Postare preluata de pe blogul Prioritate de dreapta
In timp ce Europa este numele geografic al continentului,
Uniunea Europeană este rezultatul politicilor comune ale membrilor săi. O
mai bună înţelegere a acestei construcţii politice presupune o
dezbatere obiectivă privind politica europeană a celui mai mare şi
puternic stat din UE, Germania.
Un mod de a influenţa mediul politic al altor state europene este
activitatea diferitelor fundaţii germane, care se bucură de o finanţare
generoasă din parte MAE al Germaniei, acestea acţionând în numele
diferitelor valori universale, însă penetrând politica statelor gazdă
mai eficient decât diplomaţia. În cazul implicaţiilor şi rolului
fundaţiei germane Konrad Adenaur în relaţia cu proaspăt înfiinţata
Fundaţie Creştin Democrată a lui Teodor Baconschi, am găsit un nume care
m-a făcut să activez memoria istorică. Este vorba despre Holger Dix,
directorul reprezentanţei „Konrad Adenauer Stiftung" (KAS) din România
şi Republica Moldova.
Numele Dix coincide cu cel al reprezentantului de frunte al
geo-politicii germane, Arthur Dix (1875-1935). Această problematizare a
politicii europene a Germaniei este pe deplin justificată în contextul
politic actual, deoarece ar putea exista o continuitate care să preceadă
eforturile vest-germane postbelice pentru o Europă unită. Ar fi posibil
să se ascunda şi astăzi în spatele politicii germane în UE şi alte
ambiţii germane? Există, de asemenea, un element tipic german de
integrare în UE a Europei de astăzi, care ar putea fi în defavoarea
altor naţiuni europene?
Părintele geopoliticii este considerat a fi Friedrich Ratzel
(1844-1904), geograf şi zoolog german, autorul celebrei lucrări
„Geografia Politică" (1897). Ratzel şi epigonii lui, printre care şi
Arthur Dix, au impus un aşa-numit „determinism geografic", potrivit
căruia starea şi dezvoltarea unei naţiuni trebuie definite în funcţie de
factori geografici: climă, configuraţia solului, poziţie pe hartă etc.
Spaţiul geografic, cu toate caracteristicile lui, este important (erau
de părere geo-politicienii) pentru politica unui stat, pentru istoria
lui şi, în final, pentru destinul neamului.
Geopolitica evaluează statele ca fiind dependente de urmările
dezvoltării legilor biologice. Astfel, concepţiile geopolitice au fost
impregnate cu teorii rasiste, social-darwiniste şi potrivit politicii
demografice a lui Malthus. Cu astfel de argumente, Imperialismul german,
care a generat cele două războaie mondiale, îşi legitima orice
agresiune armată, anexionismul şi expansionismul ca fiind acoperite de
dovezile „ştiinţifice" ale „cercetătorilor" germani.
Ideologia expansiunii germane s-a folosit în legitimarea sa de
„Geografia Politică" a lui Friedrich Ratzel, această „ştiinţă"
schimbându-şi titulatura după 1914 în „Geo-Politica". Începând cu anii
'20, Geo-Politica a fost sistematic propovăduită de către Arthur Dix şi
acoliţii lui, ajungând să se impună în universităţile germane ca
„disciplină de studiu ştiinţific". Adepţii acestor teorii au pus bazele
unei expansiuni germane în sud-estul Europei, folosind argumente
geopolitice. „Destinul geografic" al Germaniei, considerau aceştia, este
acela de a aduce o „Nouă Ordine Europeană", prin crearea unei
„Confederaţii Central-Europene", sub hegemonie germană.
Tot „geopolitic" argumenta şi istoricul Hermann Oncken, declarând în
1917 că Germania are „dreptul moral" de a-şi îmbunătăţi „poziţia
centrală", prin extinderea către estul şi sud-estul Europei. Această
„prelungire a politicii mondiale" va da posibilitatea Germaniei să-şi
extindă sfera de influenţă economică şi culturală. În „noua Europă
Centrală", Oncken propunea să fie incluse statele aliate în Primul
Război Mondial, respectiv Germania, Austria, Bulgaria şi Imperiul
Otoman, iar după război să fie anexate România, Serbia şi Muntenegru,
iar toată această construcţie să aibă forma unui „Imperiu Colonial".
Cât de gravă ar fi o continuitate de o sută de ani în politica
externă germană în sud-estul Europei? Inevitabil, între propunerea lui
Daitz Werner, şeful Departamentului de comerţ exterior a NSDAP în 1940,
de a se înfiinţa un guvern economic european, şi ultimele propuneri ale
Germaniei pe tema crizei Eurosistemului, cititorul descoperă o analogie
îngrozitoare.
Daitz sugera ca ambiţiilor Germaniei în Europa să nu li se spună pe
nume, ci, în schimb, să se vorbească doar despre Europa: "În principiu,
este necesar, din motive de politică externă, să nu numim această
economie continentală sub conducerea germană ca un spaţiu economic
german, (...) Noi trebuie să vorbim mereu numai de Europa, deoarece
conducerea germană rezultă de la sine din impactul cultural, dominaţia
tehnică şi poziţia sa geografică".
Cu acelaşi entuziasm germano-european pot fi receptate şi cuvintele
fostului ministru german de Externe Klaus Kinkel, care, în 1993, într-un
interviu pentru „Frankfurter Allgemeine Zeitung" (3/19/1993), declara
că Germania a ajuns acum în apropiata sa expansiune spre est la acel
punct în care s-a oprit de două ori în trecut. O sumedenie de institute
de cercetare a integrării UE nu au putut să analizeze până în prezent
elementele tipic germane de integrare în spaţiul comunitar,
prezentându-le în special în această formă „învăluitoare" unei mase mari
de entuziaşti UE.
Sugestia lui Kinkel pentru rolul Germaniei în Europa - nu doar
datorită poziţiei centrale geografice, cât şi datorită limbii şi
culturii - de a interpreta cele două războaie mondiale ca pe un efort
german pentru integrare europeană aminteşte de vremuri negre din istoria
continentului. Găsirea unui rol care corespunde dorinţelor şi
potenţialului Germaniei, precum subliniază fostul ministru german de
Externe, dovedeşte într-o formă impresionantă ambiţiile recurente ale
Germaniei.
O republicare în Cotidianul a unui articol ceva mai vechi al lui Radu Golban
