Cipru îmi sună mai degrabă a experiment diabolic, pus
la punct de foarte multă vreme cu multă minuțiozitate (sunt unii care
spun că știau de câteva luni de problemă). Uniunea Europeană inovează în
căutarea de soluții (stupide) de ieșire din criză. Atunci
când vrei să vezi ce se întâmplă începi cu o țară mică și apoi, dacă
experimentul merge, îl aplici pe o țară mai mare (Grecia, Italia etc.).
Mai mult, problema din Cipru e un semnal foarte serios dat celor care doresc să treacă cât mai repede la moneda unică Euro, considerând-o o monedă mai puțin politică decât leul (ambele sunt politice). Dacă până acum leul a fost mai inflaționist decât Euro, s-ar putea ca în perioada următoare leul să fie mai puțin inflaționist.
Contributors.ro :
Cazul Cipru este încă un exemplu (din multe altele) în care politicienii (europeni sau nu) ne arată că, la nevoie, nu dau doi bani pe proprietatea noastră și că sunt în stare să meargă foarte departe cu ”intervenționismul” (a se citi haiducia instituționalizată). Este pentru mine un exemplu clar de marxism monetar. Marx este cel care a construit o pseudo-teorie, utopică din punct de vedere economic, care arunca la gunoi ideea de capital, de acumulare de resurse. Obsesia lui Marx era pentru munca poporului și atât. Capitalul și capitaliștii erau adevărați asupritori ai claselor de muncitori, niște ticăloși și un element inutil pentru economie. În același spirit asistăm în momentul de față la politici monetare obsedate de manipulare artificială a dobânzilor care să tindă neapărat către 0%. Cum putem interpreta o astfel de obsesie decât în spiritul aceleași ”viziuni” marxiste… Nu există nimic gratuit în economie.
Acești marxiști monetari, care nu dau doi bani pe economisirile private, nu înțeleg căbunurile de capital nu pot apărea din neant. Capitalul este consecința unui comportament vital pentru economie: unii preferă să consume mai degrabă mai târziu (furnizorii de capital) în timp ce alții preferă să consume mai degrabă acum (beneficiarii finanțării). Prin economisire și cu ajutorul pieței de capital se mută putere de cumpărare viitoare în prezent și invers. Dobânda este prețul pe care cei care își amână consumul îl percep pentru preferința de timp mai mică (preferă mai târziu). Toți preferăm de fapt mai degrabă acum decât mai târziu. Dar contra unui preț (nenul – dobânda) vom accepta să ne amânăm consumul. Atunci când dobânda crește (și este mult peste zero) de fapt asistăm la o penurie de capital, adică foarte mulți care preferă mai degrabă acum decât în viitor. E un semnal vital pentru economie care va genera o schimbare de comportament și va duce către un nou preț de echilibru. Manipularea dobânzii este, deci, foarte problematică și bulversează pe toți cei care economisesc și pe cei care se decid să acceseze capitaluri acum. Capitalul, ca orice resursă, are și el o raritate similară oricărei resurse economice (muncă, materii prime etc.). Prețul rarității capitalului este DOBÂNDA și nici o teorie economică corectă nu poate milita pentru a o face egală cu zero. Acești marxiști monetari aruncă la gunoi această preferință de timp, incriminând pe toți cei care pun departe capitaluri, le investesc în activități productive care să le aducă resurse viitoare mai mari. Consecința acestui marxism monetar este prăbușirea economisirilor pe majoritatea piețelor dezvoltate (SUA, Marea Britanie, EU 27):
Contributors.ro :
Cazul Cipru este încă un exemplu (din multe altele) în care politicienii (europeni sau nu) ne arată că, la nevoie, nu dau doi bani pe proprietatea noastră și că sunt în stare să meargă foarte departe cu ”intervenționismul” (a se citi haiducia instituționalizată). Este pentru mine un exemplu clar de marxism monetar. Marx este cel care a construit o pseudo-teorie, utopică din punct de vedere economic, care arunca la gunoi ideea de capital, de acumulare de resurse. Obsesia lui Marx era pentru munca poporului și atât. Capitalul și capitaliștii erau adevărați asupritori ai claselor de muncitori, niște ticăloși și un element inutil pentru economie. În același spirit asistăm în momentul de față la politici monetare obsedate de manipulare artificială a dobânzilor care să tindă neapărat către 0%. Cum putem interpreta o astfel de obsesie decât în spiritul aceleași ”viziuni” marxiste… Nu există nimic gratuit în economie.
