Am trecut prin alegerile romanesti (contestabile inca de la Caragiale) si ne-am pomenit cu un nou guvern, obtinut printr-o mirabila tranzactie a unora care se urau strasnic pana mai ieri. Nu vad nimic de speculat aici, cazul s-a mai intamplat in tot cursul vremii si in toate punctele cardinale. O noua speranta renaste si avem atata nevoie de ea! Dar nu s-a asezat bine acest nou guvern in scaun si spurcacii de meserie s-au si repezit la el. Spurcacii de meserie, uniti cu carcotasii de vocatie si aliati cu clevetitorii emeriti sunt o mare congregatie, tot mai intesata. Ei iau in primire orice, cu gand sa pocneasca si sa porceasca. Nu e inca demnitarul cu haturile in mana ca e si rafuit de acesti profesionisti ai neincrederii si ai dispretului ciufut, care dau cu tulumba de cand se scoala, umpland aerul de un permanent gaz toxic, sub cuvant ca-l igienizeaza.
Dl. Cioaca e un om robust, dintr-o bucata. Criza mondiala nu l-a luat prin surprindere. - E simplu: s-a produs prea mult. Cate masini vrei sa se mai fabrice, - pana cand are fiecare o masina, doua, trei? Si drumuri de unde? Si unde sa mai mearga, si de ce? Am umplut teritoriul de case si casoaie, cine sa le ia, si de ce, si cu ce? S-a umplut spatiul de telefoane, se vorbeste in prostie, si tot mai fara noima: nu mai merge nici un cioban in tufe sa-si faca nevoile fara celular.
Cu racoritoarele te poti spala acum pe picioare. Nu sunt atatea guri, cate paste de dinti au aparut. Si nu functioneaza nici regulatorul natural care e razboiul; nu merge din plin, abia palpaie. E simplu! Si atunci?
- Dar nu cumva e si concertata, nene Cioaca, aceasta criza?
- Coruptia e imposibil de lichidat, stiu!
- Crezi tu! E cel mai simplu! Mi-ai produs o paguba, mie, Stat? Te duci urgent la basca! Plus ca o acoperi cu tot ce ai. Ti-a scapat infractorul, a evadat? Te duci tu la basca, tu paznic, si stai in locul lui. Il iei si pe judecatorul care a inlesnit vreo manarie. Sau care a tinut cu dinadinsul dosarul. Si pe procurorul care n-a instrumentat la timp si s-a prescris. Pui paguba pe ei, pe toti! Simplu! Ai subevaluat un bun al Statului, te duci la basca, cu toata comisia! Ai incheiat, ca reprezentant oficial, un contract oneros? Te duci la basca. Ai falsificat indiferent ce? Te duci la basca. Te-ai sustras de la impozite si taxe? Te duci la basca! Ai deturnat? Te-am ras de pe toate listele de credit si te duci la basca! Simplu!
- Chiar simplu?
- Foarte simplu! Si cand te duci la basca tragi dupa tine si pe cel care te-a numit in post, pe Nasul. Nu putea sa nu stie ca esti un cotcar. Inseamna c-a pus si el nitelus botul. Il scoti macar din controale, daca nu-l bagi la basca. Romanii asa faceau. Se chema culpa in eligendo. N-ai fost atent cu faptele lui? La basca! Se chema culpa in vigilando. Simplu! N-ai fost destul de atent nici cu ce aveai tu de facut, ai tras de timp, pentru bani multi? La basca! Se chema culpa in omitendo! Simplu!
- Nea Cioaca, ai umplut bastile!
- Altfel cum? Si nu basca d-aia cu sah, televizor sau dus cu lapte de magarita. Ocna de sare, loc imputit, chinul de pe lume! Plus confiscarea averii, la ipochimen si la rude apropiate. Simplu!
- Pai dar
- Nici un pai dar! Si lefuri mai mici pentru aia care astazi se rascacara. Si mai putin hotel de lux, bordel secret, calatorie inutila, bal de cristal, fasoane de nabab in ochii saracimii! Si mai putina reclama si autoreclama. Ti-am dat sa faci si n-ai facut? Valea! Ai facut gresit, cu ponoase? Basca! Simplu!
