Mi-am început săptămâna cu două știri. Prima, din Gândul, anunță despre intenția unei noi rețele de hipermarket-uri de a intra în România, primul magazin urmând să fie deschis anul viitor în București. Este vorba de francezii de la Leclerc, specializați în comerțul cu alimente. A doua știre, de pe stirileprotv.ro, este, de fapt, o transcriere a emisiunii de duminică din serialul ”România, te iubesc!”. Un reportaj despre modul în care o mare parte a legumelor țăranilor români din comuna Matca ajung la gunoi. Sau sunt vândute pe câțiva bani mafiilor piețelor. Un exemplu cinic: la piața de gros din comuna Matca, un kilogram de roșii se vindea cu 60 de bani. Unul de varză, cu 10 bani. Un pahar de cafea (în care, în cazul fericit, sunt 1-2 grame de cafea măcinată) cu un leu. La un calcul simplu, un kilogram de cafea măcinată este echivalentul a 5-10 tone de varză! Într-un restaurant din centrul Bucureștiului sau din alte orașe mari ale României, o ceașcă de cafea costă de la 5 la 10 lei. Nu mai încercați să faceți alte echivalări, că s-ar putea să aveți frisoane. Lecția este simplă: până la urmă, totul depinde unde și cum îți vinzi producția.
Să arăți cu degetul exclusiv către țăranii români și să-i faci proști ar fi simplu. Dar ar fi, de asemenea, o prostie. Nimeni nu s-a născut învățat. Și nu te poți aștepta ca deodată cu ploaia să cadă peste România și știința organizării unei rețele de distribuție ori a înființării unor micro-întreprinderi de prelucrare a legumelor (a laptelui sau a cărnii, după caz). La nivel guvernamental, timp de 20 de ani, n-am văzut nicio inițiativă publică de educare în acest sens. Ce să mai vorbim de un eventual program de sprijin financiar (a nu se confunda cu subvențiile; e vorba de facilități fiscale pentru primii ani de activitate sau de sprijin pentru cofinanțarea în diferite proiecte). Există, dar pot fi numărate pe degete, câteva ONG-uri care, în limita posibilităților, mai fac câteva în acest sens (educație ori sprijin pentru redactarea proiectelor de finanțare).
La fel de prost se prezintă și administrațiile locale ale orașelor României. În cele mai multe dintre acestea (în marea lor majoritate) nici măcar nu se cunoaște conceptul de piețe volante, destinate exclusiv producătorilor autohtoni. Și care nu pot fi controlate de mafia piețelor. Majoritatea țăranilor nu își permit să închirieze o masă într-o piață permanentă, pentru că nu are suficientă producție care să-i permită să vândă 7 zile/săptămână. Avantajele ar fi cumulate. Pe de o parte, producătorii reali ar putea obține un preț mai bun (și corect) pentru marfa lor. Pe de altă parte, cumpărătorii ar beneficia de produse mai sănătoase și mai ieftine (prețul situându-se undeva între cel cu care țăranii vând en-gros la piețarii actuali și cel pe care aceștia din urmă îl practică). Unde mai pui că o mare parte a banilor ar rămâne astfel în comunitatea locală (sau regională) și nu s-ar dilua în conturile marilor rețele de retail.
Nu e nimic inovativ în cele prezentate mai sus. Conceptul de economie locală a început să fie deja practicat peste tot în lume. Cel puțin în acele locuri în care s-a înțeles că situația în care s-a ajuns (o echivalență a cantităților de importuri și exporturi a aceluiași tip de produse) e o aberație. Este consumatoare de resurse energetice, generează costuri suplimentare, iar beneficiul important nu ajunge la producătorii reali (cu excepția cazurilor în care producătorii nu sunt și mari comercianți), ci la mânuitorii de hârtii și power-point-uri. Iar dacă prețurile finale se întâmplă să fie mai mici, explicațiile sunt simple: fie ai de-a face cu alimente provenite din agricultura industrială (cu riscurile de sănătate ulterioare suportate de consumatorul care are impresia că face economii și de către sistemele de sănătate publică), fie e vorba de achiziționarea pe doi cenți de la producătorul real.
Toate acestea sunt lucruri deja cunoscute (sau care ar trebui să fie cunoscute) de către autorități. De ce nu se schimbă însă nimic într-o țară în care atât ministrul de specialitate, cât și premierul afirmă că nu-și valorifică decât un sfert din potențialul agricol? Răspunsul simplu ar fi: din incompetență și prostie. Un răspuns mai amănunțit s-ar putea să-l primim însă peste câțiva ani, când se va face inventarul marilor latifundiari ai României. Și când se va constata cum au achiziționat terenurile pe prețuri de nimic. Atunci, însă, va fi deja târziu. Țăranii de azi vor fi iobagi pe fostele lor pământuri (asta dacă nu vor fi ”importați” asiatici ori africani care să le lucreze) sau vor îngroșa periferiile marilor orașe.
