Uniunea
Europeană este un imperiu, potrivit istoricului Thierry Baudet. Nimic
de adăugat la aceasta, îi răspunde filosoful Roger Scruton, atâta timp
cât Europa nu dispreţuieşte naţiunile pe care le controlează, pentru că
ar fi leagănul ataşamentului la comunitate.
Thierry Baudet face unele afirmaţii provocatoare în cartea sa, ca şi în articolul său din NRC Handelsblad,
publicat săptămâna trecută. Dar el are dreptate cu privire la un lucru,
şi anume că proiectul de integrare europeană a fost fondat bazându-se
pe convingerea că naţiunea şi autodeterminarea naţională au fost cauzele
principale ale războaielor care au ruinat Europa.
Ca urmare a acestei convingeri, procesul de integrare europeană a fost conceput cu o singură dimensiune, o unificare continuă într-o structură de conducere centralizată. Fiecare creştere a puterii centrale trebuia să fie însoţită de o scădere a puterii naţionale.
Cu alte cuvinte, procesul politic din Europa a fost menit să aibă o direcţie. Una pe care poporul european nu a ales-o, şi pe care acesta o respinge de fiecare dată când i se dă şansa să voteze – prin urmare, totul este făcut pentru ca acest popor să nu aibă ocazia să voteze. Procesul este în constantă evoluţie, dar către centralizare, către controlul impus de sus, către dictatura unor birocraţi şi a unor judecători nealeşi, către anularea legilor adoptate de parlamentele alese, către tratate constituţionale încheiate fără niciun fel de consultare a poporului, şi către o monedă impusă de sus fără a se fi luat nicio decizie clară despre cine poartă povara datoriilor asociate cu ea.
Procesul se îndreaptă fără încetare spre un guvern imperial, arătând clar că opusul naţiunii nu este Iluminismul, ci Imperiul. Şi doar un singur lucru rezistă acestui rezultat, şi anume sentimentele naţionale ale poporului european.
Uniunea Europeană are şi din părţile bune şi din cele rele: dar are totuşi un defect major, şi anume că nu a încercat niciodată să convingă poporul european să o accepte. Europa este, şi după părerea mea a fost întotdeauna, o civilizaţie de state-naţiune, fondată pe un tip specific de supunere pre-politică, o supunere care pune, în ordinea de guvernare, teritoriul şi obiceiurile înaintea religiei şi dinastiilor.
Prin urmare, dacă îşi are cuvântul de spus, poporul european se exprimă în această ordine. În ceea ce priveşte loialitatea necondiţionată – loialitatea care este o chestiune de identitate mai degrabă decât de acceptare conştientă – aceasta va lua întotdeauna mai degrabă o formă naţională.
Clasei politice din Europa nu-i este pe plac acest lucru, şi ca urmare a demonizat exprimarea directă a sentimentelor naţionale. Cei care iau cuvântul vorbind despre Jeanne d'Arc şi adevărata naţiune, de sceptru şi de Sfântul Gheorghe, despre pădurile întunecate ale Lemmenkäinen şi spaţiul finlandez, sau chiar despre Henk şi Ilsa, vor fi numiţi fascişti, rasişti şi extremişti. Există o întreagă liturghie de denunţări, repetată pretutindeni în Europa de o clasă politică care pretinde că dispreţuieşte aceste loialităţi de rând, dar în acelaşi timp depinde de ele şi încearcă să profite de ele când poate.
Criza actuală ne va fi convins măcar de faptul că atunci când lucrurile merg rău, politicienii cer sacrificii şi se aşteaptă să le obţină. Dar cum poţi avea sacrificiu de sine fără apartenenţă şi cum poţi avea apartenenţă dacă nu ai graniţe care să distingă ce-i al "nostru" de ce-i al "lor"? Ar trebui să-i fim recunoscători lui Thierry Baudet pentru a fi provocat aceste întrebări, şi pentru a fi deschis o dezbatere de care este nevoie în Marea Britanie tot atât de mult cât este nevoie de ea în Olanda, şi de altfel, în toate celelalte naţiuni europene.
Ca urmare a acestei convingeri, procesul de integrare europeană a fost conceput cu o singură dimensiune, o unificare continuă într-o structură de conducere centralizată. Fiecare creştere a puterii centrale trebuia să fie însoţită de o scădere a puterii naţionale.
