Convorbiri literare :
Existenta folclorului a convenit, în general, ideologilor partidului comunist. O creatie literarã popularã, cu autori neidentificabili, poate fi opusã propagandistic creatiei literare culte, care prin intelectualism si individualism îi alarmeazã (si îi si complexeazã) pe adeptii marxism-leninismului.
Asa se explicã situatia aparent privilegiatã a folclorului, care încã din primii ani de dupã 1947 a fost difuzat în rîndurile maselor populare prin intermediul culegerilor si al manualelor scolare, al revistelor si emisiunilor radiofonice. În 1949, la Editura de Stat, apar brosurile Ghicitori si Strigãturi la horã, în 1953 si, respectiv, 1956, Institutul de Istorie Literarã si Folclor al Academiei R.P.R., al cãrui director era G. Cãlinescu, publicã o cuprinzãtoare Antologie de literaturã popularã în douã volume, însumînd peste 1150 de pagini, în 1953, se tipãreste, sub egida ESPLA, o „culegere de texte si melodii” cu titlul Din folclorul nostru¸ prefatatã de Mihai Beniuc, în populara colectie „Biblioteca pentru toti”, tot în 1953, în altã colectie de mare tiraj, „Biblioteca scolarului” a Editurii Tineretului, apare volumul Poezii populare.
Scriitorii aserviti partidului, nu numai Mihai Beniuc, ci si Marcel Breslasu, Cicerone Theodorescu si multi altii, sînt mobilizati sã scrie prefete la volumele de folclor – de ordinul zecilor – care mai apar în continuare în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
În timpul lui Nicolae Ceausescu, în mod special dupã tentativa sa de „revolutie culturalã” din 1971, folclorul va intra în malaxorul urias al Festivalului National „Cîntarea României”, care va avea ca principal scop nu culturalizarea maselor, cum s-a pretins, ci deposedarea creatiei culte de prestigiu artistic si autoritate moralã, amestecarea ei pînã la indistinctie cu creatia naivã si cu pseudocreatia unor activisti culturali. Folclorul propriu-zis este folosit ca munitie pentru tragerea salvelor de nationalism-comunist la fiecare ocazie festivã.
Dragostea partidului comunist pentru folclor, de o consecventã remarcabilã, a deformat de fapt folclorul si i-a pus în primejdie existenta, ca o monstruoasã îmbrãtisare strangulatoare. Folclorul a fost de la început cenzurat, eliminîndu-se în mod special referirile la mitologia crestinã si fiind scos din circulatie un întreg gen – colindele de Crãciun. Concomitent, creatia literarã popularã a fost interpretatã tendentios, în prefete, postfete si note de subsol, în articole critice si texte didactice, fiind consideratã, printre altele, o expresie a luptei de clasã. Aceastã actiune de mistificare a mers atît de departe si a devenit într-atît o parte componentã a ritualului cercetãrii folclorului, încît urme ale ei gãsim si în savantul tratat de Istoria literaturii române, vol. I, editat de Academia Republicii Populare Române în 1964, în plinã perioadã de dezghet ideologic.
„Foarte importantã – mai ales din punct de vedere al ascutirii luptei de clasã – [...] se afirmã în aceastã lucrare – e oglindirea în cîntecul popular a rãscoalelor tãrãnesti din anul 1907. [...] Poetii populari olteni si munteni – cel mai de seamã cîntec e atribuit lui Radu de la Giubega – evocã evenimentele chiar în desfãsurarea lor istoricã, amintind atît reforma lui Vodã Stirbei, cît si împãmîntenirea tãranilor de cãtre Cuza. Dar aceste reforme se dovedesc simple paleative. Situatia se agraveazã din ce în ce mai mult pentru tãranii muncitori. La aceasta contribuie si intensificarea exploatãrii mosieresti cu corolarul ei, abuzurile ciocoilor arendasi:
«Si ne-am pomenit muncind/ La ciocoi în plug trãgînd./ Pentru-o vacã de-o aveam,/ Toatã vara clãcuiam./ Cînd era la socotealã,/ Mai datoram înc-o varã. /.../ D-aia s-a fãcut rãscoalã,/ Cã-n vremea care-a venit,/ Nu mai e de suferit/ Biciul si jugul purtînd...»”.
În mod curios, dupã ce în zeci de studii se vorbeste despre folclor ca despre o creatie anonimã, „slefuitã” de colaborarea spontanã, de-a lungul timpului, a nenumãrati oameni simpli, de data aceasta se admite existenta unui autor, fãrã sã conteze cã este vorba un versificator veleitar si semidoct, în mod evident lipsit de talent. Productia lui poeticã rudimentarã, lipsitã de gratie, este analizatã cu gravitate, ca o operã literarã reprezentativã:
„Cîntãretul popular, dupã ce reaminteste insuficientele reforme agrare din anii 1853 si 1864, reia sirul întîmplãrilor într-o dezvoltare mai aproape de realitate, mai directã:
«Anu nouã sute sapte/ Pã luna dã-i zice marte/ ’ncepu lumea sã se revoalte/ Cu topoare/ La spinare/ Si cu furs la subtioare,/ Sã-l omoare pã ciocoi/ C-a supt sîngele din noi.»
Dar iatã cã regimul odioasei exploatãri ordonã reprimarea; din nenorocitii de rãsculati:
«Vreo zece-cincisprezece mii/ I-a bãgat prin puscãrii/ Casele lor pustiind/ Nevestele lor plîngînd»”.
