Titu Maiorescu - "formele fără fond"
Capitolul IV. TITU MAIORESCU ŞI CRIZA „FORMELOR FÃRÃ FOND"
http://ebooks.unibuc.ro/Sociologie/henri/6.htm
Titu Maiorescu, teoreticianul problemei „formelor fãrã fond"
La un cu totul alt nivel, atât teoretic cât şi ca eficienţã, a fost însã atitudinea lui Titu Maiorescu, care a reuşit sã domine viaţa noastrã socialã din dublul punct de vedere al vieţii intelectuale cât şi al celui politic. Împotriva concepţiilor „liberale", a euforiei celor care reuşiserã sã creeze o Românie modernã prin seria de legi şi de instituţii atât de frumos înfãţişate... pe hârtie! s-a ridicat Titu Maiorescu (1840-1917). Crescut la şcolile germane, a avut de la început o atitudine criticã necruţãtoare faţã de întreaga noastrã viaţã socialã, politicã şi literarã, având curajul sã se opunã unei serii de „opinii" care la acea vreme erau socotite sacrosante, precum de pildã împotriva „şcolii latiniste", împotriva modului cum se fãcea critica literarã, judecându-se valoarea operelor dupã alte criterii decât cele ale esteticei, teorie vizând în special problema chipului în care fusese efectuatã modernizarea ţãrii, punând în discuţie teoria „formelor fãrã fond", de fapt o teorie „sociologicã" propriu-zisã asupra cãreia deci ne vom opri mai insistent.
Dupã cum e bine ştiut, Maiorescu avea un deosebit dar de organizare de cercuri, de grupãri diverse, unele „culturale", cum a fost de pildã „Junimea", cu organul ei de imens prestigiu Convorbiri literare, altele de caracter militant politic precum cel „junimist" conservator.
Nu e locul sã ne oprim prea mult asupra acestor diverse activitãţi ale lui Maiorescu,[3] dar cei din generaţia mea ne dãm seama cât de copleşitoare a fost personalitatea acestui om de culturã, prin faptul cã am putut cunoaşte o serie de alţi mari profesori - precum Simion Mehedinţi, Rãdulescu Pogoneanu, Ion Petrovici - crescuţi la şcoala Maiorescu, care prin tot felul lor de a se înfãţişa la catedrã, cu o riguroasã punctualitate, cu un anume mod de vestimentaţie şi mai ales cu o anumitã prestanţã magistralã şi un fel de a rosti prelegerile într-o limbã impecabil de corectã, cu gesturi amãnunţit de studiate, toate fiind copii ale felului cum se arãta în public Titu Maiorescu.[4]
Ca gânditor social, creator de curent de gândire social-politicã, Maiorescu nu are rival, ca importanţã culturalã, în toatã viaţa noastrã socialã din a doua jumãtate a veacului trecut. Ceea ce nu înseamnã cã nu a avut şi el anume lipsuri, care nu îi scad însã meritul de a fi un creator original în probleme de „aculturaţie" prin teoriile sale.
Încã din 1868, Maiorescu intrã aşadar în polemicã cu epoca sa, susţinând cã România „pânã la începutul secolului XlX era încã cufundatã în barbaria orientalã; abia pe la 1820 societatea românã începe a se trezi din letargia ei, fiind apucatã abia atunci de mişcarea contagioasã prin care ideile revoluţiei franceze au strãbãtut pânã la extremitãţile geografice ale Europei. Atrasã de luminã, junimea noastrã întreprinsese acea emigrare extraordinarã spre fântânile ştiinţei din Franţa şi din Germania care pânã astãzi a mers tot crescând şi care a dat, mai ales României libere, parte din lustrul societãţilor strãine. Din nenorocire, numai lustrul din afarã, cãci, nepregãtiţi cum erau şi cum erau tinerii noştri, uimiţi de fenomenele mãreţe ale culturii moderne, ei se pãtrunseserã numai de efecte, dar nu pãtrunseserã pânã la cauze; vãzuserã numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrevãzuserã fundamentele istorice mai adânci, care au produs cu necesitate acele forme şi fãrã a cãror preexistenţã ele nici nu ar fi putut exista. Şi astfel, mãrginiţi într-o superficialitate fatalã, cu mintea şi cu inima aprinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc în patria lor cu hotãrârea de a imita şi a reproduce aparenţele culturii apusene, cu încrederea cã în modul cel mai grãbit vor şi realiza îndatã literatura, ştiinţa, arta frumoasã şi, mai înainte de toate, libertatea, într-un stat modern. Şi aşa de des au repetat acele iluzii juvenile încât au produs acum o direcţie puternicã ce apucã, cu tãrie egalã, pe cei tineri şi pe cei bãtrâni..." „dând astfel naştere unui curent general, la o credinţã optimistã cã aproape totul s-a fãcut bine." „Dacã te îndoieşti de libertate, îţi prezintã hârtia pe care e tipãritã constituţia românã" etc.