Cu alte cuvinte, procesul politic din Europa a fost menit să aibă o direcţie. Una pe care poporul european nu a ales-o, şi pe care acesta o respinge de fiecare dată când i se dă şansa să voteze – prin urmare, totul este făcut pentru ca acest popor să nu aibă ocazia să voteze. Procesul este în constantă evoluţie, dar către centralizare, către controlul impus de sus, către dictatura unor birocraţi şi a unor judecători nealeşi, către anularea legilor adoptate de parlamentele alese, către tratate constituţionale încheiate fără niciun fel de consultare a poporului, şi către o monedă impusă de sus fără a se fi luat nicio decizie clară despre cine poartă povara datoriilor asociate cu ea.
Procesul se îndreaptă fără încetare spre un guvern imperial, arătând clar că opusul naţiunii nu este Iluminismul, ci Imperiul. Şi doar un singur lucru rezistă acestui rezultat, şi anume sentimentele naţionale ale poporului european.
Liturgia denunţării
În calitate de englez, şi iubitor al civilizaţiei romane, nu sunt opus Imperiului. Dar este important de a recunoaşte ceea ce implică şi de a se distinge părţile sale bune şi cele rele. După părerea mea, părţile bune sunt cele care protejează loialitatea şi obiceiurile locale sub o pavăză de civilizaţie şi de drept; părţile rele sunt cele care încearcă să înăbuşe obiceiurile locale şi loialităţile rivale şi să le înlocuiască cu o putere fără de lege şi centralizată.Uniunea Europeană are şi din părţile bune şi din cele rele: dar are totuşi un defect major, şi anume că nu a încercat niciodată să convingă poporul european să o accepte. Europa este, şi după părerea mea a fost întotdeauna, o civilizaţie de state-naţiune, fondată pe un tip specific de supunere pre-politică, o supunere care pune, în ordinea de guvernare, teritoriul şi obiceiurile înaintea religiei şi dinastiilor.
Prin urmare, dacă îşi are cuvântul de spus, poporul european se exprimă în această ordine. În ceea ce priveşte loialitatea necondiţionată – loialitatea care este o chestiune de identitate mai degrabă decât de acceptare conştientă – aceasta va lua întotdeauna mai degrabă o formă naţională.
Clasei politice din Europa nu-i este pe plac acest lucru, şi ca urmare a demonizat exprimarea directă a sentimentelor naţionale. Cei care iau cuvântul vorbind despre Jeanne d'Arc şi adevărata naţiune, de sceptru şi de Sfântul Gheorghe, despre pădurile întunecate ale Lemmenkäinen şi spaţiul finlandez, sau chiar despre Henk şi Ilsa, vor fi numiţi fascişti, rasişti şi extremişti. Există o întreagă liturghie de denunţări, repetată pretutindeni în Europa de o clasă politică care pretinde că dispreţuieşte aceste loialităţi de rând, dar în acelaşi timp depinde de ele şi încearcă să profite de ele când poate.
Fidelitatea faţă de naţiune
Faptul este că sentimentul naţional este, pentru majoritatea europenilor de rând, singurul motiv public disponibil şi împărtăşit capabil să justifice sacrificiul pentru o cauză comună – singura sursă de obligaţii în sfera publică care nu este în funcţie de ceea ce poate fi cumpărat şi vândut. Şi, din moment ce oamenii nu votează numai gândindu-se la propriile buzunare, ei o fac şi pentru a proteja o identitate comună de prădările din partea celor care aparţin acesteia, şi care încearcă să jefuiască o moştenire la care nu sunt îndreptăţiţi. Loialitatea naţională în esenţă nu are nimic de-a face intrinsec cu rasismul sau cu fascismul: expresia sa principală este în ataşamentul faţă de teritoriu şi de comunitatea care s-a dezvoltat pe acest teritoriu.Criza actuală ne va fi convins măcar de faptul că atunci când lucrurile merg rău, politicienii cer sacrificii şi se aşteaptă să le obţină. Dar cum poţi avea sacrificiu de sine fără apartenenţă şi cum poţi avea apartenenţă dacă nu ai graniţe care să distingă ce-i al "nostru" de ce-i al "lor"? Ar trebui să-i fim recunoscători lui Thierry Baudet pentru a fi provocat aceste întrebări, şi pentru a fi deschis o dezbatere de care este nevoie în Marea Britanie tot atât de mult cât este nevoie de ea în Olanda, şi de altfel, în toate celelalte naţiuni europene.
