Augustin Buzura: Desantul stalinist si desantul globalist

Preluat de pe FB Riddick Prioritate de Dreapta 

 Augustin Buzura: Desantul stalinist si desantul globalist

 

Autor: AUGUSTIN BUZURA

Cuvinte cheie: editorial, perioada comunista, politca romaneasca, rditorial, „modernizarea României“

Demult, pe vremea Raposatului, circula un blestem cumplit: „Dar-ar Dumnezeu sa traiesti numai din salariu!“ Cine si-ar fi putut imagina ca, dupa mai bine de doua decenii de la Revolutie, salariile, oricum foarte mici, vor fi reduse? Si sunt atât de reduse incât, pentru multi, mizeria socialista de odinioara pare  o placuta amintire. Oricât ar parea de ciudat, uneori mi se face dor de golanii si de  analfabetii de odinioara care furau doar niste whisky sau câteva cartuse de Kent si nu mari bucati din tara.  Caci hotii de acum au ajuns sa-i vânda nu numai bogatiile, ci si istoria, traditiile si miturile. Nu stiu daca lucrul acesta tine de vârsta  ori de experienta dar, oricum, de un timp nu  mai privesc inapoi cu mânie,  pentru ca nici nu stiu cât de inapoi sa privesc, pâna unde si in ce veac sa ma opresc. Pentru ca manierele epocii de piatra si ale celor care au urmat-o, gândirea si practicile de atunci se regasesc in intâmplarile ce au loc, azi, sub ochii nostri.
Inainte de toate, insa, nu am absolut nici un motiv sa ma mândresc cu vreo victorie postrevolutionara câta vreme, daca ar candida,  Ceausescu ar câstiga alegerile din primul tur, cu un procent umilitor pentru noi. Chiar si pentru mine, care l-am iubit doar trei zile in timpul invaziei din Cehoslovacia.
Fireste, nu este suficient sa ai mers biped, infatisare umana si un act de identitate pentru a te socoti om. Fiinta aparuta sub ochii nostri, fara sensibilitate si fara ratiune, iresponsabila, dar implicata in toate câte  se intâmpla in aceste zile, apartine unei specii aparte, creata de ura, nepasare si ignoranta. Ea nu ucide direct, ci cu ajutorul bolilor, a saraciei si a nepasarii ; iar in ravagiile pe care le produce trebuie incluse suferintele victimelor, umilinta  si chemarea mortii.
Imi amintesc foarte bine, de exemplu, ca in ultimul deceniu al epocii de aur, multi bolnavi de cancer, pentru a-si atenua durerile ingrozitoare care le insoteau drumul spre moarte, apelau la cei ce se aflau intr-o stare mai grava decât ei, ori la familiile sau apartinatorii acestora, in speranta ca vor putea cumpara citostaticele si fiolele de morfina ramase neutilizate Astazi, ma urmaresc ca un cosmar demonstratiile actualilor bolnavi, dar si chipurile celor ce saptamânile trecute zaceau neputinciosi sub uriasele zapezi ce le acopereau casele de chirpici asteptând o salvare precum bolnavii de cancer  morfina. Context in care, cu atât mai mult cu cât presedintele isi tempera durerea fata de supusi  dându-se cu saniuta,  sintagma superuzata – „modernizarea României“ imi parea un fel  de injuratura din mahalaua in care ne-au adus golanii si nerusinatii politicii românesti.
Este foarte limpede ca zapezile vor fi urmate de inundatii, dupa care vine seceta, si asa mai departe. Pentru majoritatea populatiei din acele zone, variantele nu sunt prea numeroase: ramâi la mila semenilor, fugi in alta tara sau mori! Statul român se limiteaza doar la a oferi titluri si functii pentru a avea cu ce se fali nulitatile nationale. Sigur, din când in când, imi  mai vine sa strig ori sa urlu, desi  am avut destul timp sa invat ca, dupa o lunga convietuire cu ele, lumea le imprumuta obiceiurile si manierele. Asa se face ca, intr-o tara in care aproape toti urla si ameninta, insa nimeni, sau aproape nimeni, nu-si recunoaste vreo vina, nu-mi ramâne decât sa fac ce pot mai bine: sa scriu, sa strig, adica, in felul meu si cu mijloacele pe care, inca, le mai stapânesc. Indiferent daca sunt sau nu sunt auzit. Nu-mi mai amintesc asociatia care m-a trimis la celebra piesa a lui John Osborne, Look Back in Anger, dar  privind inapoi, la degradarea din acesti ultimi ani, imi dau seama ca nici mânia, si nici dispretul nu acopera ceea ce vad si ce simt. Cautând adevarul, dreptatea, dar si diverse motive pentru a-mi intretine speranta, mi-a fost dat sa descopar, in spatele acestora sau dincolo de ce se vedea imediat, zadarnicia.
Inainte de Revolutie, am cunoscut numerosi oameni de mare calitate: unii abia iesisera din inchisori, altii se gândeau cum sa ridice noi baricade sau cautau sa-mi explice coordonatele unei lumi care ni s-ar potrivi. Pe unii i-au doborât vârsta si bolile, altii s-au pierdut in apele Dunarii incercând sa fuga in Iugoslavia, altii au imbatrânit prin diverse lagare occidentale, iar cei mai multi au uitat ideile pentru care luptasera. Printre grevistii din Valea Jiului sau din Brasov, in Cluj, in zilele Revolutiei, printre cei ce inaintau cu teama in urma unui steag mare, alb, spre militarii de care ne despartea mai putin de o jumatate de piata, am intâlnit numerosi concetateni care meditasera indelung la soarta tarii, fiind, atunci, gata sa moara pentru libertatea ei. Nu stiu ce li s-a intâmplat, unde sunt, in ce moment al jalnicei perioade posdecembriste li s-a risipit orice urma de ideal si de ce, din toate promisiunile pe care ni le-am facut in acele nopti tulburi ale Revolutiei, nu s-a ales nimic? Cum au putut sa renunte atât de usor la libertate si sa se lase inselati de prostii si de lichelele arogante care, azi, au ajuns sa stapâneasca  tara cu autoritate? Si totusi,  Piata Universitatii, iata, a izbucnit neasteptat, intr-un moment când lumea parea ca renuntase la orice speranta, când organizatorul demonstratiei pensionarilor din Pitesti, ramas singur in fata prefecturii, devenise un fel de simbol al neputintei si lasitatii generale. In Piata sunt oameni cu carte, decisi sa mearga pâna la capat deoarece  cunosc foarte bine ora istoriei la care ar trebui sa ne aflam. Ii privesc seara de seara la televizor si ma intreb, nelinistit, ce vor mai inventa smecherii nationali pentru a-i alunga de acolo. Din pacate, si de asta-data memoria se grabeste sa-mi ofere lectiile pe care ar trebui sa le cunoasca oricine, si anume ca,  la putin timp dupa orice izbânda, apar lasii, lichelele si veleitarii, ca pâna la urma, victoria nu apartine invingatorilor. Nu am nici o indoiala ca avem si noi, românii, dreptul la o exceptie, prin urmare, ma incapatânez sa cred in ea, desi mi-e imposibil fie si numai sa banuiesc cât va mai dura lungul film  cu activisti ignoranti si cinici, cu criminali si analfabeti,  inceput imediat dupa ultimul razboi si cu creaturile pomenite in rolurile principale. Sigur este insa ca,  in ciuda numeroaselor episoade penibile, ce se repeta intocmai, nu da semne ca s-ar apropia de final. Caci, asa cum spuneam si alteori, in spatiul nostru geografic se afla nu numai diverse izvoare de ape minerale – aproape jumatate din resursele Europei –,  ci si unul aparte, important doar pentru noi: de demiurgi, reformatori si visatori brutali cu alergie la carte si la educatie, in general. Negresit, s-ar putea vorbi si de un izvor nesecat de lichele, deoarece acestea sunt inspaimântator de numeroase, de sufocante si cotropesc orice urma de lumina,  precum matasea broastei fata unui lac linistit. Din pacate, in acest spatiu spiritual si geografic, ele exista dintotdeauna, dar acum  isi dau adevarata masura – intr-un climat gândit si intretinut  de reformatori si de alte asemenea spirite,  mult prea mari pentru un popor mic si nerecunoscator. Istoria ne arata ca demiurgii nostri o sfârsesc intotdeauna fie la modul cel mai violent cu putinta, fie in ridicol, in timp ce lichelele merg mai departe pentru a se aseza la umbra celui ce va urma si care, la rândul lui, va fi impins in fata iar apoi  sacrificat in numele lor. Si asa mai departe, caci asemenea filme nu au, se subintelege, un final complicat: ori-ori si cam atât, insa anumite episoade se pot repeta la nesfârsit, deosebirea fiind doar de nuanta. Spre exemplu,  inainte ca razboiul ultim sa se fi terminat, „Marea noastra sora de la Rasarit“ ne-a trimis pe tancuri, pe lânga tancuri, cu avioane si cu „trenurile fratiei“, un escadron de profesori de teroare, umilinta si crima, iar in schimbul ideologiei pe care eram obligati sa ne-o insusim, ei se ingrijeau ca tot ce producea solul si subsolul nostru sa ajunga la eliberatori sub forma de datorii de razboi, datorii ce trebuiau insotite obligatoriu si de dragostea noastra: „Du-te pasare-n zbor lin/La fereastra lui Stalin/ Si-i spune ca noi muncim,/Planul sa-l indeplinim…“ Desigur, profesorii pomeniti venisera sub incapatorul drapel al internationalismului proletar, care, astazi, in zodia libertatii si a reformelor vorbite dar nu facute, si in limbajul foarte utilizat al acestor zile, s-ar traduce, fara sansa de a gresi prea grav, prin  globalizare. Pe atunci, lumina venea de la Rasarit, acum, ea vine de la celalalt licurici, din Apus, dar rezultatele nu sunt prea diferite. Nu ne-a reusit comunismul, dar globalizarea isi face simtita prezenta. „Profesorii“ pomeniti, tanchistii sau desantul stalinist si-au dovedit in scurt timp eficienta: au luat din fabrici sau de la sate oameni fara nici o pregatire, dar cu ambitii mai mari decât si-au imaginat chiar creatorii lor, le-au dat pistoale, masini, frazele ce trebuiau rostite in diverse imprejurari, paltoane de piele si listele cu cei sortiti Canalului, lagarelor de munca, inchisorilor, umilintei si mortii. Pentru a le face o vaga legatura cu alfabetul si cu cartea, in general, partidul a  infiintat facultatile muncitoresti care tineau loc de scoala primara, liceu si facultate la un loc, caci pe la noi, prin Ardeal, taranii  erau convinsi ca singurii analfabeti din sat erau cei ce venisera sa forteze colectivizarea. Mai târziu, dupa ce „socialismul a invins definitiv la orase si sate“, activistii au renuntat la pistoale, la paltoanele de piele, acele Willis-uri negre au fost inlocuite cu pobede si volgi, pentru a se transforma intr-un soi de vatafi care fortau si supravegheau industrializarea tarii. Stalin a murit, au murit de batrânete si urmasii sai, fostii tovarasi de lupta, dar indemnurile sale, si practicile, au ramas valabile. Bunaoara, mi-e imposibil sa uit modul in care sintetizase un taran din Maramures ultimul Congres al Agriculturii: „S-au inscris multi la cuvânt, unii au zis : Asa si asa; alti, dimpotriva, au zis: Si asa si asa! Pâna la urma, a venit unul mic si nervos care a zis: Numa asa. Si asa a si ramas!“ Acum, cel care zice „Numa asa!“ este la fel de nervos, de statura mijlocie si chel. Pentru a fi tot mai in pas cu vremea, activistii si-au procurat diplome adevarate, dar nu studiind, ci intimidând prin functiile pe care le aveau. Diplomele erau necesare caci la orizont  se profila  societatea socialista multilateral dezvoltata si comunismul, iar viziunea era mult mai generoasa, cum de altfel scria si un fost coleg de-al meu care, la colectivizarea unor localitati din vestul Transilvaniei, contribuise nu numai cu pistolul, ci si cu versul mobilizator: „Sa fii român, maghiar, evreu,/Tu sa te unesti mereu!“ Din pacate, in ultimul deceniu prerevolutionar, a invins saracia : „Nu mai am grâu de coliva,/Ca l-am dat la colectiva. /Mi-au luat si paiele/ Si-am ramas cu c…!“. De unit am reusit sa ne unim, pentru foarte scurt timp, abia in zilele Revolutiei, dupa care, au aparut zeci de partide, de toate orientarile posibile si imposibile. Tara a ramas tot in seama activistilor sa conduca folosind metodele predecesorilor, atâta doar ca acestea au devenit mult mai dure. Vechii activisti avusesera inteligenta ca la nivelele 2 si 3 sa aduca specialisti adevarati, oameni cu carte, pe când cei de azi se ingrijesc doar ca subalternii, de jos pâna sus, sa aiba aceeasi culoare politica. Altfel, au vândut cam tot ce au construit predecesorii lor, au schimbat pobedele  si daciile cu mercedesuri. Ei, in buna traditie comunista, striga ca sunt saraci lipiti, in vreme ce familiile lor au devenit foarte bogate. Mai mult, isi cumpara câte diplome,  masterate  si pitipoance doresc pentru ca tara, practic, a devenit un spatiu al nimanui, o adunatura de triburi conduse dupa cum ii taie capul pe liderii acestora, trecatori, de care nimeni, din visatul Occident, nu mai are nevoie nici macar ca slugi ordinare. Crimele vechilor activisti comunisti au fost cât de cât evaluate, pe când ale anticomunistilor de azi isi asteapta rândul si nu am nicio indoiala ca sunt mult mai grave, mai numeroase. Si de neiertat. Am prea multe argumente in sprijinul ideii  ca acestia stiu  foarte bine ce fac si ca nu prostia ii mâna in lupta, ci ura, nerusinarea si lipsa de caracter. Caci au atentat la fibra intima a fiintei nationale desfiintând si comasând mai bine de doua mii de scoli, lasând fara instructie peste 350 de mii de copii, eliminând din carti tot ce leaga un popor de traditie si de drumul lui prin istorie. Au desfiintat spitale, ajutoare de orice fel, condamnând la moarte  nu numai sutele de mii de bolnavi, nu numai cancerosii si bolnavii cronici, ci vârsta ultima, prin  saracie si umilinta. Si inca ceva: 48% din populatia României traieste la tara, dar copiii celor ce alaltaieri se chemau tarani, ieri colectivisti iar azi fermieri, nu au nici o sansa sa urmeze studii inalte, desi marea majoritate a oamenilor nostri de valoare sunt fii sau nepoti de tarani. Acum, aproape orice speranta, in stiinta, in cultura etc., ia drumul universitatilor occidentale, tara ramânând pe mai departe la cheremul activistilor. Multi intelectuali au fost cumparati la pret de nimic. Odata cu Revolutia au aparut anticomunistii creati si organizati tot de fostii comunisti, atâta doar ca anticomunismul este o masca,  asa cum este Anonimous pentru  hackerii de azi. Ei traiesc laudând contra-cost si suportând, la rândul lor, laudele voluntarilor care, doritori de glorie ieftina, ii urmaresc precum puricii blana unui câine. Se intelege de la sine ca stiu sa-si negocieze pretul deoarece fac parte din „societatea civila buna“ si traiesc mereu cu valizele pregatite pentru a sari in barca altui sarac in laude si in admiratie.“ Ei exista pentru ca tacem, si tacem pentru ca stim ca o vor sfârsi in ridicol, ca atâtia altii inaintea lor.
Dar alte sentimente trebuie sa ne incerce pe noi. Spun asta gândindu-ma la raspunsul pe care l-a dat o profesoara când a fost intrebata de ce a venit in Piata Universitatii: „Am venit aici pentru ca mi-e rusine…

