Politicul trebuie să nu mai dicteze economicului în Europa (Cuvântare la Conferinţa Ditchley IIF)
Toate dovezile disponibile - atât datele economice cât și răspunsurile politice puse până acum în aplicare - sugerează faptul că viitorul economic nu va fi uşor pentru aceia dintre noi care trăiesc în Europa. Noi nu avem luxul de a fi doar vizitatori neimplicaţi sau observatori din alte continente. Noi trăim aici, împreună cu familiile noastre, copiii şi nepoţii, şi avem, prin urmare, interese autentice, nu doar de ordin academic, într-o evoluție europeană pozitivă în viitor. Unii dintre noi ştiu că pe termen scurt şi mediu trebuie să fim pregătiţi pentru probleme foarte neplăcute, economice, bugetare şi bancare. Privind mai departe ne este teamă că intrăm într-o epocă de stagnare prelungită, care va duce la pierderea poziţiei noastre economice relative vis-à-vis de restul lumii, mai ales vis-à-vis de ţările BRIC. Călătoriile mele prin lume îmi spun că acronimul BRIC este prea scurt, există mult mai multe litere care merită să fie incluse în el.
Ce s-a întâmplat ? Ce a mers greșit ? După al doilea război mondial, Europa - fără partea sa de est, care a suferit sub comunism - a avut un start promiţător. Reconstrucţia post-război a fost un succes de necontestat. Oamenii au fost motivaţi să depăşească experienţele tragice din anii '30 şi '40. Chiar şi liderii politici au înţeles că
- Europa are nevoie de pace şi de cooperare amiabilă între state și că
- după epoca sa protecționistă, autosuficientă, Europa a avut nevoie de integrare economică, care a necesitat deschidere, liberalizarea relaţiilor economice dintre state, eliminarea a tot felul de bariere existente la frontierele ţărilor, facilitarea fluxurilor, nu doar de bunuri şi servicii, dar, de asemenea, de oameni şi de capital, precum și de idei şi modele culturale.
De asemenea, Europa s-a simţit pusă în pericol de imperialista şi expansionista Uniune Sovietică, la frontierele sale estice. Această ameninţare - într-o anumită măsură - a blocat sau cel puţin a diluat tendințele anticapitaliste şi de subminare a democraţiei, tendinţe care au fost adânc înrădăcinate în țesătura societății europene de dinainte şi de după al doilea război mondial şi care au reapărut atât de puternic după încheierea Războiului Rece.
Obiectivele iniţiale ale procesului de integrare europeană din anii '50 au fost, în esenţă, corecte. Liberalizarea relaţiilor inter-ţări a crescut concurenţa prin extinderea dimensiunii mai mult sau mai puţin deschisului (sau semi-deschisului) spaţiu economic comun, şi acest lucru a ajutat ca să fie posibilă reconstrucţia post-război. Această liberalizare unilaterală a avut, totuşi, o slăbiciune evidentă. Liberalizarea, care a avut o organizare cu un relativ succes la nivel inter-ţări, nu a fost bazată pe o liberalizare similară a pieţelor în interiorul fiecărei ţări. Dimpotrivă. Europa de Vest a acceptat cu nerăbdare şi de bună-voie "Die soziale Marktwirtschaft", acest neproductiv, excesiv de paternalist, suprareglementat sistem socio-economic, care a devenit, în următoarele decenii, și mai decimat de sosirea ideologiei verzi, ostilă pieței, ecologismul.
Cu aceste fundaţii foarte dubioase, Jacques Delors si colaboratorii săi au început - cu un sfert de secol în urmă - să unifice Europa, să clădească o construcţie nouă care și-a găsit întruparea instituţională în Uniunea Europeană. Integrarea s-a transformat în unificare, liberalizarea în centralizare, armonizare şi standardizare, politica pro-competitivă în reglementare excesivă, diversitatea sănătoasă în uniformitate rigidă. Acest lucru nu a adus rezultate pozitive, ba dimpotrivă.