Selectarea tendentioasã si, în continuare, interpretarea tendentioasã a creatiei literare populare a condus în cele din urmã la forma maximã de mistificare: inventarea unui asa-zis „folclor nou”. Primul document al acestei mistificãri îl constituie volumul Pe-un picior de plai. Folclor poetic contemporan, publicat de Teodor Bals, în 1957, la Editura de Stat Didacticã si Pedagogicã. În cuprinsul lui gãsim versuri în mod vizibil contrafãcute, apartinînd probabil unor instructori de la cãminele culturale sãtesti, unor autori de texte pentru brigãzile artistice de agitatie sau lui Teodor Bals însusi, poet minor si lipsit de constiintã artisticã. Cu timpul, fenomenul s-a extins, a devenit o practicã cultural-propagandisticã curentã.
Nu demult, în „Memoria ethnologica”, valoroasã revistã de patrimoniu etnologic si memorie culturalã editatã de Centrul Creatiei Populare Maramures, cu sediul la Baia Mare (mai exact, în nr. 2-3/ 2002), a apãrut un studiu clarificator pe aceastã temã. Ioan Chis Ster, autorul studiului, denuntã în termeni categorici asa-zisul „folclor poetic nou” ca pe o creatie caricaturalã a unor activisti culturali din timpul regimului comunist, care atribuiau în mod abuziv tãranilor cîntece de slãvire a stilului de viatã impus de sovietici. Exemplele citate, ridicole prin lipsa lor de autenticitate, sînt edificatoare:
„Frunzucã verde de vie,/ Drag mi-e la gospodãrie,/ Cînd viu sara din cîmpie/ Vãd lanu de grîu frumos,/ Suflã-l vîntu-n sus si-n jos,/ Mai îl suflã cãtã soare –/ Drag mi-e cã nu vãd rãzoare./ Frunzã verde si una,/ Bine-mi place a lucra/ pãmîntu tot o tarla...” etc.
Aceastã operatie de falsificare a folclorului românesc pe bandã rulantã era, însã, în general cunoscutã. Surpriza pe care ne-o oferã studiul o constituie reproducerea, în premierã, a unor adevãrate versuri populare din timpul comunismului. Este vorba de un folclor clandestin si subversiv, de o admirabilã expresivitate.
Sentimentele reale ale tãranilor fatã de „gospodãrie” (gospodãria colectivã), fatã de „pãmîntu tot o tarla” etc. reies din acest folclor autentic, creat în timpul comunismului:
„Du-te, tãtucã,-nainte/ Si-i fã loc la presedinte/ Si-i sapã groapa-n pãtrat/ Sã încapã toti din Sfat/ Cã-am avut zece hectare/ Si ne-o dat treizeci de are./ O, da’ n-ai avut lãdoi festit,/ Cu ziar te-o învãlit!”
Definitiile de o ironie causticã date modului de viatã comunist ca si parodierea formulelor de proslãvire a comunismului ilustreazã – încã o datã – rafinamentul creatiei populare românesti. În strigãturi care nu dureazã decît cîteva secunde sînt concentrate idei politice mai ofensive si mai subtile decît în romane de sute de pagini:
„Bine-mi pare cã nu-s scris/ În partidu comunist”;
„Cine lucrã politic/ Azi i domn, mîine-i nimic”;
„Ie-ne, Doamne, ce ne-ai dat/ Si ne dã ce ne-ai luat”;
„Trãiascã cine-a trãi,/ Trãiascã comunistii:/ Nu ne temem noi de ii –/ Mustele si tîntarii!”;
„Frunzã verde laba gîstii/ Sã trãiascã comunistii,/ Frunzã verde de sãcarã –/ Sã trãiascã pînã-astsarã”;
„S-o suit frunza la munte/ S-o ajuns coada de frunte./ Da’ coborît-o frunza jos,/ Iarã-i coada unde-o fost”.
Ana Blandiana tine minte douã versuri populare subversive pe care i le-a fãcut cunoscute regretatul Ioan Alexandru:
„Le dã la tigani paltoane/ Si-i trimite la raioane”.
Cuvîntul „tigani” are aici un sens mai curînd social decît etnic, desemnîndu-i pe oamenii de joasã extractie pe care partidul comunist i-a promovat (astfel încît au ajuns sã poarte, pentru prima datã în viata lor, paltoane!). A fi trimis „la raion” (unitate teritorial-administrativã înfiintatã în timpul lui Dej, dupã model sovietic) înseamnã, într-o exprimare sinteticã, a fi numit activist în cadrul organizatiei raionale a PMR.
Un catren – cules în judetul Bistrita-Nãsãud, în 1969, de M. Mardare – rezumã dispretul fatã de CAP (coooperativa agricolã de productie, din timpul lui Ceausescu):
„Ceapeu, grãdinã mare!/ Cine furã ãla are:/ Domnii furã cu cãruta,/ Iar noi furãm cu trãistuta”.
Versurile „Ie-ne, Doamne, ce ne-ai dat/ Si ne dã ce ne-ai luat”, lapidare si pline de dramatism, dar iradiind si un fin umor, specific stilului aluziv, pot fi considerate esenta mesajului secret transmis de tãrani unii altora sau lui Dumnezeu. În cîteva cuvinte se concentra, sobru, elegant, disperarea unei lumi. Ceea ce pãrea o strigãturã era de fapt un strigãt.