Ilie Şerbănescu: Despre colonialism, numai de bine... (Business24)

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta
Nici nu s-a uscat bine cerneala de pe pactul fiscal semnat de 25 lideri europeni la inceputul lui martie si contestarile si neconformarile sau incercarile de neconformare au si inceput! Sa observam ca, neratificat inca, pactul nici nu opereaza efectiv, ci doar ca principiu sau ca angajament politic! 

Socialistul Francois Hollande, cotat electoral cu prima sansa de a deveni presedinte al Frantei, bate moneda pe renegocierea pactului. Cehia, care nu a semnat pactul alaturi de Marea Britanie, nu da vreun semn ca s-ar grabi.

Iar la Madrid a avut loc o adevarata revolta. Prim-ministrul Rajoy a stabilit alte repere de deficit bugetar decat cele fixate de la Bruxelles si a spus textual: "Nu am informat presedintii si sefii de guverne din UE pentru ca este o decizie suverana pe care noi, spaniolii, am luat-o!", precizand ca respectarea obiectivului cerut de Comisia Europeana ar echivala cu sinuciderea pentru o economie care are deja somaj de 24% si care este pe cale sa reintre in recesiune.

Si de la Budapesta, premierul Orban, confruntat cu o revocare de la Bruxelles a unor fonduri de jumatate de miliard de euro ca sanctiune pentru un deficit considerat excesiv, dar resimtind-o si ca pedeapsa pentru masuri in legatura cu care este in contradictie cu Bruxellesul, striga ca din gura de sarpe: "Nu vom fi o colonie!".

Iar de la Londra si de peste Ocean, mediile anglo-americane de reputatie, in frunte cu The Economist, Financial Times si Wall Street Journal, insista pe ravagiile facute in Europa de Est de strategia nepotrivita si incorecta a bancilor si companiilor vestice din Uniunea Europeana (citeste: germane, franceze, olandeze etc.).

Pentru a fi pe deplin exacti, asemenea reactii n-au fost generate de planul Merkel, ci s-au acumulat de mai de mult. Impunerea planului Merkel doar le-a prilejuit.

Marine Le Pen, candidata la presedintia Frantei, cotata cu a treia sansa, vorbeste de mult de Uniunea Europeana ca despre Uniunea Sovietica Europeana.

Domnia sa refuza orice categorisiri in Europa pe criterii geografice sau de dezvoltare, considerand ca singura delimitare relevanta este intre cei care au ajuns sa creada ca structurile nationale au apus in favoarea unor structuri financiare transnationale si cei care apreciaza ca securitatea, libertatea, identitatea si prosperitatea continua sa fie indisolubil legate de o Europa a natiunilor.

De la Budapesta, domnul Orban, care are un meci cu Bruxelles-ul mai vechi decat pactul Merkel, n-a mai ezitat sa-i compare pe comisarii europeni cu comisarii sovietici si cu inspectorii imperiali habsburgici. In conflictul dintre d-l Orban si Comisia Europeana era inevitabl sa se ajunga la aceste comparatii.

Orban a oprit privatizarile, a refuzat retetele FMI de aruncare a intregii poveri a ajustarilor asupra populatiei, a incercat consolidari nationale in sectoare strategice, a intors in sistemul public de pensii contributiile indreptate obligatoriu catre fonduri administrate privat si a cerut participari de criza prin suprataxare sectoarelor monopoliste care culeg caimacul si in timp de criza si care fusesera acaparate nu intamplator de capitalul strain, ca si in Romania (banci, distributii de energie, telecom, retail).

Tara noastra nu va fi o colonie

"Ungurii nu vor trai dupa cum comanda puterile straine, nu vor renunta la independenta sau la libertate. Ca natiune europeana, cerem un tratament egal. Nu vom fi cetateni europeni de mana a doua." Si, intr-o transparenta comparatie a UE cu Uniunea Sovietica, Orban a declarat ca: "Suntem mai mult decat familiarizati cu asistenta tovaraseasca nesolicitata, desi acum se prezinta sub forma costumelor fine, si nu a unei uniforme".

Desigur, o aluzie stravezie la interventia sovietica in Ungaria din 1956, invocata, la vremea cu pricina, ca ajutor tovarasesc pentru a impiedica abaterea din drumul dictat de Moscova.

Cat despre problema aflata in principal actualmente in disputa cu Bruxellesul - asa-numita "independenta a bancii centrale" -, Orban a fost fara echivoc: "o banca centrala independenta nu este una independenta de natiune, ci una care protejeaza economia nationala impotriva intereselor straine"!

