dezvoltare. Cine crede această aiureală că poţi să creşti pe resurse fără rafinării, fără combinate de îngrăşăminte chimice, fără combinate siderurgice, fără fabrici de conserve sau fără abatoare în care să prelucrezi petrolul/gazul/cerealele/tăuraşii/minereul pentru a-l transforma în bunuri şi produse la consum şi nu să îl dai „tel quel“ la export? Vrem ca modele Sierra Leone, care exportă bauxită, sau Coasta de Fildeş, care livrează lumii 40% din cacao, dar ciocolata se face în Belgia, Elveţia şi Austria?
În câte dimineţi a început premierul Ponta şedinţa de guvern întrebându-şi miniştrii ce producţie de lapte am avut luna trecută şi cu cât a crescut faţă de aceeaşi perioadă? Ce producţie de carne de vacă? De câte ori a întrebat de producţia de medicamente?
Sau să se sperie – Aoleu, pleacă GSK de la Braşov şi închide fabrica de medicamente de 104 milioane de euro afaceri şi cu 250 angajaţi – asta da lovitură, ia să vedem ce vor oamenii ăştia ca să rămână aici şi să facă eventual şi cercetare, nu numai producţie de generice, adică medicamente fără patent.
„Păi ar trebui Direcţia de Strategie din Ministerul Agriculturii să stabilească eficienţa banilor cheltuiţi. Nu e treaba noastră“, spune doamna director de la APIA, invitată recent la o conferinţă a ZF pe agricultură.
Destructurarea instituţională a dus la imposibila situaţie în care cine împarte banii să nu fie responsabil de rezultate. Incredibil pentru o companie privată – să ai ţinte de cheltuieli şi niciun fel de ţinte de realizări – este perfect credibil pentru guvern. Asta e România instituţională azi.
Un balaur instituţional cu mii de capete în care fiecare face ce vrea şi toţi stau cu gurile întinse la buget doar în momentul când se împart banii. Ce fac cu ei şi cum creşte ţara de pe urma lor nu-şi asumă în mod, atenţie, programatic.
Pentru că această agenţie de plăţi în agricultură este în sine construită astfel încât să plătească bani fără să socotească rezultatul, pentru că altfel designerii săi ar fi numit-o „Agenţia de Plăţi PENTRU DEZVOLTARE în Agricultură“.