Pasul cel mai ostentativ în această direcţie a fost crearea Uniunii Monetare Europene, introducerea monedei unice în cadrul unui grup de ţări extrem de eterogen, care nu formează o zonă monetară optimă (astfel cum este definită de Robert Mundell şi de toate manualele economice). Eşecul său a fost inevitabil. Consecinţele sale pentru ţările mai slabe din punct de vedere economic, care au trebuit să se supună unor neplăcute dar necesare deprecieri ale monedelor lor, în mod repetat în trecut, au fost bine-cunoscute dinainte, de asemenea. Toţi economiştii care merită să fie numiți economişti au cunoscut faptul că Grecia şi alte ţări au fost sortite eşecului, odată prinse într-un astfel de sistem
Ar fi posibil, pentru a cita mulţi economişti care au exprimat în mod explicit un astfel de punct de vedere. Sunt de acord cu prof. Robert Barro, care, în recentul său articol din Wall Street Journal (O strategie de ieşire din Euro, 9 ianuarie 2012) a susţinut că beneficiile - promise ca urmare a acceptării unei monede comune - nu au sosit niciodată. Creşterea presupusă în comerţul internaţional şi în tranzacţiile financiare a fost relativ mică si a fost mai mult decât compensată de "costurile forțării populaţiilor eterogene, cu diferite istorii, limbi şi culturi, într-o singură naţiune". Aceste costuri s-au dovedit a fi - conform lui Barro - "exagerat de mari". Acest lucru este foarte similar cu ceea ce am încercat să spun în multe reuniuni publice, atât acasă, cât şi în străinătate, în ultimii 10-15 ani.
Pe vreme bună (în sens economic), chiar și zona monetară non-optimă ar putea funcţiona (cum au făcut pentru ceva timp toate tipurile de regimuri de curs de schimb fix). Când a venit vremea rea - de exemplu, criza financiară şi economică de la sfârşitul ultimului deceniu - toate punctele slabe, ineficiențele, discrepanţele, asimetriile şi dezechilibrele au devenit evidente şi uniunea monetară a încetat să funcţioneze în mod corespunzător. Aceasta nu poate fi considerată o surpriză. În trecut, pentru toate regimurile cu rate de schimb fixe erau necesare realinieri ale ratelor de schimb în timp util, un alt argument ce poate fi găsit în orice manual de nivel elementar.
Factorii de decizie din Uniunea Europeană nu au vrut să ia în considerare acest lucru. Modul lor de gândire a fost, evident, bazat pe un tip de raţionament aproape comunist: legile economice nu există, politicul poate dicta economicului. Unii dintre noi au fost foarte sensibili la acest lucru de multă vreme. Oameni ca mine au crescut într-o epocă în care un astfel de mod de gândire a fost dominant în ţările noastre din Europa Centrală şi de Est. Unii dintre noi au îndrăznit să-şi exprime dezacordul nostru cu el deja de pe atunci. Am fost consideraţi duşmani atunci, suntem consideraţi duşmani acum.
Europa ar trebui să-l uite, pentru că a venit vremea pentru o decizie fundamentală: ar trebui să continuăm să credem în dogma că politicul poate dicta economicului și să continuăm apărarea monedei comune indiferent de costuri, sau ar trebui să acceptăm în cele din urmă că trebuie să ne întoarcem la raţionalitatea economică?
Răspunsul la o astfel de întrebare dat de majoritatea covârşitoare a politicienilor europeni a fost până acum DA, ar trebui să continuăm. Sarcina noastră este să le spunem că consecinţele unei astfel de politici vor fi costuri din ce în ce mai mari pentru noi toţi. La un moment dat, aceste costuri vor deveni insuportabile şi de nesusținut.
Noi ar trebui să spunem NU. Politicienii europeni ar trebui să fie forţați să recunoască că ne găsim într-o fundătură şi că în acest caz singura cale posibilă este calea de întoarcere.
O astfel de decizie nu poate fi luată la un summit-ul UE sau la altul. Aceasta solicită o transformare fundamentală a gândirii noastre şi a comportamentului nostru. Europa trebuie să întreprindă o schimbare sistemică, ceva ce noi am făcut cu 20 de ani în urmă, în partea noastră de Europă. Ajungerea la o astfel de decizie are nevoie de un veritabil proces politic, nu de aprobarea unui document elaborat în spatele uşilor închise de către un grup de birocraţi UE. Trebuie să apară ca un rezultat al dezbaterilor politice din ţările membre ale UE. Trebuie să fie generată de "demosurile" din aceste ţări. Nu este niciun demos în Europa, există doar "locuitori" ai Europei.