Nimic mai exact! Independenta fata de guvern a bancii centrale este un lucru bun si necesar, pentru ca evita o eventuala finantare din emisiuni de moneda, deci din mijloace fara acoperire, a cheltuielilor publice.

Dar, in zilele noastre, ale colonialismului sa-i zicem "modern", aceasta independenta a fost transformata din pacate intr-un canal de dirijare a politicilor bancilor centrale din tarile de la periferie catre protejarea si favorizarea bancilor straine din centru, a capitalului privat bancar transnational, in detrimentul intereselor nationale ale respectivelor tari pe care ar trebui sa le reprezinte aceste banci centrale.

Romania, pe treapta de jos a tipologiei coloniale: anexa de consum

Domnul Orban, place sau nu place, este pus la zid in cercurile financiare internationale tocmai pentru ca a incercat sa se ridice impotriva acestor stari de lucruri, cautand sa puna bancile straine chiar la plata ravagiilor facute de ele insele, prin politica de creditare nu a investitiilor si dezvoltarii, ci a consumului fara acoperire economica, politica foarte profitabila lor pe termen scurt.

In mod cu totul si cu totul de remarcat, din partea Romaniei oficiale, nu vine nici o referire la aceasta coplesitoare problematica europeana si internationala si implicatiile ei. Nu exista decat doua explicatii posibile.

Ori Romania nu este atinsa de asemenea probleme si referirile ar fi fara obiect, ori exploatarea de tip colonial a tarii de catre capitalul transnational si indeosebi de catre unul dintre nucleele sale - cel vest-european - a depasit deja acea limita dincolo de care nu mai este nu doar nimic de facut, dar nici macar nimic de zis! Romania a ajuns sa aiba toate datele unei periferii coloniale de consum pentru centrul vest-european.

Practic, exploatarea tuturor resurselor minerale este in mana centrului. Distributiile de energie si celelalte utilitati publice sunt sub controlul centrului. Industriile care au mai ramas dupa dezindustrializarea dirijata de catre centru apartin integralmente strainilor. Sistemul bancar este aproape in totalitate strain. Decizia in axa majora a economiei apartine centrului.

Ce a mai ramas in mana statului este pregatit pentru privatizare sub presiunea indamisibila a FMI si Comisiei de la Bruxelles care conduc economia din Romania. Functionarul FMI pentru Romania este adevaratul prim-ministru al tarii. Iar Comisia de la Bruxelles este un fel de broker al capitalului privat vest-european.

Nu intamplator, Romania ocupa treapta cea mai de jos a tipologiei coloniale: anexa de consum. Nu este nici macar si nici nu poate spera la statutul de atelier.

Si, tot nu intamplator, are pozitia codasa la capitolul nivel de trai intre periferiile Uniunii Europene, fiind inevitabil principal furnizor de forta de munca subretribuita pentru muncile murdare din centru.

Si, bineinteles, terenul propice pentru experimente sociale precum aruncarea salariatilor la puterea discretionara a patronilor sau impunerea celor mai dure masuri de austeritate din Europa. Mai este ceva de zis?! Da, despre colonialism numai de bine!

http://www.business24.ro/international/ue/ilie-serbanescu-despre-colonialism-numai-de-bine-1510315 
 

Cupru Min. Continuarea trădării (Cronica Română.com)

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta
USL critică cu jumătate de gură, semn că s-a dat OK extern la toată tărășenia. Ce convenabil. Nefiind parlamentari USL prezenți la serviciu, nu sunt nici interpelări parlamentare (Iulian Urban face pe mortu'-n păpușoi).

>> Cupru Min. Trădare națională

>> O bancă "butic" preia Cupru Min

>> Ministerul Economiei confirmă că Bayfront nu are banii: „Va căuta investitori“

În editorialul de marți, noi am făcut următoarea remarcă cu privire la ”investitorii strategici” care au luat aproape gratis cuprul României: ”Profilul operațiilor făcute în trecut de acest ”butic investițional” arată că banca nu utilizează la scară largă capitalul propriu și nici nu dispune de capital propriu suficient pentru a deveni proprietarul unor proiecte de dimensiunea Cupru Min ”. Recenta declarație a Ministerului Economiei confirmă aprecierile făcute de noi. Oficialii guvernamentali au recunoscut că Bayfront Capital Partners (BCP) nu are bani și va finanța achiziția din împrumuturi făcute de la ”investitori din Europa, SUA și Canada”. Totodată a fost menționată existența unei scrisori de garanție ”acceptată de Eximbank”, dar nu se menționează suma scrisorii, ceea ce ne face să credem că valoarea scrisorii de garanție este cu mult mai mică decât suma pe care trebuie să o plătească Bayfront Capital Partners pentru achiziția Cupru Min. Luând în calcul faptul că BCP este o bancă, nu ne-ar mira aflăm că Eximbank a acceptat o scrisoare de garanție de la BCP emisă chiar de BCP fără vreo acoperire materială, doar în virtutea faptului că BCP deține o licență bancară canadiană.
Aspectul dezgustător al situației constă în dorința politicienilor și jurnaliștilor portocalii de a apologia această înstrăinare gratuită a resurselor minerale ale țării, invocând argumente de genul ”menținerii locurilor de muncă” și ”necesității dezvoltării regiunii”. Despre ce dezvoltare poate fi vorba dacă însăși guvernul recunoaște că BCP nu are vreun fel de clauze investiționale în contract? Dacă ”bancherii” canadieni găsesc sau au găsit deja finanțare (probabil de la fostul lor client Frank Timiș), aceștia nici nu sunt obligați să investească ceva, ci pot pur și simplu revinde Cupru Min la un preț mai apropiat de valoarea reală a companiei.
Un alt argument invocat de apărătorii modului în care s-a privatizat Cupru Min este renumitul slogan ”așa ne-a cerut FMI-ul!”. În legătură cu FMI merită făcute următoarele precizări: 1. FMI nu a cerut ca Cupru Min să fie vândut la un preț echivalent cu 5% din valoarea activelor companiei. 2. FMI nu a cerut ca Cupru Min să fie vândut unei companii canadiene obscure care nici nu dispune de capital propriu. 3. FMI nu a cerut ca vânzarea Cupru Min să fie făcută într-o singură tranșă și unui singur ”investitor strategic”. Toate problemele privatizării Cupru Min se datorează în exclusivitate statului român. Pentru a demonstra acest fapt, vom apela la un contra-exemplu, adică modul în care a fost gestionată privatizarea companiei KGHM din Polonia.
Compania KGHM Polska Miedz SA este o companie asemănătoare cu Cupru Min, doar că are dimensiuni mai mari. În rest, profilul este aproximativ același: companie minieră de stat. KGHM a fost una dintre multiplele companii care au fost incluse în programul radical de privatizare care s-a desfășurat în Polonia, dar rezultatele acestui program sunt foarte diferite de cele obținute în România.
În România s-a invocat deseori exemplul Poloniei care a preferat să facă privatizări masive prin intermediul bursei de la Varșovia, sugerându-se că motivul alegerii acestui mecanism ținea de dorința ”dezvoltării pieței locale de capital” sau obținerii unui preț de vânzare mai bun. În realitate, atât obținerea prețului mai bun cât și dezvoltarea pieței de capital au fost efecte benefice, dar secundare față de motivul principal pentru care a fost aleasă metoda privatizării bursiere. În cazul KGHM statul a păstrat 32% din acțiunile companiei, iar vânzarea prin bursă a garantat faptul că cei mai mari deținători privați de acțiuni nu au în proprietate mai mult de 3% din acțiunile companiilor. În aceste condiții, nu există un ”investitor strategic” care să-i poată dicta statului modul în care trebuie gestionată compania și nici nu există vreun investitor care să poată opera creșteri succesive de capital menite să reducă procentul deținut de stat. Probabilitatea ca zeci de mii de acționari minoritari să se poată coaliza în vederea unor majorări de capital sau schimbării politicii operaționale ale companiei este aproape nulă. În același timp, dimensiunea pachetului deținut de stat și modul în care a fost redactat actul constitutiv al companiei îi permit să numească o bună parte din consiliul de administrație, președintele consiliului și directorul executiv. În aceste condiții, deși privatizarea a lăsat statul fără un pachet majoritar, chiar și jurnaliștii de la Bloomberg și Businessweek descriu KGHM drept o ”companie deținută de stat” sau o ”companie controlată de stat”. KGHM nu este un exemplu singular în acest sens, ci un exemplu reprezentativ pentru întregul program de privatizare din Polonia. Întrebare retorică: de ce s-a putut realiza un asemenea program în Polonia, dar nu s-a putut realiza în România?
În perioada post-privatizare, KGHM a reușit nu doar să-și păstreze pozițiile dominante în piața regională, dar a reușit să devină unul dintre jucătorii de talie globală în piața mondială de cupru. Printre tentativele de extindere s-au numărat achiziții de mine și drepturi de exploatare în Republica Democratică Congo, dar în 2005 circumstanțele și concurența din partea giganților vestici au forțat renunțarea la proiectele africane. În ciuda primelor eșecuri, polonezii au continuat ascensiunea și au căutat alte opțiuni de extindere operațională. În 2009, ei au încercat să devină exploatatorul principal al uriașului depozit de cupru de la Sierra Gorda din Chile, dar acolo s-au confruntat cu compania minieră a conglomeratului nipon Sumitomo. După o îndelungată bătălie de oferte, Sumitomo a câștigat, victoria niponilor datorându-se în mare parte accesului la finanțare aproape nelimitată din partea Băncii Sumitomo. În 2010, consiliul de administrație a KGHM a decis că trebuie încercată o achiziție mai puțin spectaculoasă și s-a orientat spre achiziția a 51% din Abacus Mining Corp, o companie canadiană care deține exploatarea de la Ajax Copper-Gold Project din Canada. După această achiziție care a costat 37 de milioane de dolari, dar a adus o experiență pozitivă, KGHM a elaborat un plan de inserție în proiectul Sierra Gorda. În acest proiect, partenerul minoritar al Sumitomo este o companie canadiană, Quandra FNX care asigură o bună parte din lucrările tehnice și deține 45% din acțiunile companiei joint-venture ce deține dreptul de exploatare de la Sierra Gorda. La începutul anului curent, KGHM a organizat preluarea acestei companii canadiene, plătind în total peste 3 miliarde de dolari. Toți acești bani au venit din profiturile acumulate de KGHM în ultimul deceniu, profiturile fiind păstrate anume pentru realizarea unei achiziții majore. Quandra FNX avea în proprietate multiple proiecte în Canada și preluarea acestei companii a oferit polonezilor atât posibilități impresionante de creștere începând din 2014 când va începe extracția de cupru de la Sierra Gorda, cât și o creștere imediată de producție, plasând KGHM pe locul 9 în topul mondial al producătorilor de cupru. Conform declarațiilor oficiale, în aprilie va avea loc o întâlnire între directorii KGHM și foștii rivali de la Sumitomo cu scopul de a creiona planul comun de exploatare a zăcământului de la Sierra Gorda.
A două întrebare retorică: de ce compania minieră de stat din Polonia cumpără cu bani cash una dintre marile companii ale mineritului canadian, iar în România statul dă aproape gratis propria companie minieră unei bănci microscopice din Canada?
Drumul către succes al companiei KGHM nu a fost lipsit de eșecuri sau complicații. Compania a fost supusă unui baraj constant de critici, mai ales din partea jurnaliștilor străini, deși s-au remarcat și mercenarii informaționali de la ediția poloneză a Businessweek. Printre acuzațiile răspândite pe canale formale și informale, merită menționate doar două: cheltuielile excesive de protocol și faptul că unii dintre numeroșii consultanți ai companiei sunt de fapt ofițeri ai AW (analogul SIE din Polonia). Comisia parlamentară care a investigat acuzațiile de cheltuieli excesive a ajuns la concluzia că toate cheltuielile au fost perfect justificate, mai ales în condițiile dorinței KGHM de a face afaceri în Africa. Cât despre prezența ofițerilor AW în proximitatea factorilor de decizie ai companiei, credem că rezultatele KGHM certifică faptul că acești ”luptători ai frontului invizibil” și-au îndeplinit cu brio datoria față de patrie și contribuabili. În contextul dezastrului de la Cupru Min, cum poate fi calificat modul în care și-au îndeplinit datoria față de patrie și contribuabili colegii lor din România?