- Si atunci, astia internii, care au vrut sa ne hurduce financiar cu bancile?
- Rasi!
- Nu inteleg!
- Cum nu intelegi? Rasi! Simplu! Altfel ne baga-n mormant!
Nea Gogoloi e foarte revoltat. El isi spune deschis revoltele lui nea Mustiuc, prietenul de-o viata, care sta pe a treia straduta la colt, unde e umbrarul acela de vita.- Nu se mai poate, Fanica! zice nea Gogoloi. Nu se mai poate trai cu vagabonzii astia, cu cutrele astea de la putere, care ne-au mintit in fata, de fraieri si curci plouate ce-am fost, usca-li-s-ar gatlejul cand le-o fi mai bine si or jindui dupa o picatura! Cadea-le-ar carnea de pe oasele lor de pezevenghi si nu le-ar muri multi inainte, capsomanii dracu'! Auzi, sa ne taie din leafa si din pensie, care e dreptul nostru sfant si n-au ei cadere sa se atinga dupa Constitutie, sa traga dupa noi amarastenii sapte piei iar ei sa balaceasca in huzur desucheat! Si decadent!
- Asa-i, ai fost la manifestatie?
- N-am fost, ca-n ziua aia am dat la porci, Lena fiind plecata la matusa sa ca avem de aranjat pentru botez. Dar a fost Tilica Necsoiu si mi-a spus. Tocmai ca el a scris si vreo doua poezii, de-astea combatante, de pus lozinci, stii ca el e bun la compus poezii. Intr-una zicea "Noi ne zbatem de muncim/Voi ne vreti la tintirim". S-a necajit, saracu', rau de tot! Era sa dea in dambla, ce mai!
- De ce?
- Ca-n loc de tintirim, analfabetii aia au scris cimitir. Si nu mai rima. A alergat Tilica, a facut pe naiba-n patru, de a adus alta panza, altfel se facea dracului de ras, - la cine cunoaste! Cine nu, poate sa zica si cimitir, ce are? Tot aia e! Da, dar era prestigiul lui de poet in joc. La sfarsit au dansat toti "Pinguinul", cica a fost foarte frumos. Lume multa. Aia de sus, - tamaie! Noroc c-au mai caftit pe unul din granguri, s-au mai distrat si ei. A fost si ceva potol. Apropo, noi ce facem?
- Pai ce zici sa facem?
- Pai nu punem si noi de-un sprit, de-o berica, ici sub umbrar, - vezi ca e o zi frumoasa! Sa le facem in ciuda, dracu' sa-i pieptene!
- La granguri?
- Dar la cine? Nu de ei e vorba in propozitiune? Ei se face ca ne plateste, stii cum e. Dar de fapt ne beleste! Caini! Si ce ne-a mai pacalit asta-toamna, ca pe alte-alea: ca ne da, c-o sa fie bine, ca redresare, ca iesire din aia, cum dracu' ii zice?
- Recesiune!?
- Tocmai! L-am crezutara pe nea Traienel, macar ca ne faceau cu ochiul, de sanchi! Eu zic sa punem masa mai la umbra. Tu sa stai colea, pe fotel, ca boierii!..
- Pai ce, ala e fotel?
- Pai ce, tu esti boer? Scapai si eu o vorba! Da. Si cum ziceam: porci de caini, ...tu-le mama lor in freza! Dar s-au si adunat, in Piata, treizeci-patruzeci de mii de suflete. Au jucat tontoroiul. Altfel putea sa-i lichideze.
- Cine pe cine?
- Aia care sunt forta dom'le! Ca nu merita sa ne guverneze, otrepele lui Han tatar! Io-te si sifonul. L-am tinut la gheata pana acum!
- Bine ai facut. Dar la greva ai fost? Nu? Nu v-a convocat?
