În plină criză*, singurei bănci de stat (CEC) i s-a refuzat la Bruxelles, sub pretextul că ar fi ajutor de stat, o majorarea modică a capitalului pentru a fi în măsură să sprijine IMM-urile, exact în timp ce guvernele occidentale cheltuiau sute de miliarde de euro pentru a împrumuta sau chiar naţionaliza bănci proprii; structura pe destinaţii a fondurilor europene n-are absolut nici o legătură cu nevoile reale de dezvoltare ale României, ci numai şi numai cu nevoile firmelor străine pentru expansiunea în România.
Jurnalul Naţional :
Săptămâna trecută prezentam în J.N. o lungă listă a sectoarelor economice ieşite de sub control naţional. Să mai consemnăm acum dezaxata componentă colonială de piaţă de desfacere a României: nicăieri în lume, în topul primelor 100 de companii după cifra de afaceri nu se află un număr atât de incredibil de prezenţe de companii din comerţ: 38! Bineînţeles în copleşitoare majoritate străine. Ceea ce evidenţiază fără echivoc statutul colonial al României: consum fără producţie, hipermarketuri fără fabrici, bănci fără economie reală.
Dacă toate acestea nu sunt de ajuns, să adăugăm o altă listă ce atestă statutul şi rolul de colonie al României: prin liberalizările impuse forţat de la centrul vest-european, preţurile au ajuns la fel în periferia România, numai salariile au rămas în urmă la niveluri de câteva ori mai mici (acesta fiind mecanismul principal prin care centrul absoarbe seva economică de la periferie); liberalizările operează doar în domeniile în care este interesat centrul (produse, servicii, capitaluri), dar nu şi în ce priveşte forţa de muncă din România; companiile vestice îşi permit în România ceea ce nici prin gând nu le-ar trece să facă în ţările lor de origine; companiile străine (de fapt mai toate vest-europene) îşi arogă dreptul de a factura românilor produse şi servicii în moneda centrului, cu toate că plăţile în România nu sunt permise, prin lege, decât în lei (astfel autorităţile române sunt de fapt obligate să nu utilizeze cursul valutar pentru ajustări economice spre avantajul firmelor străine!); nici una dintre companiile vest-europoene care au preluat companii de stat româneşti nu şi-a respectat obligaţiile de mediu şi de investiţii asumate la privatizare şi cu toate acestea nici una nu este penalizată; băncile occidentale practică în România nişte dobânzi astronomice la credite, pe care le justifică oficial cu „riscul de ţară“, deşi, dintr-o demagogie nesfârşită, sunt înscrise ca persoane juridice române (este una din clasicele extracţii de substanţă economică de la periferie de către centrul colonial); băncile occidentale menţin sistematic dobânzi jefuitoare la credite printr-un cartel pe care autorităţile române, în urma unor presiuni externe, se fac a nu-l vedea; tot în urma unor presiuni, este interzisă în România emiterea de titluri guvernamentale către populaţia autohtonă pentru ca nu cumva, prin concurenţa făcută băncilor străine, acestea din urmă să piardă posibilitatea de a capta şi folosi în interes de profit propriu bruma de economisire de pe piaţa periferică numită România; în plină criză, singurei bănci de stat (CEC) i s-a refuzat la Bruxelles, sub pretextul că ar fi ajutor de stat, o majorarea modică a capitalului pentru a fi în măsură să sprijine IMM-urile, exact în timp ce guvernele occidentale cheltuiau sute de miliarde de euro pentru a împrumuta sau chiar naţionaliza bănci proprii; structura pe destinaţii a fondurilor europene n-are absolut nici o legătură cu nevoile reale de dezvoltare ale României, ci numai şi numai cu nevoile firmelor străine pentru expansiunea în România. Dacă nu colonie, atunci ce?!
Săptămâna trecută prezentam în J.N. o lungă listă a sectoarelor economice ieşite de sub control naţional. Să mai consemnăm acum dezaxata componentă colonială de piaţă de desfacere a României: nicăieri în lume, în topul primelor 100 de companii după cifra de afaceri nu se află un număr atât de incredibil de prezenţe de companii din comerţ: 38! Bineînţeles în copleşitoare majoritate străine. Ceea ce evidenţiază fără echivoc statutul colonial al României: consum fără producţie, hipermarketuri fără fabrici, bănci fără economie reală.