http://cronicaromana.com/2012/03/29/cupru-min-continuarea-tradarii/

Pleșnițele

Preluat de pe blogul Prioritate de dreapta

Cum sa distrugi o tara. Fostul agent KGB Yuri Bezmenov explica cei patru pasi ai subversiunii si ce urmeaza dupa Criza.

„Interviul de mai jos a fost realizat cu un antrenat agent subversiv KGB: Yuri Bezmenov. El expune cei patru paşi folosiţi pentru a schimba gândirea şi comportamentul unei întregi naţiuni, de-a lungul generaţiilor si pentru a distruge o tara aruncand-o in criza.

ED GRIFFIN: Purtăm o conversaţie cu Domnul Yuri Alexandrovici Bezmenov. Domnul Bezmenov s-a nascut în anul 1939 într-o suburbie a Moscovei. Este fiul unui ofiţer de rang superior din armata sovietică. A fost educat la şcolile de elită din Uniunea Sovietică şi a devenit un expert în cultura şi limba indiană. A avut o cariera strălucitoare la Novosti, care era, şi încă mai este aş putea să spun, arma de presă sau agenţia de presă a Uniunii Sovietice, dovedindu-se a fi, de asemeni, un paravan pentru KGB. A fugit în vest în 1970 după ce a ajuns total dezgustat de sistemul sovietic şi a făcut aceasta punându-şi viaţa în mare pericol. Cu siguranţă este unul dintre experţii de seamă din lume în legătură cu subiectul propagandei sovietice; dezinformări şi măsurile active ale KGB.

ED GRIFFIN: Când sovieticii folosesc expresia “subversiune ideologica”, ce vor să exprime cu aceasta?YURI BEZMENOV: Subversiunea ideologica este un proces legal, deschis. Îl poţi vedea cu proprii tăi ochi. Tot ce are de făcut mass- media americană este să işi scoată bananele din urechi, să işi deschidă ochii şi ar putea vedea acest proces. Nu este nici un mister. Nu are nimic a face cu spionajul. Ştiu că obtinerea informatiilor prin spionaj pare mai romantică. Probabil de aceea producătorii voştri de la Hollywood sunt atât de innebuniţi după tipurile de filme gen James Bond. Dar în realitate activitatea principala a KGB-ului nu este deloc în domeniul inteligenţei.

După părerea mea şi conform părerilor multor dezertori de calibrul meu, numai aproximativ 15% din timpul, banii şi forţa de muncă se cheltuie cu spionajul ca atare. Restul de 85% este un proces lent pe care noi îl numim subversiune ideologica, “măsuri active” sau război psihologic. Ce înseamnă în esentă este: să schimbi percepţia realităţii fiecărui american cum că în ciuda abundenţei informaţiilor nimeni nu este capabil să ajungă la concluzii înţelepte despre cum să se apere pe ei înşişi, familiile lor, comunitatea lor şi ţara lor.
Este un mare proces de spălare a creierului ce se derulează foarte lent şi este impărţit în patru etape de bază.

Prima etapă este demoralizarea. Durează între 15 şi 20 de ani pentru a demoraliza o naţiune. De ce atât de mulţi ani? Pentru că acesta este numărul minim de ani necesar pentru a educa o generaţie de studenţi în ţara inamicului tău expus la ideologia duşmanului său.

Cu alte cuvinte, ideologia marxist-leninistă este pompată în creierele moi ale cel puţin 3 generaţii de studenţi americani, fără a concura sau a se contrabalansa cu valorile de bază americane, cu patriotismul american.

Procesul de demoralizare în Statele Unite este în esenţă deja terminat chiar din ultimii 25 de ani. De fapt, este îndeplinit în totalitate deoarece demoralizarea atinge zone în care nici măcar tovarăşul Andropov şi toţi experţii săi nu au visat vreodată să aibă un succes atât de mare. În cea mai mare parte, procesul este desfăşurat de către americani asupra americanilor, mulţumită lipsei de standarde morale. Aşa cum am menţionat mai devreme, accesul la informaţia adevărată nu mai contează în zilele noastre. Un om care a fost demoralizat nu este capabil să evalueze informaţia adevărată. Faptele reale nu ii spun nimic, chiar dacă l-aş umple de informaţie, de dovezi adevărate, de documente şi fotografii. Chiar dacă l-aş lua cu forţa şi l-aş duce în Uniunea Sovietică şi i-aş arăta lagărele de concentrare, el ar refuza să creadă, până când va primi un şut în fundul lui cel gras. Când bocancii militari vor zdrobi, atunci se va trezi. Dar nu înainte. Aceasta este tragedia demoralizării.

A doua etapă este destabilizarea. De data aceasta, subminatorului nu ii pasă de felul cum aplici consumul. Dacă mănânci junk food şi devii gras şi moale nu mai contează.

Durează numai între 2 şi 5 ani pentru a destabiliza o naţiune. De data aceasta, ce contează sunt lucrurile esenţiale: economia, relaţiile externe şi sistemul de apărare. Şi se poate vedea foarte clar că în anumite zone… sensibile, cum ar fi apărarea şi economia, influenţa ideilor marxist-leniniste în Statele Unite este absolut fantastică. Nu mă gândeam acum 14 ani când am aterizat în această parte a lumii că procesul se va derula atât de rapid.

Următoarea etape este, bineînţeles, criza; poate dura până la 6 săptămâni să aduci o ţară în pragul crizei. Se poate vedea în America Centrală acum; şi după criză, cu schimbarea violentă a structurii puterii şi a economiei, avem perioada de aşa zisă normalizare, care poate să dureze nedefinit. “Normalizare” este o expresie cinică, împrumutată din propaganda sovietică. Când tancurile sovietice s-au mutat din Cehoslovacia în 1968, tovarăşul Brejnev a spus: “Acum situaţia cu fraţii din Cehoslovacia este normalizată“. Acest lucru se va întâmpla şi în Statele Unite dacă le permiteţi tuturor nerozilor să aducă ţara în criză, să le promită oamenilor tot felul de bunătăţi şi paradisul pe pământ, să vă destabilizeze economia, să elimine principiul competiţiei libere de pe piaţă şi să instaleze un guvern de tip ‘big brother’ în Washington DC cu dictatori binevoitori ca Walter Mondale, care vor promite multe lucruri – fără să conteze dacă promisiunile sunt îndeplinite sau nu.

De exemplu, stângiştii voştri din Statele Unite; toţi aceşti profesori şi toţi aceşti apărători ai drepturilor civile. Ei sunt instrumente în procesul de subversiune, doar pentru a destabiliza naţiunea. Când scopul este atins, nu mai este nevoie de ei. Ei ştiu prea multe. Unii dintre ei, când sunt dezamăgiţi – când constată că marxist-leninismul vine la putere – evident că se simt ofensaţi. Ei cred că ei vor veni la putere. Acest lucru nu se va întâmpla niciodată, bineînţeles; vor fi aliniaţi la perete şi împuşcaţi. Dar ei ar putea să devină cei mai acerbi duşmani ai marxist-leniniştilor când ajung la putere; şi acest lucru s-a întâmplat în Nicaragua. Vă amintiţi că majoritatea acestor foşti marxist-leninişti au fost ori închişi ori unul dintre ei s-a desprins şi acum luptă împotriva sandinistaşilor. S-a întâmplat şi în Grenada când Maurice Bishop, care era deja marxist – a fost executat de noii marxişti care erau mai marxişti decât el. La fel s-a întâmplat în Afganistan când Taraki a fost ucis de Amin şi apoi Amin a fost ucis de Karmal cu ajutorul KGB-ului. La fel a fost şi în Bangladesh unde Mujibur Rahman, un stângist foarte pro-sovietic a fost asasinat de tovarăşii săi marxişti-leninişti. Este la fel peste tot.

Recapitulare. Cei patru paşi ai subversiunii sunt: demoralizarea, destabilizarea, criza, “normalizarea”…… după care… unii vor fi aliniaţi la perete şi împuşcaţi.”

Aţi observat faptul că nimic nu pare sa mai meargă bine? Educaţia, economia, etc? Totul se darâmă şi acum ştiţi de ce. Tot ce se întâmplă urmăreşte exact aceşti patru paşi. Şi dacă nu v-aţi dat seama…. Ne aflăm la pasul 3: CRIZA!”