Acești marxiști monetari, care nu dau doi bani pe economisirile private, nu înțeleg căbunurile de capital nu pot apărea din neant. Capitalul este consecința unui comportament vital pentru economie: unii preferă să consume mai degrabă mai târziu (furnizorii de capital) în timp ce alții preferă să consume mai degrabă acum (beneficiarii finanțării). Prin economisire și cu ajutorul pieței de capital se mută putere de cumpărare viitoare în prezent și invers. Dobânda este prețul pe care cei care își amână consumul îl percep pentru preferința de timp mai mică (preferă mai târziu). Toți preferăm de fapt mai degrabă acum decât mai târziu. Dar contra unui preț (nenul – dobânda) vom accepta să ne amânăm consumul. Atunci când dobânda crește (și este mult peste zero) de fapt asistăm la o penurie de capital, adică foarte mulți care preferă mai degrabă acum decât în viitor. E un semnal vital pentru economie care va genera o schimbare de comportament și va duce către un nou preț de echilibru. Manipularea dobânzii este, deci, foarte problematică și bulversează pe toți cei care economisesc și pe cei care se decid să acceseze capitaluri acum. Capitalul, ca orice resursă, are și el o raritate similară oricărei resurse economice (muncă, materii prime etc.). Prețul rarității capitalului este DOBÂNDA și nici o teorie economică corectă nu poate milita pentru a o face egală cu zero. Acești marxiști monetari aruncă la gunoi această preferință de timp, incriminând pe toți cei care pun departe capitaluri, le investesc în activități productive care să le aducă resurse viitoare mai mari. Consecința acestui marxism monetar este prăbușirea economisirilor pe majoritatea piețelor dezvoltate (SUA, Marea Britanie, EU 27):
A existat o mare bucurie
anul trecut când Banca Centrală Europeană a lui Mario Draghi a pompat
în piața europeană o cantitate impresionantă de Euro care a prăbușit
semnificativ dobânzile. Bucuria era mare pentru că a scăzut semnificativ
costul pentru finanțarea guvernelor europene. A apărut repede și nota
de plată. Cineva trebuie să plătească pentru aceste cadouri otrăvite pe
care (și) le fac antreprenorii monetari (politici) poporului votant.
Acum a venit momentul să plătească deponenții privați din Cipru din
depozitele lor un procent consistent – 6% pentru cei cu depozite sub
100.000 Euro și 9% pentru cei cu depozite peste 100.000 Euro. această
intervenție e cu atât mai problematică cu cât Italiei, Spaniei sau
Greciei (care au fost salvate cu sume mult mai mari decât avea nevoie
Cipru) nu li s-au cerut astfel de măsuri abuzive. Mai mult, sunt și alte
paradisuri fiscale în Europa care nu sunt vizate (încă) de asemenea
măsuri disperate (Andora, Luxemburg).
Ce consecințe va avea o astfel de situație:
1. Erodarea încrederii în sectorul bancar în
general la nivelul Uniunii Europene prin crearea acestui precedent
periculos. După ce că depozitele (economisirile) beneficiază de o
dobândă tot mai scăzută (real negativă în multe țări europene), mai nou
există și această perspectivă de supra-taxare a lor de către guvernele
supra-îndatorate, incapabile de a-și reduce costurile cu care operează.
