Preluat pe pe FB- wall Riddick Prioritate de Dreapta din 2-3-12
Institul Von Mises-Romania
Tânărul guvern Ungureanu şi-a început activitatea cu o trombă declarativă dătătoare fiori, de plăcere pentru iubitorii de autoritate, reci pe şira spinării pentru iubitorii de libertate.Primul ministru crede că poate face instrucţie cu ţara. Ţăranii să treacă la lopată, şoferii să plătească strict amenzile şi să conducă mai puţin, hotelierii să nu ţină închis când vor ei, iar bugetul să crească prompt ca în UE. Să sperăm că trece anul fără ca avalanşa de propuneri să se materializeze într-o montare şi mai puternică a etatismului deja insuportabil.
Pentru a înţelege de ce tinereţea energică nu este un deziderat al guvernării, am să redau aici o anecdotă. Un bolnav i se plânge pe patul de spital unui prieten de condiţiile proaste care nu justifică taxele plătite. „Plătim atât de mult şi guvernanţii nu fac mai nimic”. Prietenul îi răspunde: „Roagă-te să nu facă nimic. Îţi închipui ce dezastru ar fi dacă ar lucra de toţi banii pe care îi dăm?”
Există o tradiţie occidentală după care „cea mai bună taxă este cea mai mică” şi „statul care guvernează cel mai puţin este statul cel mai bun”.
Statul înseamnă scindarea producătorului de consumator şi pierderea busolei valorii economice, sărăcirea celui taxat, corupţia agentului fiscal şi înmulţirea asistaţilor. Iar partenerii săi privaţi de „investiţii” nu au cum să fie la fel de interesaţi şi dornici să ofere ce vrea piaţa cum sunt antreprenorii autentici, pentru că banii vin din altă parte, de la stat şi nu din piaţă. În ciuda aparenţelor, acestea sunt lumi complet diferite.
Statul, prin natura sa, nu poate crea nimic: tot ce administrează este obţinut prin taxarea prezentă, îndatorarea ca taxare viitoare, crearea de monedă prin decret şi reglementarea activităţii supuşilor săi. Lecţia cea mai elementară de economie este că atunci când statul obţine ceva, mai mult decât acel ceva se pierde în altă parte a societăţii.
Uitându-ne cazon doar la statistici pierdem din vedere faptul că un preţ care se realizează liber pe piaţă implică două inegalităţi, valoarea mai mare pe care o obţine cel care oferă şi valoarea mai mare pe care o obţine cel care cere. Aceste valori fac economia liberă să meargă ca unsă şi să crească prosperitatea şi fericirea oamenilor. Când intervine statul, necesarmente în forţă, cel puţin una dintre aceste valori se pierde pe termen scurt, şi ambele pe termen lung, când toată lumea are de pierdut.
Prosperitatea care se creează prin taxe lejere nu are cum să fie capturată de stat a la long. Poate că într-un an guvernul reuşeşte să sifoneze energic mai multe resurse la buget. Dar anul viitor antreprenorii nu vor mai fi luaţi prin surprindere: se vor înmulţi falimentele, fondurile necesare pentru întreţinerea şi înnoirea bunurilor de capital nu vor mai fi puse la bătaie, productivitatea muncii şi salariile reale vor scădea, şomajul şi emigraţia vor creşte şi, indiferent de situaţia bugetului sau cine va fi la putere, oamenii vor fi în general mai săraci şi economia mai lipsită de proiecte investiţionale altfel viabile.
Primul ministru vrea ca bugetul să crească la 40% din PIB ca-n UE? Dar noi avem în spate deceniile sau secolele de economisire capitalistă care au creat acel „strat de grăsime” din care occidentalii îşi permit acum luxul semi-socialismului? Şi dacă tot vrem să urmăm fidel UE, ne întrebăm unde se îndreaptă prin actualele politici de asistenţă socială dezlănţuită?
Dacă venim dintr-o epocă în care se colecta practic 100% la buget, de ce vrem să o luăm înapoi spre acolo? A fost mai bine atunci? Pentru cine şi până când?
[Republicat din Finanţiştii.]