Ziariști Online 

- 3/28/2012

Radu Golban: R. Moldova, curiozitate ştiinţifică la Leipzig

Postare preluata de pe blogul Prioritate de Dreapta

  Îl cam laudă pe Assange ("cele mai recente dezvăluiri pe platforma Wikileaks a australianului curajos Julian Assange"), dar...  that's not the point here.

Cele mai recente dezvăluiri pe platforma Wikileaks a australianului curajos Julian Assange confirmă, prin publicarea corespondenţei electronice a renumitului institut american de geopolitică Stratfor, intenţia Germaniei de a-şi împărţi R. Moldova cu Rusia. În ordine alfabetică, avântul german tehnico-ştiinţific aplicat cunoaşte sub litera "M" Mercedes, MAN şi mai recent şi R. Moldova. Ştiinţa Germaniei şi spiritul iscoditor al oamenilor de ştiinţă germani şi-au găsit prin înfiinţarea Institutului Moldova (MIL) pe lângă Universitatea din Leipzig în 2005 un nou punct culminant în buna tradiţie a geopoliticii germane din sud-estul Europei. Această perlă în lanţul laboratoarelor ideologice şi propagandistice pentru articularea şi implementarea intereselor germane peste hotare, deghizată în institut ştiinţific pe lângă una din cele mai reputabile universităţi germane, este graţie Berlinului eticheta moldovenismului ştiinţific din zilele noastre.

Profilul interdisciplinar al MIL înscrie în cadrul studierii moldovenismului palierele istorice, socio-lingvistice, politice, economice, cultural-antropologice şi mass-media, toate vizând o aplicare practică. Conducătorii institutului au considerat drept necesară, datorită "adevăratei babilonii" a conceptelor-cheie precum naţiune, limbă, identitate din R. Moldova, editarea unui lexicon intitulat "Naţiune, Identitate, stat de drept în Republica Moldova, noţiuni istorice şi social-politice". Printre zecile de autori germani, moldoveni şi români ai acestei lucrări copertate se numără şi Domnul Iulian Chifu, astăzi Consilier Prezidenţial la Cotroceni. Efortul de a constitui o limbă şi un popor nou, deosebit de cel român, este cel mai bolşevist angajament al zilelor noastre. Acest proiect al oamenilor de ştiinţă care este echivalentul implantării unei amintiri false în percepţia de naţiune a moldovenilor, dar şi românilor indică cadranul politicii externe a Germaniei din R. Moldova. Printre publicaţiile ştiinţifico-separatiste românofobe se numără şi mistificarea hărniciei şi colonizării germane a Basarabiei în jargonul secolului al XIX-lea, europenizarea lui Dimitrie Cantemir, dezbateri geopolitice, dar şi pentru liniştirea spiritelor, prelegeri despre boli infecţioase pe urma migraţiei în R. Moldova. 

Europenizându-l pe Dimitrie Cantemir, se pierde şi originea sa moldo-valahă demolând astfel sistematic o bază culturală română în favoarea unei noi idei nenaturale şi pseudo-naţionale europene. Pe cât are la Berlin argumentul oricărei politici europene la bază o interpretare destul de unilaterală şi germanocentrică a noţiunii unui "principiu natural", pe atât să ni se îngăduie şi nouă o explicaţie firească a colaborării coautorilor români şi moldoveni, că nici o inimă de român nu ar elogia moldovenismul fără a fi angrenat într-un proiect politic şi remunerat, de talia lexiconul moldovenesc finanţat de Berlin.

În mod special mi-a atras atenţia simpozionul de la data de 21-23 august 2009 odată cu împlinirea de şaptezeci de ani de la semnarea Tratatului Molotov-Ribbentrop. Broşurica evenimentului organizat de MIL arată pe verso steguleţe hitleristo-sovietice, de parcă - fără a citi mai cu atenţie - am crede că este invitaţia la o serbare de ziua mămicii la grădiniţă. Pentru cei care îşi mai amintesc din copilărie sau din povestiri nedreptatea, ostilitatea şi segregarea naţională pe urma acestui tratat, textul editat de MIL de pe broşurica evenimentului pune accentul pe diferenţa interpretatorie între est şi vest a tratatului, căutând prin diferitele prelegeri cu ocazia simpozionului să asigure o mai bună înţelegere a istoriei. Chiar dacă după tradiţia românească mortul se spală de străini, pentru români acest tratat este în consecinţele sale secesioniste şi după şaptezeci de ani cât se poate de viu şi reprezintă un sentiment sumbru în amintirea colectivă naţională, ca să permită unui Dietmar Müller o cuvântare indiferentă şi nesensibilă intitulată "Consecinţele Tratatului Hitler-Stalin ca discurs al victimei în România". 

România este o victimă a politice germane hitleriste dat fiind faptul că Tratatul Molotov-Ribbentrop nu doar a ciopărţit frontierele ţării, dar ne-a şi împins în braţele fascismului, după ce tot Hitler a acceptat tacit ruperea Basarabiei de România. România este o victimă în sensul cel mai propriu al cuvântului şi nu se victimizează precum sugerează titlul Domnului Dietmar Müller. De preferat ar fi ca MIL măcar să se fi distanţat de spiritul duşmănos al tratatului dacă Germania nici până în zilele noastre nu a condamnat oficial cel mai ostil tratat la adresa României din ultimii 100 de ani, precum a procedat Rusia sub Yeltin.

Lipsa de sensibilitate politică la adresa unei naţiuni divizate o exprimă şi ultimul ministru de Externe al Germaniei Răsăritene, Markus Meckel, care la rândul său a îndeplinit ca membru al comisiei pentru afaceri externe a Bundestagului (până în 2009) o misiune nenaturală a Germaniei la Chişinău şi care până în zilele noastre prin forumul moldo-german este printre cei mai vestiţi pretorieni ai Berlinului la Chişinău. Este totuşi de neînţeles faptul cum ultimul ministru de Externe al Germaniei Răsăritene, care a fost printre promotorii unificării Germaniei îi lipseşte cu desăvârşire spiritul unionist cu aplicare directă în Moldova, influenţând politica Moldovei doar spre Bruxelles şi nu spre Bucureşti. De ce nu a căutat să integreze Germania Răsăriteană în UE dacă şi în spaţiul român are astfel de viziuni politice nenaturale? Germania, ca stat naţional care şi-a cerut dreptul cuvenit la unificare, nu are mai mare vechime decât statul naţional român, fiind ambele înfiinţate în anii şaptezeci ai secolului al XIX-lea.

Printre teoreticienii nenaturali ai noului europenism sub egida ruso-germană conturat la Meseberg se află şi Domnul Holger Dix, directorul altei fundaţii germane cu deziderat ştiinţific geopolitic, Konrad Adenauer. Se impune întrebarea cum ar fi reacţionat Berlinul dacă la Bucureşti s-ar fi înfiinţat un institut pentru cercetarea Germaniei Răsăritene încă după 1990. Pentru mulţi cititori căderea Cortinei de Fier dincolo de Prut a însemnat şi sfârşitul unei politici de moldovenizare a Uniunii Sovietice, care timp de câteva secole a încercat să-şi justifice pretenţiile asupra Basarabiei prin nişte teorii românofobe, punând bazele unui moldovenism pseudo-ştiinţific. Deoarece căderea Cortinei de Fier a dus şi la o prăbuşire a Uniunii Sovietice, vidul de influenţă politică într-o zonă cheie la periferia Europei a dat curs unui nou avânt moldo-ştiinţific în Germania.

Această implicare nenaturală a Rusiei şi Germaniei în R. Moldova va continua atât timp cât România nu umple un vid politic cu un avânt cultural legitim, explicând astăzi breslei geopolitice germane că istoria şi cultura română la fel ca şi cea germană nu s-au format în graniţele unui singur stat. Cultura română nu poate fi explicată după gustul şi preferinţele puterilor europene, nici la Moscova şi nici la Berlin şi nu necesită mediatori culturali. Precum Rusia avea pretenţii ca R.S. S. Moldovenească să aparţină Uniunii Sovietice are şi Germania ambiţia ca R. Moldova să aparţină într-un viitor cât se poate de apropiat Uniunii Europene.

Aceşti reputabili oameni de ştiinţă ar trebui să realizeze că unei ţări care acordă un premiu Mihai Eminescu şi nu Goethe nu-i va putea nimeni în lume răpi avântul firesc, unionist şi natural, traducându-l în europenism ştiinţific. Cert este că precum s-a prăbuşit colonialismul şi a căzut Cortina de Fier, nici o implicare nenaturală nu va ţine la nesfârşit. Aşadar firesc dacă după sute de ani de la colonizarea Africii, lideri africani răspund albilor rătăciţi ca replică la elogierea mitului eurocentric al dezvoltării şi civilizaţiei simplu şi la obiect: "whity go home".

http://www.cotidianul.ro/r-moldova-curiozitate-stiintifica-la-leipzig-177339/

- 3/25/2012

"Boratul Greciei" (Mr Panos) explică situațiunea

Preluare de pe blogul Prioritate de Dreapta

Ajut-o pe Gabriela să vadă !

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta

 

Oare ce putem face ? Cu siguranta exista fonduri la Ministerul Sanatatii !

Am primit o semnalare privind un caz medical grav, dar cu speranţe de vindecare. Gabriela Tudorache are nevoie de ajutorul tău pentru a-şi recăpăta vederea. Apelul a fost publicat în ziarul Lumina al Patriarhiei Române.

Gabriela, bucuroasă ca întotdeauna când este alături de Adrian şi Mihail, fiii ei

Cuvinte cu sâmbure din Sfânta Scriptură ne spun: "Credinţa fără fapte este moartă" (Iacob cap. 2, v. 26). Suntem în Postul Sfintelor Paşti, o perioadă în care, dacă vrem, putem să facem credinţa mântuitoare, adăpând-o cu fapte vii. Gabriela Tudorache, un om suferind, are nevoie de ajutorul nostru ca să-şi recapete lumina ochilor.