- Mi-a zis ceva, dar asa in fuga. Zic: "intra nitel, si te cinstesc". N-a vrut! Asa ca nu m-am dus. Asta ce e, nu-i greva? Nu-i greva ca nu m-am dus? Guvernul tot nu-l dam jos ca-l tin americanii de toarta. Am fost cu flacaneata de Gigel la carat de lazi, - ciubucul lui! Dar in ma-sa tot ii bag! Da-mi voe! Sa vii tu sa ma minti de la obraz ca incepe redresarea, ca ai da toate in paste pe ma-ta, ca sa traim bine cu aia ciuntita, pe sfert la unii, iar bagabontii sa zvante imprumuturile care le faci dumneata si le plateste copilul meu, in tarla cui te-a crucit! Cum vine asta? Ca mor cu tine de gat! Numai un minutel, ma bag o clipita in pivnita! Merge si-o pastramioara, nea Fane, ce zici?
- Asa-i, ai fost la manifestatie?
- N-am fost, ca-n ziua aia am dat la porci, Lena fiind plecata la matusa sa ca avem de aranjat pentru botez. Dar a fost Tilica Necsoiu si mi-a spus. Tocmai ca el a scris si vreo doua poezii, de-astea combatante, de pus lozinci, stii ca el e bun la compus poezii. Intr-una zicea "Noi ne zbatem de muncim/Voi ne vreti la tintirim". S-a necajit, saracu', rau de tot! Era sa dea in dambla, ce mai!
- De ce?
- Ca-n loc de tintirim, analfabetii aia au scris cimitir. Si nu mai rima. A alergat Tilica, a facut pe naiba-n patru, de a adus alta panza, altfel se facea dracului de ras, - la cine cunoaste! Cine nu, poate sa zica si cimitir, ce are? Tot aia e! Da, dar era prestigiul lui de poet in joc. La sfarsit au dansat toti "Pinguinul", cica a fost foarte frumos. Lume multa. Aia de sus, - tamaie! Noroc c-au mai caftit pe unul din granguri, s-au mai distrat si ei. A fost si ceva potol. Apropo, noi ce facem?
- Pai ce zici sa facem?
- Pai nu punem si noi de-un sprit, de-o berica, ici sub umbrar, - vezi ca e o zi frumoasa! Sa le facem in ciuda, dracu' sa-i pieptene!
- La granguri?
- Dar la cine? Nu de ei e vorba in propozitiune? Ei se face ca ne plateste, stii cum e. Dar de fapt ne beleste! Caini! Si ce ne-a mai pacalit asta-toamna, ca pe alte-alea: ca ne da, c-o sa fie bine, ca redresare, ca iesire din aia, cum dracu' ii zice?
- Recesiune!?
- Tocmai! L-am crezutara pe nea Traienel, macar ca ne faceau cu ochiul, de sanchi! Eu zic sa punem masa mai la umbra. Tu sa stai colea, pe fotel, ca boierii!..
- Pai ce, ala e fotel?
- Pai ce, tu esti boer? Scapai si eu o vorba! Da. Si cum ziceam: porci de caini, ...tu-le mama lor in freza! Dar s-au si adunat, in Piata, treizeci-patruzeci de mii de suflete. Au jucat tontoroiul. Altfel putea sa-i lichideze.
- Cine pe cine?
- Aia care sunt forta dom'le! Ca nu merita sa ne guverneze, otrepele lui Han tatar! Io-te si sifonul. L-am tinut la gheata pana acum!
- Bine ai facut. Dar la greva ai fost? Nu? Nu v-a convocat?
- Mi-a zis ceva, dar asa in fuga. Zic: "intra nitel, si te cinstesc". N-a vrut! Asa ca nu m-am dus. Asta ce e, nu-i greva? Nu-i greva ca nu m-am dus? Guvernul tot nu-l dam jos ca-l tin americanii de toarta. Am fost cu flacaneata de Gigel la carat de lazi, - ciubucul lui! Dar in ma-sa tot ii bag! Da-mi voe! Sa vii tu sa ma minti de la obraz ca incepe redresarea, ca ai da toate in paste pe ma-ta, ca sa traim bine cu aia ciuntita, pe sfert la unii, iar bagabontii sa zvante imprumuturile care le faci dumneata si le plateste copilul meu, in tarla cui te-a crucit! Cum vine asta? Ca mor cu tine de gat! Numai un minutel, ma bag o clipita in pivnita! Merge si-o pastramioara, nea Fane, ce zici?