Titu Maiorescu explicã fenomenul social şi prin „vanitatea" celor care, afirmând cã se trag direct de la Traian, „vor sã arate cã şi noi suntem egali în civilizaţiune". Aşa se explicã „viţiul de care este molipsitã viaţa noastrã publicã, adicã lipsa de orice fundament solid pentru formele din afarã ce le tot primim". Cauza ar fi deci „o rãtãcire totalã a judecãţii", care ne face ca înainte de a avea un partid politic, care sã simtã trebuinţa unui organ, un public iubitor de ştiinţã, care sã aibã nevoie de lecturã, noi am fundat jurnale prestigioase şi reviste literare"[5] … „înainte de a avea învãţãtori sãteşti, am fãcut şcoli pentru sate şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universitãţi" şi tot astfel atenee, asociaţii de culturã, Academie Românã, conservator de muzicã, şcoli de belle arte, care în realitate sunt toate producţii moarte, pretenţii fãrã fundament, stafii fãrã trup, iluzii fãrã adevãr. Astfel, cultura claselor mai înalte ale românilor este nulã şi fãrã valoare şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasã realã la noi este ţãranul român şi realitatea lui este suferinţa sub care suspinã de fantasmagoriile claselor superioare, cãci din sudoarea lui zilnicã se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv ce-l numim culturã românã".
„Ca sã mai trãim în modul acesta este cu neputinţã". „Plângerea poporului de jos şi ridicolul plebei de sus au ajuns la culme".
Dar aceasta nu este decât un aspect al lucrurilor, cãci „pe de altã parte, prin înlesnirea comunicãrilor, vine acum însãşi cultura occidentalã la noi, fiindcã noi nu am ştiut sã mergem înaintea ei. Sub a ei luminã biruitoare, va deveni manifest tot artificiul şi toatã caricatura civilizaţiunii noastre, şi formele deşarte cu care ne-am îngâmfat pânã acum îşi vor rãzbuna, atrãgând cu lãcomie fondul solid din inima strãinã".
Pânã va veni însã aceastã civilizaţie serioasã, e mai bine sã rãmânem fãrã şcoli, decât cu şcoli rele etc., trebuie sã înlãturãm mediocritãţile, „cãci dacã facem alt fel, atunci producem un şir de forme ce sunt silite a exista un timp mai mult sau mai puţin lung, fãrã fondul lor propriu". „Aceste forme, discreditându-se cu totul în opinia noastrã publicã, întârziind chiar fondul ce, neatârnat de ele, s-ar putea produce în viitor şi care atunci s-ar putea sfii sã se îmbrace în vestmântul lor dispreţuit". Ceea ce îl supãrã pe Maiorescu este deci nu atât greşeala fãcutã, cât perseverenţa în ea. Formele astãzi goale, trebuiesc prefãcute în realitãţi vii. De aci necesitatea criticii.[6]
Avem astfel o teorie de sociologie a culturii, deşi formulatã confuz, alcãtuitã fiind dintr-un şir de afirmaţii nelegate între ele, deseori aflate în contrazicere şi având în plus defectul de a pleda pentru un scop imprecis.
Mai întâi, avem afirmaţia cã „formele" sociale se nasc atunci când au la bazã rãdãcini sociale de adânc. Totuşi, aceste forme se pot imita chiar în lipsa oricãrui fond. Astfel, formele introduse la noi, nu numai culturale, ci şi politice („libertatea") sunt rezultatul unui proces de imitaţie.[7] Mecanismul acestei imitaţii este însã de naturã psihologicã, datoritã prestigiului ideilor revoluţiei franceze „care strãbat pânã în marginile geografice ale Europei" (fãrã sã dea totuşi, pretutindeni, naştere unor forme fãrã fond; n.n.) la noi intrând în cauzã şi nepregãtirea intelectualã a tineretului nostru şi, pe de altã parte, „vanitatea" celor ce se socotesc nepoţii lui Traian, Maiorescu având desigur în vedere şcoala ardeleanã cu latinismul ei exagerat. Însã nu transilvãnenii sunt cei care au introdus formele goale liberale, tinerii munteni fiind fãptaşii ei, şi aceştia nu invocã pe divul Traian. Referirea la tineretul crescut în şcoli franceze „neserioase", iar nu în şcolile „serioase" ale Germaniei, este vãditã.