Gabriela Tudorache, cu o voce atât de blândă de parcă n-ar fi una pământească, îşi începe povestea: "Viaţa s-a schimbat radical după instalarea bolii. Până atunci, eram un om care se putea odihni, puteam dormi o noapte întreagă, nu ştiam ce înseamnă durerile de cap. Eram altfel, mai veselă, mai energică. Acum sunt un om la 42 de ani, dar mă simt ca şi cum aş avea dublul vârstei." 

De cinci ani, femeia poartă povara unui meningiom, adică a unei tumori cerebrale benigne care strangulează nervul optic şi creşte în fiecare an cu aproximativ 2-3 milimetri. Fără intervenţie chirurgicală, tumora duce la orbire. În ţară, nu există aparatura necesară pentru o astfel de operaţie de mare precizie şi fineţe, iar costurile în străinătate sunt foarte mari. Şi totuşi speranţă există: medicii din ţară i-au indicat Gabrielei Tudorache Institutul Internaţional de Neuroştiinţe (INI) din Hanovra, Germania, mai exact pe prof. dr. Rudolf Fahlbusch.

Momentan, Gabriela nu mai vede deloc cu ochiul drept, iar pe cel stâng, spune că, "încet, încet, se aşterne, o ceaţă, ca o perdea, care nu mă lasă să văd. Cel mai rău mă supără lumina, mai ales când ies afară. Se dublează imaginea. Nu mai ştiu ce înseamnă să nu mă mai doară capul. Eu adorm numai cu somnifere, şi nici cu acestea decât câteva ore. Corpul s-a obişnuit cu ele şi nu prea mai răspunde la efectele lor".

Neputinţa bolii sau boala neputinţei

În luna septembrie a anului trecut, Gabriela a mers la o consultaţie la medicul german, venit în ţară pentru a ajuta şi alţi pacienţi, prilej cu care a fost programată pentru luna februarie a acestui an pentru operaţie în Hanovra. "Profesorul Fahlbusch mi-a spus că, în ciuda faptului că nu este o operaţie uşoară, o să fie o reuşită, pentru că nimeni nu a plecat de la dumnealui, operat fiind, şi să aibă probleme mai apoi. Parcă de atunci am prins curaj", povesteşte femeia. Doar că realitatea i-a întins o altă capcană care să-i distrugă şi bruma de speranţă pe care o căpătase. În ciuda eforturilor financiare, modesta familie Tudorache nu a reuşit să strângă cei 35.000 de euro, cât costă operaţia (fără cazare şi fără cele minim 20 de zile de şedere pentru controalele care se impun), preţul care trebuie plătit pentru ca mama lui Adrian, de 23 de ani, şi a lui Mihail Sebastian, de 13 de ani, să poată vedea din nou lumina zilei.

"Mă deranjează neputinţa din cauza banilor, că nu pot să fac operaţia şi să fiu şi eu un om normal. Din fericire, am fost din nou programată pentru operaţie, în luna iulie, anul acesta, până atunci sper să stopeze boala, să nu se agraveze, şi să reuşesc să strâng banii. Cel mai mult mă sperie că nu ştiu ce o să fie după operaţie. Doresc să-mi văd copiii crescând, să ştiu că sunt bine. După ce o să fac operaţia, următorul pas ar fi să merg să-i mulţumesc Domnului, că poate mă va ajuta, aşa cum m-a ajutat şi până acum", mărturiseşte cu lacrimi Gabriela. 

"Nu îmi pierd speranţa"

Chiar dacă este bolnavă, femeia nu şi-a pierdut demnitatea. Blândă, deschisă, fără să-şi plângă de milă, Gabriela nu s-a izolat în durere, ci a deschis inimile multor oameni, sensibilizaţi de suferinţa ei. Datorită lor şi familiei sale găseşte în fiecare clipă puterea de a spera că într-o zi o să se bucure de lumină. Că o să vadă. 

Până atunci, învaţă să se împace cu boala şi să tragă învăţăminte din această experienţă care i-a fost dat să treacă: "Mă rog foarte mult, merg la biserică, vorbesc cu preoţii. Dumnezeu ne mai dă şi încercări, ca să ne aducem aminte să preţuim ceea ce ni s-a dat. 

Multă lume crede că a vedea este ceva normal, ca şi cum Dumnezeu ar trebui să ne dea neapărat lumina ochilor. Când vezi că ţi se poate lua, în câteva luni, un an, atunci preţuieşti foarte mult, îţi dai seama că nu mai contează nimic, chiar dacă poţi avea orice. Nu îmi pierd speranţa, pentru că îi am protectori pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, pe Sfântul Nectarie, şi, de asemenea, pe Maica Domnului, căreia îi cer ajutorul neîncetat."

Cei care doresc să o ajute pe Gabriela Tudorache sunt rugaţi să doneze în contul:

BCR - Ploieşti , Str. Mărăşeşti, nr. 185

RO87RNCB0623123175680001 (RON)

RO60RNCB0623123175680002 (EUR)

SWIFT: RNCB RO BU

Titular cont Gabriela Tudorache. De asemenea, puteţi face donaţii online, însă mai multe detalii găsiţi pe blogul http://gabrielatudorache.blogspot.com/.

http://gabrielatudorache.blogspot.com/2012/03/aparitie-in-ziarul-lumina-al-patrhiei.html

Nigel Farage: "Ceea ce i s-a făcut Greciei este umilitor, dezgustător şi incorect"

Preluat de pe blogul Prioritate de dreapta 

Nigel Farage invitat de LAOS (partid naţionalist din Grecia)

The youngsters of the LAOS, the Greek party member of the EFD Group (Niki Tzavela and Nicolaos Salavrakos, MEPs) were welcome on Wednesday 21 in the European Parliament. UKIP Leader Nigel Farage, President of the EFD Group came to support their initiative in favour of a Europe of Nations, respecting in particular monetary and budgetary sovereignties. He pleaded again to allow countries like Greece to give up the Euro which is to expensive, go back to its national currency in order to be able to devaluate and rescue its economy instead of stifling workers, companies and the whole Greek people.

Totalitarismul inversat

Postare preluata de pe blogul Prioritate de dreapta

În cartea "Democracy Incorporated: Managed Democracy and the Specter of Inverted Totalitarianism'' ("Democrația S.A.: democrația dirijată si spectrul totalitarismului inversat''), se descrie aceasta formă nouă de totalitarism, cel inversat. Care merge braț la braț cu modelul statului corporatist și cu statul-Providență. Decizia - conform noii orientări - nu mai trebuie să aparțină nici executivului, nici legislativului, și in nici un caz, cetățeanului.

Autorul cărții (apărută în 2008) este profesorul american Sheldon S. Wolin. În arhiva fostei reviste Cuvântul este un articol care descrie cartea lui Wolin. Autorul are vederi de stânga, dar cele scrise în carte ar trebui să ne pună pe gânduri:

Probabil cel mai controversat aspect al cartii este introducerea conceptului de "totalitarism inversat" (inverted totalitarianism) in discutarea regimului politic american. Wolin nu pare sa fie preocupat, in stilul manualelor de sovietologie, sa ofere o definitie riguroasa. Din contra, cititorul este invitat sa-si compuna singur notiunea dupa parcurgerea reflectiilor disipate in cuprinsul volumului. Prin urmare, prin TI s-ar intelege acel regim politic care, spre deosebire de cele ale secolului precedent, nu este conceptualizat ca o ideologie, nu este rezultatul preluarii pe cale (contra)revolutionara a puterii, nu beneficiaza de un partid politic unic, nu foloseste violenta pentru a distruge opozitiile de orice fel si nici nu mobilizeaza societatea subordonand-o telurilor unui lider "charismatic" (p. XIII). TI este produsul inconstient (i.e. neplanificat) al majoritatii americanilor care au renuntat sa-si asume cu seriozitate rolul de cetateni (p. 40), al cooperarii dintre "piata libera" (ghilimelele apartin lui Wolin), complexul corporatist-militar, media, tehnocrati si oamenii politici. 

Se poate face o paralelă și la europeism, așa cum este el definit de către Václav Klaus în eseul său din 2006, "Ce este europeismul ?":

Se poate spune, deasemenea, că europeiştii doresc, în procesul lor de luare a deciziilor la nivel supranaţional, să elimine politica (deoarece aceştia visează la crearea unei societăţi apolitice), precum şi să introducă un sistem de luare a deciziilor, care ar fi simplificat şi incontrolabil. Acesta este motivul pentru care pledează pentru post-democraţie şi zâmbesc graţios spre apărătorii depăşiţi şi de modă veche ai bunei şi vechii democraţii şi ai bunei politici "politice" de altădată. Din moment ce ei sunt (şi le place sa fie) departe de cetăţeni, cum ei nu văd cetăţenii şi nu ajung la ei în mod direct, au nevoie de diverse colectivităţi, grupuri şi grupări, cu care pot face aranjamente la o scară mare (fie să-i urmeze orbeşte sau să le suprime şi complice viaţa). Acesta este motivul pentru care le place conceptul corporatist al parteneriatelor sociale, motivul pentru care preferă big business-ul şi marile sindicate, de aceea ei vor compensări tip Galbraith (la nivel macro, nu în piaţă, care funcţionează la nivel micro). Din moment ce ei nu doresc să fie sub controlul strict al cetăţenilor, este convenabil pentru ei să trateze cu diverse ONG-uri, care - cel puţin asta speră ei - le dau o legitimitate care altfel le-ar lipsi, şi ţin loc de "vocea poporului ", chiar dacă acesta este un popor foarte ciudat. 

*   *   *

Un articol tradus despre totalitarismul inversat, preluat de pe blogul INFORMAȚII NECESARE:

Totalitarismul inversat

Privatizarea serviciilor publice şi a funcţiilor reprezinta evoluţia si transformarea constantă a puterii corporative într-o formă politică, într-un partener integral, chiar dominant,  al statului" - Sheldon S. Wolin

Lovită de o boală terminală, societatea tradiţională nu mai poate evita declinul. De decenii, instituţiile politice care intretineau si ocroteau o Republica bazata pe libertatea şi responsabilitatea individuala se estompeaza din memorie. Apărătorii a tot ceea ce a făcut din America un exemplu stralucitor al libertatii  umane sunt atacati şi ridiculizati pentru ca pastreaza un sistem de morală şi etică bazat pe demnitatea fiecărui individ. Cei mai multi considera ca vinovati de acest esec sunt politicienii care mijlocesc programele sociale pentru mase. Daca definitia unui politician ca fiind un ticalos demn de a fi condamnat este evidenta, sursa care sta la baza declinului, cea care macina cultura provine din diferite directii.