Dacă toate acestea nu sunt de ajuns, să adăugăm o altă listă ce atestă statutul şi rolul de colonie al României: prin liberalizările impuse forţat de la centrul vest-european, preţurile au ajuns la fel în periferia România, numai salariile au rămas în urmă la niveluri de câteva ori mai mici (acesta fiind mecanismul principal prin care centrul absoarbe seva economică de la periferie); liberalizările operează doar în domeniile în care este interesat centrul (produse, servicii, capitaluri), dar nu şi în ce priveşte forţa de muncă din România; companiile vestice îşi permit în România ceea ce nici prin gând nu le-ar trece să facă în ţările lor de origine; companiile străine (de fapt mai toate vest-europene) îşi arogă dreptul de a factura românilor produse şi servicii în moneda centrului, cu toate că plăţile în România nu sunt permise, prin lege, decât în lei (astfel autorităţile române sunt de fapt obligate să nu utilizeze cursul valutar pentru ajustări economice spre avantajul firmelor străine!); nici una dintre companiile vest-europoene care au preluat companii de stat româneşti nu şi-a respectat obligaţiile de mediu şi de investiţii asumate la privatizare şi cu toate acestea nici una nu este penalizată; băncile occidentale practică în România nişte dobânzi astronomice la credite, pe care le justifică oficial cu „riscul de ţară“, deşi, dintr-o demagogie nesfârşită, sunt înscrise ca persoane juridice române (este una din clasicele extracţii de substanţă economică de la periferie de către centrul colonial); băncile occidentale menţin sistematic dobânzi jefuitoare la credite printr-un cartel pe care autorităţile române, în urma unor presiuni externe, se fac a nu-l vedea; tot în urma unor presiuni, este interzisă în România emiterea de titluri guvernamentale către populaţia autohtonă pentru ca nu cumva, prin concurenţa făcută băncilor străine, acestea din urmă să piardă posibilitatea de a capta şi folosi în interes de profit propriu bruma de economisire de pe piaţa periferică numită România; în plină criză, singurei bănci de stat (CEC) i s-a refuzat la Bruxelles, sub pretextul că ar fi ajutor de stat, o majorarea modică a capitalului pentru a fi în măsură să sprijine IMM-urile, exact în timp ce guvernele occidentale cheltuiau sute de miliarde de euro pentru a împrumuta sau chiar naţionaliza bănci proprii; structura pe destinaţii a fondurilor europene n-are absolut nici o legătură cu nevoile reale de dezvoltare ale României, ci numai şi numai cu nevoile firmelor străine pentru expansiunea în România. Dacă nu colonie, atunci ce?!
* * *
* Se întâmpla în 2009. EuroBăse a mimat atunci cu destul talent (încă nu se dăduse pe faţă):
Traian Băsescu a sintetizat situația foarte clar, după o ședință CSAT, acum circa două luni:Băsescu a spus că, având în vedere că la şedinţa CSAT au participat majoritatea membrilor Guvernului, a discutat cu aceştia şi subiecte care nu sunt legate de Consiliu, menţionând că a recomandat Guvernului să acţioneze în vederea recapitalizării CEC şi să nu mai aştepte analiza de oportunitate din partea "birocraţilor de la Bruxelles"."Legat de capitalizarea CEC, o spun şi nu aş vrea să stârnesc controverse, dar mi se pare că durează prea mult şi sistemul birocratic de la Bruxelles se mişcă prea greu în procesul de analiză şi aprobare a capitalizării CEC. Cred că nu Comisia Europeană se află în criză economică, ci statele şi, având în vedere întârzierea excesivă a unui răspuns din partea Comisiei Europene, punctul meu de vedere a fost că Guvernul trebuie să acţioneze şi să nu mai stea în aşteptarea analizei birocraţilor de la Bruxelles în ceea ce priveşte capitalizarea CEC".