Explicaţia procesului de imitaţie este astfel sumar expediatã, printr-o explicare pur psihologistã; scãpând determinismului social, hazardul a fãcut ca o tinerime neserioasã sã existe în ţarã şi, în ciuda realitãţilor sociale, sã imite occidentul. Maiorescu e departe de a sesiza adevãrul cã liberalizarea noastrã era impusã nu numai prin hotãrâri internaţionale, ci cã era o condiţie sine qua non a însãşi existenţei statului nostru. În plus, el nu ştia (şi pentru a fi drepţi, nici nu avea de unde şti) cã procesele de imitaţie socialã au loc în anume condiţii istorice, studiate azi, adâncit, de toţi cei care se ocupã cu probleme de „aculturaţie", adicã de contact între douã culturi deosebite, totuşi, pe un fond comun de realitãţi social-economice, supuse unor legi obiective, nicidecum pe hazardul unei „tinerimi" superficiale.
Ceea ce mai ales îl supãra pe Maiorescu era cã imitaţia fusese realizatã în mod neserios. Dar aceasta implicã consecinţa cã s-ar fi putut face şi serios, fãrã însã ca Maiorescu sã ne spunã în ce mod s-ar fi putut face „în mod serios" liberalizarea ţãrii, astfel ca procesul de pãtrundere a capitalismului sã se desfãşoare în condiţii optime.
Soluţia de a nu deschide şcoli înainte de a avea învãţãtori şi profesori, cuprindea în sine un cerc vicios; paradoxal, pentru acest profesionist al logicei, cãci şcoli fãrã profesori nu pot fi întemeiate, dar nici profesori fãrã de şcoli nu se pot forma. Tot în acelaşi sistem de cerc vicios se aflã prinsã ideea lui Maiorescu de a aştepta sã ai lectori, ca sã publici cãrţi şi reviste, sã ai muzicanţi înainte de a forma academii de învãţãmânt muzical etc., etc. Cu atât mai mult, e greu de admis cã s-ar fi putut aştepta sã se nascã în ţarã libertãţile şi apoi sã se instituie Constituţia liberalã, dat fiind cã o libertate cetãţeneascã nu poate fiinţa decât încadratã în forme legale, forma şi fondul nefiind în acest caz decât unul şi acelaşi fenomen, forma determinând fondul în egalã mãsurã în care îl îmbracã.
Dar Maiorescu ridicã şi problema privitoare la structura noastrã de clase sociale; dupã el, cultura introdusã de tineretul nostru imitator al Apusului, ar fi cultura unei „plebe de sus", fãrã sã ni se spunã ce anume trebuie sã înţelegem prin aceastã „plebe de sus", mai ales conceputã fiind ea ca opusã unei „ţãrãnimi care trãieşte în suferinţã şi pe spinarea cãreia se ridicã întreg edificiul structural şi suprastructural al ţãrii. Ceea ce, desigur era o constatare justã, dar cu totul strãinã de problema imitaţiei formale, fãrã de fond. Lipsitã de o analizã adâncitã a realitãţilor noastre sociale, invocarea suferinţelor ţãrãneşti capãtã astfel un caracter demagogic.
Ce este însã mai curios e felul în care Maiorescu vede viitorul ţãrii. El admite cã va veni o vreme când cultura apuseanã cea serioasã, „va veni" în ţarã la noi, fãrã sã ni se spunã pe ce cale şi în ce mod se va introduce la noi „fondul" de temelie. Se teme însã cã acest fond nu va putea îmbrãca formele potrivit lui, de vreme ce acestea se vor fi discreditat între timp în opinia noastrã publicã. Din nou, o reducere a proceselor sociale la sfera „opiniei", a psihologiei, deci a unei concepţii „idealist istorice" de caracter rudimentar.
Cu toate acestea, oricât de imprecis ar fi formulatã sociologia culturii de cãtre Maiorescu, nu este mai puţin adevãrat cã ea a impresionat la vremea sa, punând în dezbatere o problemã de istorie socialã care va da mult de gândit, în continuare, sociologilor noştri.