O surpriza mare am avut cand am citit in Papini schita in care Gog propune sa existe cabine inchise pentru mancat, asa cum exista cabine inchise pentru excretie.
Adica mancarea, bagarea in gura ar fi un lucru intim, secret, si decenta ne-ar obliga sa ne ascundem atunci cand practicam acest obicei. Nici vorba de tovarasie, de banchete, de mese comune. Individul care mananca ar trebui, dupa Gog, sa aiba obraz si sa se ascunda, caci lucrul e cu desavarsire indecent.
Ce sa mai zici atunci, aplicand aceleasi criterii restrictive, de individul care vorbeste la celular? El isi dezvolta, fara nici cea mai mica stanjeneala, in ochii si urechile multimii, toate problemele familiale, de serviciu, de patrimoniu, de amor, de la mari interese pana la fleacuri stupide, gogonate si persevereaza, si dezvolta, si nu cruta pe nimeni, desfasoara argumente, face confidente, se razgaie in bancuri oriunde s-ar gasi, in strada, in local, in autobuz, in parc, cu o dezinvoltura prea putin simtitoare de obste ori de public. In viziunea preluata de la Papini, el se dezgoleste, isi scoate chilotii si ii da drumul printre noi! I-ar trebui, fara indoiala, o cabina!
N-a inventat inca nimeni aceasta cabina-la-purtator, desi ea ne-ar scuti de primejdia infricosatoarei invazii a confidentelor publice, care cad asupra noastra din fata, din spate, din coaste, de pretutindeni, ca o vijelie, ca o ploaie continua insotita de vant, impotriva careia nu te mai poti adaposti. Rafale de intimitate rup orice pereti protectori si te pleznesc pretutindeni peste ureche, iti altereaza perceptia, iti intra fara sa ceara voie in creier, amortindu-l ca o duhoare. Bagati-l in cabina pe cetateanul care vrea sa se expuna tot timpul, dati-i o cortineta, un geam care sa-l faca nesonor, o negreata care sa-l faca obscur. N-am nimic de-a face cu treburile lui, nu vreau sa stiu de ele, am dreptul la spatiu public, la liniste publica, la neamestec, la puritate, asa ca deseurile lui, ca si ale mele, trebuie sa intre la cabina, la toaleta, tin de toaleta, de vomitoriu, de closet. Daca pana si mancatul s-ar cere izolat, darmite debordanta (ca sa nu-i zic altfel!) intimista!
Si, plecand de aici, orice fel de debordanta si exces in privinta moravurilor semenului meu merita negresit o cabina. Noi asemenea cabine n-avem. Cine vrea isi arata fundul cel mai urat-expresiv, isi arata buricul, bucile, pulpele, cotletii, isi spune public amorurile deocheate, pangaririle, cotaielile, crimele, hidoseniile si mediocritatile, oriunde gaseste prilejul. S-a instalat chiar o elocinta speciala a dezvaluirii monstruoase, morbide, fetide, rapanoase si alta a opulentei mucegaite, si alta a smecheriei cu ghivent, toate publice, ofensive, fara cabina.
A ramas un singur loc unde treaba e cat de cat pazita de o umbra de confidentialitate, cabina de vot. Adica poti sa dai afara tot ce-ti trece prin devla si prin mate, toate solticariile, optiunile si provocarile fapturii tale mediocre, poti sa-ti arati chiar gaura din fund sau alte gauri obscene, fara nicio perdea, in gazete si in filme, dar nu trebuie sa spui un lucru simplu si public si rational, si anume pe cine preferi sa te conduca. E singurul secret unde e nevoie de cabina, pentru ca Sulica sa nu stie ce a votat Nodea. In rest, ei pot umple spatiul cu deseuri si boraturi de toate felurile, nicio ecologie nu li se mai impotriveste. Iar bietul Papini, cu propunerea lui ultra-aseptica, pare tot mai mult ca bate campii.
