google translate

joi, 1 decembrie 2011

Preluare postare de pe blogul Prioritate de dreapta


"Vine un grai fără graiuri"



Ca să nu aud vorbe: nu am fost și nu sunt fan Adrian Păunescu. Am ales această poezie - aproape profetică - fiindcă nu cred că mai trebuie să ne amăgim că lucrurile vor merge bine în România dacă vom aștepta pe margine, lăsând politicienii să facă țara praf, așa cum continuă să o facă neîntrerupt din 22 decembrie 1989 până acum.

Din nefericire, nu întrevăd o alternativă, clasa politică a format un cartel, între partidele din parlament conflictele sunt de fațadă, pentru fraieri. Alte înțelegeri subterane funcționează între ele și centrele transnaționale care le teleghidează. Să nu uităm că au refuzat organizarea de referendumuri, atât pentru aderarea la UE (se împlinesc 5 ani la 1 ianuarie 2012), cât și pentru Tratatul de la Lisabona (azi se împlinesc doi ani de la intratea în vigoare a Tratatului). Următorul pas, după alegerile din 2012, va fi introducerea regionalizării în Constituție, cu falsificarea cifrei de participare la referendum, ca în 2003 (când în două zile au votat sub 40% din alegători, dar referendumul a fost validat de Curtea Constituțională, cu peste 50%).

Scrisoare către țara pe linie moartă
de Adran Păunescu

Toate-ale tale sunt sfinte,
dar părăsite cu voia,
leagăne, vieţi şi morminte,
lideri ce au paranoia.

Ţară de cumpeni depline,
ţară cu plaiuri şi raiuri,
este o boală în tine,
vine un grai fără graiuri.

Încă în râuri ai peşte,
încă ai oameni în case
şi Dumnezeu te iubeşte,
parcă n-ar vrea să te lase.

Dar te distrugi în gâlceavă
şi te urăşti cu ardoare,
măduva ta e bolnavă,
lanţuri îţi cresc la picioare.

Şi, ca la câini, ţi se-aruncă
pâine străină în gură,
nu ai nici dreptul la muncă,
vai, şi cinstiţii tăi fură.

Eşti ca un bâlci la răscruce,
dusă mereu în ispită,
să te dezveţi a produce,
până vei fi răstignită.

Narcotizată de-aceea
să ţi se mistuie vatra,
ai părăsit lumea-a treia,
ca să ajungi în a patra.

Poate e ultima oară,
când te mai afli pe hartă,
ţară uitată-ntr-o gară,
ţară pe linie moartă.

Un semafor dă de veste
cum că dezastrul se-ngroaşă:
nu numai moarte îţi este,
linia-i sinucigaşă.

Nu mai există nici şine,
ca să porneşti vreodată,
nimeni nu pleacă, nu vine,
ai îngheţat la erată.

Scări şi ferestre sunt sparte,
gara e toată ruină,
totul miroase a moarte
şi la păianjeni se-nchină.

Un ţiuit ce răneşte
fără sfârşit se aude,
cum te consumă câineşte,
ţară lipsită de rude.

Necunoscute păcate
ai ispăşit totdeauna,
vai, cum le ai tu pe toate,
fără să guşti pe niciuna!

Poate e ultima oară
când te mai afli pe hartă,
ţară uitată-ntr-o gară,
ţară pe linie moartă..”