Tendinţele catre despotism sunt vizibile pentru toata lumea. Cei mai multi prefera sa isi acopere ochii, deoarece acceptarea adevarului letal le-ar solicita un raspuns proactiv. Ideea că un dictator unic va confisca puterea şi va stapani ca un tiran pare străină multor plebei. Cu toate acestea, ştirile de zi cu zi care curg dinspre mass-media corporatistă, construite pe lipsa de raportare a realității şi pe ignorarea adevărului fundamental, oculteaza şi inlocuiesc evenimentele zguduitoare de pe pamant cu povesti lipsite de sens.

Ca  urmare, semnificaţia conceptului de  totalitarism inversat, asa cum este definit de către Sheldon S. Wolin merită o examinare.

"Totul este mereu si mereu numai politica si in mare masura aceasta este netemperata de politic. Certurile de partid sunt ocazional expuse public astfel incat se poate observa ca se face politica in mod continuu, între diversele facţiuni ale partidului, ale grupurilor de interese, ale puterilor corporative aflate in competitie precum si intre concernele rivale din mass-media. Desigur, momentul culminant este cel al alegerilor naţionale, atunci când atenţia naţiunii este solicitată pentru a face o alegere de personalităţi, mai degrabă decât o alegere intre mai multe alternative. Ceea ce lipseste insa este politicul, determinarea de a găsi binele comun in hăţişul de minciuni bine finanţate, extrem de bine organizate, a intereselor perseverente, care urmăresc obtinerea de  favoruri guvernamentale, copleşind reprezentantii guvernului şi ai administraţiei publice cu o mare de cash.

.

Urmariti interviul cu Sheldon Wolin pe YouTube pentru un rezumat al punctelor sale de vedere.

Pentru un studiu în profunzime al ideilor lui Wolin se poate citi Managed Democracy and the Specter of Inverted Totalitarianism

El pune următoarele întrebări:
1.Are  demosul un viitor in epoca globalizarii, a reţelelor de comunicare instant şi a  frontierelor libere ?
2.Mai  este inca "demos"-ul o notiune compacta, un corp cu o "voinţă" şi o "identitate" care dureaza peste timpuri ?
3.Mai este demosul o notiune coerentă in epoca bloggerilor politici ?
4.Mai este timp pentru o politică autentica care sa reflecte caracterul  pluralist al realităţii ?

El defineşte democraţia astfel :

"Democraţia se refera la condiţiile care fac posibil ca oamenii obişnuiţi să-şi îmbunătăţească propria viata, devenind "fiinţe politice" care-i pot determina pe cei de la putere să răspundă speranţelor şi nevoilor lor. Ceea ce este în joc în politicile democratice este ca oamenii obisnuiti femei şi bărbati sa poata recunoaşte dacă preocupările lor sunt cel mai bine protejate şi cultivate sub un regim ale cărui acţiuni sunt guvernate de principiile de egalitate in fata legii, corectitudine, un regim în care fiecare ia parte la viaţa politică, impartasind o viaţă comună in care fiecare isi gaseste forma specifica de auto-împlinire. Democraţia nu inseamna doar activitate in grup, ci inseamna gestionarea comună a acelor puteri care afecteaza direct si semnificativ conditiile de viata atat pentru cei din jur dar si pentru sine".

Puterea de influenta a corporatiilor transnaţionale demonetizeaza orice noţiune idealistă că democraţia provine din vocile oamenilor. Influenţa cea mai importanta vine din mesajul propagandist al mass-mediei. Economia corporatista dicteaza parametrii dezbaterii publice. Cancanurile înlocuiesc analiza profunda. Cheltuirea banilor induce o pofta fara sens a ingurgitarii unui consum toxic. Formarea "culturii populare" este menita nu doar să prosteasca publicul dar si sa confere normalitate acceptarii calitatii indoielnice a mondenitatii. Respingerea dialogului istoric privind natura omului si rolul unei guvernari corecte le inlocuieste cu meniul contrafacut al "drepturilor de intretinere" si al "drepturilor care se cuvin".

In articolul Fugitive Democracy: Sheldon Wolin and contemplating the local se poate remarca urmatorul citat care oferă o imagine de ansamblu privind apatia  politică ce determina pe cineva sa accepte o cultură nebuna, rupta de realitate.

"În cadrul politicii economice care se dezvolta in prezent, Wolin discerne o miscare "anti-politică", care coordonează impreuna corporatiile si statul indreptandu-le pe un curs catre Supraputere - definita ca fiind "un sistem de putere costisitor, care nu accepta alte limite decat cele pe care alege să si le autoimpuna "(p. Xvi.) Intrucat aceasta politica economica "postmodernă" tinde catre Superputere, cei aflati pe poziţii de autoritate cer o noua forma de cetăţean si anume: "cetăţean al imperiului". Sheldon Wolin aminteşte de presedintele american George W. Bush care în timpul momentelor tensionate de după 11 septembrie 2001 îi îndemna pe oameni să-si demonstreze cetăţenia prin consum: "uniti-va, cheltuiti, si zburati cu avionul" (590). Această preocupare pastorală a preşedintelui este o emblema a puterii posmoderniste a economiei politice care asimileaza "cultura civică" cu un avion aplatizat ce apare din structurile dinamice ale intervenției suverane a Supraputerii asupra chestiunilor politice globale. Cel mai bun lucru pe care cetăţenii il pot face este sa-si dovedeasca patriotismul prin supunerea in fata autoritatii stabilite fără vreun cuvânt de protest sau vreo deviere (de aici vine incurajarea de a se "uni"). Decat sa-si iroseasca timpul si energia facandu-si griji cu privire la continua schimbare a formelor  comune de viata - de la retelele care ne leaga de vecinii apropiati sau indepartati – cetateanul postmodern se confrunta cu multiplele oferte disponibile pentru care trebuie sa decida la Starbucks-ul cel mai apropiat, citind ultimele oferte de pe eBay in timp ce asculta muzica de la iPod asteptand sa se descarce pe propriul iBook ultimele melodii de la iTunes. Avand atat de multe de facut, de ce sa ne mai facem griji cand reprezentatii nostri sunt platiti sa gandeasca pentru noi ? "Cetateanul imperiului", conform Superputerii - este un individ supus, apolitic, detasat, cu miscari coordonate de ritmul televiziunilor incepand cu securitatea de acasa si terminand cu satisfactia perpetua la cumparaturile din mall. "Superputerea are nevoie de cetateanul imperiului", spune Wolin, "cineva care accepta in mod necesar discrepanta dintre grijile sale si ale celor care detin puterea, care saluta eliberarea de povara obligatiilor obstesti si care este un patriot fervent". (565)

"Cetăţeanul imperiului" este cu adevărat  nebun. Imperiul care înconjoară un participant neangajat în cea mai noua escaladare auto-impusa a sclaviei este rezultatul final al statului corporativ.

Analistul progresist Chris Hedges adaugă punctul său de vedere, în clipul video Inverted Totalitarianism: Brand Obama and the Corporate State.

Talentul lui Hedges în privința descrierii statului corporatist cu toate ororile sale este bine cunoscut. Cu toate acestea, vocea sa puternică nu se face auzită pe coridoarele puterii reale. Economia dicteaza ce trebuie sa se vanda si unde. Publicitatea este mesajul care este acceptabil spre a fi crezut. Iar limitele abilitatății cuiva de a gândi şi a acţiona raţional sunt controlate de totalitarismul inversat, care este de fapt creatia noastra.

A da vina pe forţe externe pentru toate relele societatii este cel mai comod lucru. Atâta timp cât indivizii sunt pasivi si accepta conditia de aservire si de inrobire, tiranii establishmentului cultural vor exploata turma (sheeple) la fiecare pas. Existenţa noastră unică este explicata prin rezistenţa la orice formă de tiranie care apare in drumul nostru. In ciuda acestui drept fundamental si natural, marea parte a cetatenilor cad pradă conceptiei fictive a aşteptărilor limitate.

Consecinţele îngrozitoare care decurg de pe urma societăţii totalitare reprezinta responsabilitatea fiecarei persoane care refuză să conteste sistemul. Rezistenta impotriva unei autoritati imorale este datoria noastra civică primordiala. Responsabilitatea noastră declarata este de a aboli statul corporatist si guvernanta globala care înrobeşte planeta.

Decuplarea  progresistilor (de stanga) de contextul istoric al principiilor legii naturale este miezul cauzei nereusitei oricarei coalitii antisistem. Visele comune trebuie să devină convingeri practice. Atâta timp cât utopiştii refuză să accepte lecţiile si valabilitatea filosofiei conservatoare autentice, tactica "Divide et Impera" a Noii Ordini Mondiale va continua.

Implozia economică din ultimii ani este de necontestat. Consolidarea puterii continua deoarece oamenii obişnuiţi se supun autorităţii represive. Din păcate, indiferenţa faţă de propriul "respect de sine" este primul rezultat al acestei bolnave "culturi populare". Abandonul civilizatiei occidentale este aproape complet, dar nu este definitiv. Totalitarismul este o crimă împotriva umanităţii. Depinde de fiecare sa-si indeplineasca datoria de  nesupunere civica.

http://www.batr.org/totalitariancollectivism/022612.html

Totalitarismul inversat

Preluat de pe FB Riddick Prioritate de Dreapta

Traducere a postarii de mai sus  repezentand  postarea de pe blogul Perceptive Politics - an entry BATR Portal to the Real World

Privatizarea serviciilor publice şi a funcţiilor reprezinta evoluţia si transformarea  constantă a puterii corporative într-o formă politică, într-un partener integral, chiar şi dominant  al statului   "- Sheldon S. Wolin

 Lovit de  o boală terminală, declinul  societăţii tradiţionale este inevitabil. Timp de decenii, instituţiile politice care intretineau si ocroteau  Republica bazate pe libertatea  şi responsabilitatea individuala se estompeaza din memorie.   Apărătorii a tot ceea ce a făcut din America  un exemplu stralucitor al libertatii  umane sunt atacati şi ridiculizati  pentru ca pastreaza un sistem de morală şi etică  bazat  pe demnitatea fiecărui individ.
Cei mai multi  considera ca vinovati de acest esec sunt politicienii care mijlocesc   programele  sociale  pentru mase . Daca definitia unui politician ca fiind un ticalos demn de a fi condamnat este  evidenta ,  sursa care sta la baza  declinului ,cea care distruge de departe cultura  provine din directii variate ....
 Tendinţele catre despotism sunt vizibile pentru toata lumea. Cei mai multi prefera viziunea lor oarba , deoarece acceptand adevarul letal ar trebui sa aiba un raspuns  proactiv . Ideea că un dictator unic va confisca puterea şi va stapani  ca un  tiran pare străină  plebeilor . Cu toate acestea, ştirile de zi cu zi care curg dinspre mass-media corporativa , construite pe lipsa de raportare la realitate şi adevăr fundamental,  ignoră, neagă şi inlocuiesc evenimentele zguduitoare de pe pamant cu povesti lipsite de sens .
Ca  urmare, semnificaţia conceptului de  totalitarism inversat, asa cum este definit de către Sheldon S. Wolin merită o examinare.