Mingea a plecat din varful bocancului si s-a dus catre asa-zisele buturi. Daca o ia nitel mai la dreapta intra in plasa si atunci dl. Coach, cat o fi el de occidental, sare in sus ca maimutoii si jubileaza ca apucat de friguri.
Daca o ia mai la stanga, poate si din cauza vantului, e dezolare si damnatiune, dl. Coach se apuca de cap. Altadata mingea loveste lemnul, asa se brodeste, e semn rau. Nu vrea sa intre deloc in plasa, desi miscarea s-a exersat de multe ori. Altadata e portarul advers neobisnuit de agil, altadata e arbitrul partinitor si nu acorda punctul, trebuie urlat la el, facut panarama. Trebuie urlat si la jucatori. Alteori trebuie mangaiati jucatorii, luati cu buna. La urma urmei, jucatorul isi da toata vlaga, se cotonogeste, ajunge la spital. Dl. Coach doar l-a selectionat si l-a fugarit. L-a instruit tactic unde sa sada, cui sa dea pasele, cum sa stopeze.
I-a impuiat capul cu scheme. Unele scheme au iesit mai bine, altele (din diferite motive) mai prost. Dl. Coach e dependent. N-a intrat mingea in plasa, e vai de el. Desi a facut zilnic alergaturi si manevre dezbracat la chiloti. A fost si el jucator candva, dl. Coach, si inca jucator bun. Acum depinde de picioarele altora. El pastoreste aceste picioare. El le atata. El le aseaza in teren, da directive. El se stropseste la arbitru. El e grav, sibilinic, cu presa, cu noi. El zice: o sa avem un meci nu usor; va fi un meci greu. Daca vom sti sa rezistam si sa atacam, atunci vom castiga. Avem toate sansele. Suntem mai buni decat ceilalti. Nu ne speriem. Dl. Coach baga draci in jucatori. Sau poate numai dracusori. Daca pierde, el explica de ce s-a pierdut. Ii pare evident rau. A fost un complex de imprejurari: terenul, arbitrul, fanii, clima. A facut si o schimbare mai putin inspirata. Asta e lotul, ce mai! A avut mari probleme cu accidentatii, cu suspendatii. Ni le-a comunicat si noua aceste probleme, ne-a pus pe ganduri din vreme. Dar unii accidentati s-au recuperat la timp, au dat noi nadejdi, au venit din fericire la antrenamente, s-au fugarit si inviorat destul. Acum depinde unde ajunge mingea plecata din bocanc. Balonul e rotund, asta o stim cu totii, demult!
Dl. Coach are in vedere si noi transferuri, unele pe bani grei. El urmareste si vedetele, juniorii, rivalii. Si ce mai face? Alearga pe teren, supravegheaza, gandeste tactici. Unele se brodesc, atunci e bine. Daca nu se brodesc mai multe in sir, iar balonul trece pe langa buturi, atunci treaba se intuneca si reteta sa baneasca e in pericol. Dl. Coach este atunci expus plecarii. Vine un altul care sa fugareasca jucatorii, sa protesteze la arbitru, sa gandeasca tactici, sa faca achizitii. Vine altul si ia banutii. Cati? Pai cateva sute de mii de Euro. Toata tevatura asta, depinzand de raportul dintre bocanc si buturi, a costat sute de mii de Euro, iar la altii milioane. E naucitor. Fugareala asta zilnica si declaratiile incurajatoare (facute cu voce grava, cu subintelesuri) costa cateva sute de mii de Euro.