Problema cea mai iminentă, care solicită acum o abordare, este criza datoriei suverane din zona euro. Noi ar trebui, totuşi, să fim conştienţi de faptul că această criză este vârful unui aisberg mult mai mare. Criza în Europa merge mult mai profund. Să acceptăm că criza este - în definiţia lui Schumpeter - un proces de distrugere creativă. Nu totul poate fi salvat şi menţinut. Ceva trebuie să fie distrus sau lăsat în urmă în acest proces, în special ideile greşite. Ar trebui să renunțăm la vise utopice, la activităţi economice iraţionale şi la promovarea lor de către guvernele europene. Parte din acest lucru implică faptul că chiar şi unele state trebuie să fie lăsate să cadă. Adversarii unor astfel de poziţii spun întruna că o astfel de soluţie ar fi costisitoare. Nu este adevărat, prelungirea actualei băltiri este mult mai costisitoare. Noi trebuie să le explicăm că costurile de care le este frică de sunt deja aici, costurile pe care le au în minte sunt "costuri irecuperabile" deja.
În articolul său recent "O lecţie americană de istorie pentru Europa" (The Wall Street Journal, 3 februarie 2012), laureatul Premiului Nobel pentru Ştiinţe Economice Thomas J. Sargent ne-a reamintit că America a plătit datoriile statelor sale doar o singură dată, în 1789, şi că politicienii americani erau gata să o facă în acel moment, deoarece l-au luat drept un preţ pentru obţinerea independenţei faţă de Marea Britanie. Ei au înţeles în mod corect că nu se poate repeta. Cincizeci de ani mai târziu, la începutul anilor 1840, guvernul federal a refuzat să finanţeze datoriile statelor. "Aceasta a făcut statele membre să se disciplineze prin rearanjarea constituţiilor lor, în moduri care să le permită să își păstreze libertatea şi responsabilitatea de impozitare şi cheltuire în interiorul graniţelor lor".
Prof. Sargent a adăugat: "Europenii de astăzi ar putea fi tentaţi să spună da bailout-urilor. Sau și-ar putea aminti, de asemenea, de un moment în care americanii și-au păstrat propriul lor sistem federal spunând nu".
Cred că Sargent are dreptate. Europenii ar trebui să spună NU şi să înceapă introducerea unor schimbări radicale sistemice, care trebuie să includă următoarele măsuri:
1. Europa trebuie să scape de neproductiva şi paternalista soziale Marktwirtschaft, "augmentată" (aceasta însemnând compromisă şi mai mult) de rolul crescând al ideologiei verzi.
2. Europa ar trebui să accepte faptul că procesele economice de adaptare au nevoie de timp şi că politicienii nerăbdători şi guvernele, de obicei, înrăutățesc lucrurile. Politicienii nu ar trebui să încerce să comande pieţele, să micromanagerieze economia, să "obțină" creştere prin stimuli de stat.
3. Europa ar trebui să înceapă pregătirea de reduceri consistente ale cheltuielilor guvernamentale şi să uite să mai flirteze cu soluţii bazate pe creşterea impozitelor. Reducerile trebuie să se ocupe preponderent de cheltuielile obligatorii, pentru că reducerile discreționare de cheltuieli sunt - ca o soluţie pe termen lung - mai mult sau mai puţin nesemnificative cantitativ.
4. Europa ar trebui să întrerupă insidioasa, dar în continuă expansiune legislaţie verde. Verzii trebuie să fie opriți de la a dirija o mare parte a economiei noastre, sub steagul unor astfel de idei eronate precum doctrina încălzirii globale.
5. Europa ar trebui să scape de centralizarea excesivă, armonizarea, standardizarea continentului, şi după o jumătate de secol de astfel de măsuri să înceapă descentralizarea, dereglementarea şi desubvenționarea societăţii şi a economiei.
6. Europa ar trebui să dea posibilitatea ţărilor care sunt victime ale uniunii monetare europene să o părăsească şi să se întoarcă la propriile aranjamente monetare.
7. Europa ar trebui să uite astfel de planuri, precum o uniune fiscală sau o uniune bancară, ca să nu să mai vorbim despre ambiţiile antidemocratice de a unifica politic întregul continent.
8. Europa ar trebui să revină la democraţie, care poate exista doar la nivelul statelor naţionale, nu la nivelul întregului continent. Este nevoie de revenirea de la supranaţionalism la interguvernamentalism.
Václav Klaus, 30 Years IIF, 2012 IIF Ditchley Conference, Stresa, Italy, July 12 - 13, 2012
http://www.klaus.cz/clanky/3139