Tot mai mulți se vor gândi de două ori în a mai duce banii la bancă. Cu
siguranță nu îi vor consuma. Vor găsi alte metode de plasament mai
lichide și mai certe;
2. Exemplul din Cipru arată cât de lipsiți de lichiditate sunt banii depuși într-o bancă.
Dacă vrei să îți transferi / lichidezi un cont nu poți să faci acest
lucru. Băncile pot face ce vor cu proprietatea noastră, având sprijinul
total al statului în a abuza de agoniseala noastră. Chiar dacă aparent
nu pare așa, devine tot mai incert să îți ții toată agoniseala într-o
bancă, în mai multe bănci, în sectorul bancar în general;
3. Economisirile vor scădea și mai mult în perioada următoare la nivelul UE27. Pe piață capitalul va deveni și mai rar, deci mai scump.
Rata naturală a dobânzii se va depărta și mai mult de rata monetară a
dobânzii (cea manipulată de banca centrală și dusă obsesiv către zero).
Diferența tot mai mare între această rată naturală și rată monetară e
sursă de eroare imensă, va produce o criză de proporții și o mutație și
mai pronunțată a resurselor dinspre piață spre economia etatizată.
Dependența de stat și de intervenționismul politic în economie va crește
semnificativ;
4. Vor exista retrageri masive de capitaluri din
Cipru care în final va deveni o economie și mai dependentă de alocările
de la Uniunea Europeană (Grecia). Dacă până acum țara trăia din
capitaluri adăpostite pe insulă (nici nu prea avea din ce să trăiască
altfel, fiind o insulă puternic încercată de un război civil, divizată
în două, sub pază ONU, cu o industrie problematică, dependentă de
turism), acum va trebui să facă apel și mai mult la alocări de la
centru. Dintr-o țară care se descurca cât de cât, va deveni și mai mult o
țară de asistați. În realitate, germanii și englezii vor plăti și mai
mult din impozitele lor transferate ”cu grijă” de europeni către această
țară.
5. Să nu uităm că Cipru e în Zona Euro. Cipru folosește moneda Euro. Chiar dacă e o țară mică poate avea un rol de ”buturugă mică”.
Poate declanșa niște efecte adverse și ostilități periculoase din
partea investitorilor din afara Uniunii Europene (Rusia, Orientul
Mijlociu). Prin comparație, țări ca Turcia încep să devină o țintă tot
mai atractivă pentru investiții care inițial erau localizate în Grecia,
Italia, Cipru. În final, Zona Euro va slăbi și mai mult. Riscul sistemic al Zonei Euro nu e îmbunătățit de ceea ce se întâmplă acum în Cipru ci, dimpotrivă.
Cipru îmi sună mai degrabă a experiment diabolic, pus
la punct de foarte multă vreme cu multă minuțiozitate (sunt unii care
spun că știau de câteva luni de problemă). Uniunea Europeană inovează în
căutarea de soluții (stupide) de ieșire din criză. Atunci când vrei să
vezi ce se întâmplă începi cu o țară mică și apoi, dacă experimentul
merge, îl aplici pe o țară mai mare (Grecia, Italia etc.). Mai mult,
problema din Cipru e un semnal foarte serios dat celor care doresc să treacă cât mai repede la moneda unică Euro, considerând-o o monedă mai puțin politică decât leul (ambele sunt politice). Dacă până acum leul a fost mai inflaționist decât Euro,
s-ar putea ca în perioada următoare leul să fie mai puțin inflaționist.
Cu toate acestea, nu putem remarca faptul că, stând deoparte de Euro,
vom importa destul de multă inflație de acolo (vrem un curs stabil).
Dacă suma dintre inflația importată și cea creată intern (a se vedea
câți lei a creat BNR-ul în 2012!!?) va fi mai mică decât inflația creată
în Zona Euro merită să intrăm mai repede în Euro. Dacă nu, e bine să
mai stăm deoparte. Cum multe țări din Zona Euro au probleme mai mari
decât România acum (deficite mai mari, datorii mai mari), e foarte
probabil să merite să ”pariem pe leu”. Oricum, argumente economice în
favoarea unei monede politice (leu sau euro) pot fi găsite cu mare
dificultate. Deci opțiunea (euro / leu) are un mare grad de eroare. În
final nu vom înlocui decât o monedă politică cu o altă monedă politică.