Sheldon S. Wolin

"Totul este mereu si mereu  numai politica si ,  in mare masura aceasta este  netemperata.
Certurile din partid sunt  ocazional, afişate public astfel incat se poate observa ca se face politica in mod  continuu , între diversele facţiuni ale partidului , ale  grupurilor  de interese, ale puterilor corporative aflate in competitie precum si intre concernele rivale din  mass-media.Desigur, momentul culminant este cel al alegerilor naţionale , atunci când atenţia naţiunii este necesară pentru a face o alegere de personalităţi, mai degrabă decât o alegere intre mai multe  alternative.
 Ceea ce lipseste insa este determinarea politica de a găsi  binele comun in hăţişul de minciuni bine finanţate, extrem de bine organizate, care au un  singur-interes turbat  : acela  de a obtine  favoruri guvernamentale ,copleşind reprezentatii guvernului şi ai  administraţiei publice cu  o mare de cash.
.
Urmariti interviul cu  Sheldon Wolin You Tube pentru a auzi punctul sau de vedere

Pentru un studiu în profunzime a ideilor lui Wolin se poate citi  ManagedDemocracy and the Specter of Inverted Totalitarianism
 El pune  următoarele întrebări:
1-"Are  demosul un viitor in epoca globalizari, a  reţelelor  de comunicare instant şi a  frontierelor libere ?
2- Mai  este inca  „demos”-ul  o notiune compacta , un corp  cu o " voinţă "şi o” identitate” care dureaza  peste timpuri ?
3- Mai este demosul   o notiune coerentă in epoca   bloggerilor politici ?
4- Mai este timp   pentru o politică autentica care sa reflecte caracterul  pluralist al realităţii? ”

El defineşte democraţia astfel :
"Democraţia se refera  la condiţiile care fac posibil ca oamenii obişnuiţi să-şi îmbunătăţească propria viata, devenind „ fiinţe politice”  care-i pot determina pe cei de la putere  să răspundă speranţele şi nevoile lor.

Ceea ce  este în joc în politicile  democratice este ca oamenii obisnuiti : femei şi bărbati sa poata recunoaşte că preocupările lor sunt cel mai bine protejate şi cultivate sub un regim ale cărui acţiuni sunt guvernate de principiile de  egalitate in fata legii , corectitudine  , un regim în care fiecare ia parte la viaţa politică , impartasind o viaţă comună  in care fiecare isi gaseste forma specifica de auto-împlinire.

Democraţia nu inseamna  a face lucrurile sa mearga mai repede ,ci inseamna   gestionarea împreună a  puterii care  afecteaza conditiile de viata  imediat si  semnificativ atat pentru cei  din jur dar si pentru  sine. "

Puterea  de influenta a corporatiilor   transnaţionale diminueaza  orice noţiune idealistă că democraţia vine din vocile oamenilor. Influenţa cea mai importanta   vine din  mesajul propagandist al mass-mediei. Economia corporatista  dicteaza parametrii dezbaterii publice.
Magia înlocuieşte analiza profunda. Cheltuirea banilor induce inghitirea  fara sens a unui  consum toxic. Formarea „culturii populare” este menita nu doar să prosteasca publicul  dar sa confere atat normalitate  cat si acceptarea calitatii indoielnice a mondenitatii .  Rolul guvernului este inlocuit cu o dieta de "drepturi de dependenţă" fata de acesta, bineinteles manufacturate , nenaturale..
In articolul  Fugitive Democracy: Sheldon Wolin and contemplating the local se poate prelua  urmatorul citat care  oferă o imagine de ansamblu privind apatia  politică ce  determina  pe cineva sa accepte o cultură nebuna , rupta  de realitate.

"În cadrul politicii economice care se dezvolta in prezent , Wolin discerne o miscare " anti-politică ",  care coordonează impreuna corporatiile  si  statul indreptandu-le  catre  o unitate de Supraputere ce se defineste ca fiind   " un sistem de crestere a puterii, care nu accepta alte limite decat cele pe care alege să si le autoimpuna "(p. Xvi.) Intrucat aceasta politica economica "postmodernă” tinde catre  Superputere , cei aflati pe poziţii de autoritate cer o noua forma de  cetăţean si anume : „ cetăţean al imperiului” . Sheldon Wolin  aminteşte de presedintele american George W. Bush care în timpul momentelor tensionate de după 11 septembrie 2001,  ii   îndemna pe oameni să-si demonstreze  cetăţenia  prin consum : "uniti-va , cheltuiti si  zburati cu avioniul " (590).

Această preocupare pastorală a preşedintelui este o emblema a puterii posmoderniste a politicilor economice care asimileaza  "cultura civică" cu  un  avion aplatizat ce apare din structurile dinamice ale suveranitatii manipulate de Supraputerea lumii afacerilor.  Cel mai bun lucru pe care cetăţenii il pot face este sa-si  dovedeasca  propriul patriotism  prin supunerea  in fata autoritatii care stabileste puterile , fără un cuvânt de protest sau de opozitie (de aici vine incurajarea de a se  "uni ").

Decat sa-si iroseasca  timpul si energia facandu-si  griji cu privire la continua schimbare a formeior  comune de viata  , a retelelor care ne  leaga de vecinii apropiati sau indepartati –cetateanul post modern  se confrunta cu multiplele oferte disponibile pentru care trebuie sa decida   la Starbucks-ul cel mai apropiat .Sunt o multime de lucruri de facut  : sa derulezi  ultimele oferte de pe ebay , in timp ce asculti muzica de la  iPod asteptand sa descarci  pe propriul iBook ultimele  melodii de la iTunes . Avand atat de multe de facut, de ce sa ne mai facem griji cand reprezentatii nostri sunt platiti sa gandeasca pentru noi  ? „Cetateanul imperiului” ,conform Superputerii- este un individ supus, apolitic,  liber-plutitor , cu miscari coordonate de ritmul televiziunilor incepand cu  securitatea de acasa si terminand cu satisfactia perpetua la cumparaturile din mall . Superputerea are nevoie de „cetateanul imperiului ”, spune Wollin ,care accepta  in mod necesar relatia de teleghidare  intre interesele  sale si ale celor care detin puterea , carora le  ureaza bun venit pentru ca  l-au eliberat de povara  participarii obligatorii la deciziile politice ce trebuie luate in privinta vietii comune si care, in acelasi timp este un patriot patimas.

„Cetăţeanul imperiului ”este cu adevărat  nebun. Imperiul  care înconjoară un participant neangajat în cea mai noua  escaladare de auto-impunere a sclaviei, este rezultatul final al statului corporativ. Analistul ChrisHedges   adaugă punctul său de vedere, în video Totalitarism inversat: Brandul  Obama şi statul corporatist. 

Talentul lui Hedges privind descrierea statului corporatist cu toate  ororile sale  este bine cunoscut . Cu toate acestea  , vocea sa clara  nu se face auzită pe  coridoarele puterii reale. Economia dicteaza cea mai potrivita piata pentru vanzare. Publicitatea  este mesajul care este acceptat pentru a fi crezut . Iar  limitele privind abilitatea cuiva  de a gândi şi a acţiona raţional sunt  controlate de totalitarismul inversat, care este de fapt creatia noastra.
Blamarea forţe externe pentru toate relele  societatii este cel mai comod lucru.Atâta timp cât indivizii  sunt  pasivi si  accepta situaţia de aservire si de  inrobire  , tiranii establishmentului  cultural  vor exploata intreaga  turma  la fiecare pas. Existenţa noastră unică este explicata prin  rezistenţa la orice formă de tiranie care apare in  drumul nostru. In ciuda acestui drept  fundamental si natural , marea parte a cetatenilor cad pradă conceptiei  fictive  de aşteptări  limitate.
Consecinţele îngrozitoare ale unei societăţi totalitare reprezinta responsabilitatea fiecarei persoane care refuză să conteste sistemul. Opunerea de rezistenta impotriva unei autoritati imorale este datoria noastra civică primordiala. Responsabilitatea  noastră declarata este de a aboli  statul corporatist   si guvernanta globala care înrobeşte planeta.
Decuplarea  progresistilor (de stanga) de contextul istoric al principiilor  legilor naturale este miezul cauzei  nereusitei oricarei coalitii antisistem .
Visele comune trebuie să devină convingeri practice. Atâta timp cât utopiştii refuză să accepte lecţiile si valabilitatea  filosofiei conservatoare autentice, tactica „ Divide et Impera” a Noii Ordini Mondiale  va continua.
Implozia  economică a ultimilor ani este de necontestat. Consolidarea puterii continua   deoarece oamenii obişnuiţi se supun  autorităţii represive. Din păcate, indiferenţa faţă  propriul” respect de sine ”este primul rezultat al acestei bolnave „culturi populare”. Abandonul civilizatiei occidentale este aproape complet, dar nu este definitiv. Totalitarismul este o crimă împotriva umanităţii. Depinde de fiecare sa-si indeplineasca datoria de  nesupunere civica

 http://www.batr.org/totalitariancollectivism/022612.html