Prioritate de Dreapta
Deutsche Welle :
Daunele colaterale ale integrării europene
Procesul
de integare europeană nu este străin de faptul că partidele politice
româneşti s-au golit de conţinut, devenind maşinării oarbe de cucerire a
puterii.
Crin
Antonescu a spus joi seara la Realitatea TV ceva neaşteptat. El a admis
că partidele, inclusiv propriul partid, urmăresc ocuparea
administraţiei de stat, dar că nu reuşesc să propună politici publice.
Nu este ceva nou, dar e neobişnuit că o spune un lider de partid. În
general, partidele evită să vorbească critic despre ele însele,
preferând discursul justificativ.
Chiar
dacă partidele au adus mereu cu sine anumite preferinţe, ele nu au
reuşit să propună o viziune modelatoare. Ele s-au comportat ca nişte
maşinării masive care se transportă pe ele însele. Dar lucrurile nu au
stat întotdeauna la fel. În scurta istorie a democraţie post-comuniste a
existat o perioadă în care partidele politice au avut cu adevărat ceva
de spus. La un moment dat, s-a petrecut însă ceva care le-a decuplat de
la circuitele vii ale societăţii.
În
1990, partidele istorice aduceau cu ele un conţinut politic foarte dens
ca sentimente şi reprezentări despre societate. PNŢCD şi PNL, dar şi
PSD (Sergiu Cunescu) propuneau în esenţă decomunizarea societăţii şi
recuperarea ”interbelicului”. Europa era privită pe atunci ca românescul
de odinioară şi nu întâmplător se vorbea în acele cercuri despre
reîntoarcerea României în lumea civilizată şi nu despre europenizarea
ţării.
Într-o
bună măsură era o iluzie, căci Europa se schimbase mult, iar ţara
involuase dramatic. Dar cu toate acestea imaginea României burgheze
(idealizată desigur) a funcţionat cu putere, producând idei, cărţi,
spectacole, legi şi dezbateri publice. România se schimba pe sine
pornind de la ceea ce îi era mai familiar şi mai preţios. Atunci a
apărut noţiunea de ”oraş vechi” ca centru simbolic al vieţii urbane,
atunci a fost reabilitat negoţul, proprietatea privată, vorbirea liberă
şi au fost redescoperite ”distincţia”, ”eleganţa”, ”originalitatea” în
toate aspectele vieţii publice.
Libertatea
(re)producea diferenţe sociale, dar nu oricum, ci în chipuri
”interbelice”. Linia aceasta nu putea duce prea departe şi s-au formulat
şi critici întemeiate, dar esenţial pentru subiectul nostru este că
partidele politice de opoziţie aduceau cu sine o viziune puternică, care
a modelat societatea. Politica era extrem de violentă, mai violentă
decât astăzi, dar nu la fel de trivială, căci avea o gravitate care s-a
pierdut pe parcurs.
Privind
partidele de astăzi, trebuie să admitem că preşedintele PNL are
dreptate. Dar el, ca politician foarte vechi, va fi observat de asemenea
că punctul de inflexiune, momentul în care partidele s-au golit de
conţinut, a fost demararea procesului de integrare europeană. Din 2000
începând, partidul lui Ion Iliescu se dezice de sine, preluând sarcina
implementării acquis-ului comunitar şi privând de idei proprii o
comunitate politică mai largă, care se definise ca legatară a vechii
ordini socialiste.
La
fel ca securiştii rămaşi fără misiune care se lansaseră în afaceri,
militanţii ambiţioşi ai stângii post comuniste au înlocuit ideologia cu
un apetit nesăţios pentru lux. Conducerea reală fusese delegată către o
echipă nevăzută de tehnocraţi care aplicau recomandările FMI şi
traduceau directivele europene.
Simultan,
se producea teribilul dezastru al dreptei. Hazardul făcea ca procesul
de integrare europeană să fie început de stânga antieuropeană, răpind
dreptei obiectivele ei cele mai preţioase. Catastrofa a fost însă mai
profundă, căci partida anticomunistă şi tradiţională descoperise încetul
cu încetul că, în destule privinţe, este delegitimată de noua Europă.
Aşa
se explică dispariţia PNŢCD, transformarea lăuntrică şi metisarea PNL,
ca şi faptul că ”dreapta” a fost ocupată agresiv de o aripă a FSN.
”Dreapta” a devenit o formă într-un joc politic în care polii erau doar
structurali şi nu mai purtau un conţinut politic real. Aşa se explică
eforturile intelectuale care au fost făcute pentru reinventarea dreptei,
dar din păcate fără efecte de profunzime.
În
răstimp, România făcea ”progrese” sub conducerea unei tehnocraţii care
aplica planul de integrare europeană. Am mai arătat şi cu alte ocazii că
PDL şi preşedintele Băsescu nu au reprezentat dreapta, ci partea
vizibilă a tehnocraţiei nonideologice care a condus procesul de
integrare europeană. Eşecul, relativ, al Monicăi Macovei în propriul
partid şi în general în viaţa politică românească se explică nu atât
prin coalizarea ”corupţilor”, aşa cum se susţine adesea, cât prin faptul
că a reprezentat chiar esenţa anti-politică a tehnocraţiei.
Partidele
româneşti au rămas în urma procesului de integrare europeană, dar,
condiţionate fiind de acest proces, s-au trezit golite de conţinut
propriu.
Rezultatul
este că lumea scrie ”stânga” şi ”dreapta” cu ghilimele şi o fac chiar
militanţii cei mai hotărâţi şi mai avizaţi ai stângii şi dreptei. Se
pare că, cel puţin din acest punct de vedere, integrarea europeană a
fost pripită. Partidele politice româneşti au fost preluate într-un
proces mai amplu pentru care nu fuseseră cu adevărat pregătite, iar
efectul este că procesul de reflecţie internă, care era viu şi pasionat
în anii 90, a fost pur şi simplu suspendat.
Mai
devreme sau mai târziu se va produce cu siguranţă un reveriment, dar el
nu va fi iniţiat în laborator, ci în societatea reală.