Aflu ca d. Coach cutare, romanas de-al nostru, nu accepta mai putin de 600.000 de Euro pe an ca sa ia bataile pe care le ia, adica 50.000 Euro pe luna, adica doua miliarde lei vechi pe luna, adica aproape doua mii de Euro, mai exact 66 milioane lei vechi pe zi! Pentru cum ii ocheste, ii fugareste si ii bruftuluieste, e o suma destul de buna. 66 milioane pe zi inseamna, daca aritmetica mea este corecta, aproape trei milioane lei vechi pe ora, cincizeci de mii de lei pe minut, doua mii si ceva pe secunda, cu zi si cu noapte. Antrenamentele sunt trei sau patru pe saptamana, iar la echipa nationala trei sau patru pe luna, aproximativ. Dar domnul Coach e mofturos, pentru munca lui i se pare putin. Pentru cate batai a luat, i se pare putin. Plus ca a stat si in ploaie, in ninsoare, in tribuna, a dat directive, a vorbit la misto. Daca e silit sa plece, are o clauza: mai primeste cateva sute de mii de Euro. Acum un prapadit de coach italian, care si-a infundat echipa romaneasca in mediocritate, vrea numaidecat 500.000 Euro, adica 20 de miliarde lei vechi, nu se multumeste cu jumatate, ca sa plece! Asa scrie in contract. Douazeci de miliarde pentru un "pa si pusi"! Patronul discuta, ar dori o reducere. Pentru un sut in spate dat domnului Coach, il costa cam mult. Ce plateste el, de fapt? Eliberarea locului in vederea unui alt cavaler de miliarde (plus ruinarea echipei, care, de bine de rau, mai misca). Foarte frumoasa parada: na-ti zece miliarde, ca sa pot sa-mi aduc un altul de cincisprezece sau douazeci de miliarde, pana cand mingea din bocanc, ajutata si de vant, ajunge in plasa!
Si daca ar fi numai dl. Coach si cu dl. Patron! Dar dupa stiinta noastra sunt multe cotloane din aparatul de stat, ca si din cel de partide, unde cu aceeasi treaba, poate mai relaxata, dar la fel de ruinatoare, se aspira la aceiasi bani. Li se dau bani buni, ca sa strice ce-i temeinic. Apoi, daca se infunda, sunt luati si "despagubiti" in alta parte. Sunt fosti si eterni jucatori - demnitari sau prepusi - platiti naucitor pentru prea putina agitatie de partid si de stat, de catre statul insusi. Se falfaie si ei pe miliarde! Pe ale noastre!
Ce sanse mai au in aceste conditii dl. Gamalie si doamna Gandacel, profesori de liceu eminenti, titrati, devotati, care cladesc cu sarguinta in fiecare ora mentalul calificat al Romaniei de maine, sa ajunga la macar un milion de lei vechi pe zi si deci cam 9.000 Euro pe an, ca sa-si poarte cat de cat rangul de mentori si de antrenori?
Niciuna!
Bunul-roman e un aiurit, e cel care isi iubeste tara mai mult ca pe orice si ar vrea s-o vada intinsa peste toate celelalte, mai valabila ca ele. Nu despre el vom face vorbire acum.
Romanul-bun e un specimen care merita o alta atentie. El sade langa mine la spectacol, nu intelege mai nimic, caci intamplator nu e nimic de inteles din acel act detestabil, dar se da maret, se face ca pricepe si apreciaza acea monstruoasa tampenie, plecand de la gandul: “au muncit, saracii, si-au dat osteneala, au si ei probleme, au si ei o mama”. El stie ca e la un teatru important, ca a platit un bilet scump. El criterii nu mai are demult, judecata lui s-a tocit, inghite orice, aplauda orice, caci asa e cuviincios sa te porti.
Romanul-bun pune mana pe o carte de poezii naucitoare, din care nu se poate, cu nicio bunavointa, pricepe altceva decat ca poetul, pe jumatate diliu si cu totul incult, bate campii, iese din toate conventiile si o ia drept prin papuris. Omul meu, blegit si el de incultura, derutat de niste harpii la fel de tembele pe cat de sclifosite, se excita ca e ceva acolo, interesant, nou, spargator de inertie, un suflet care isi striga amarul, sarmanul de el, si care a muncit, are si el probleme, are si el o mama. E romanul-tampit-de-bun, care nu intelege nimic din nimic, dar oficiaza si el “cultura moderna”.
Romanul-bun afla, bunaoara, ca la CEDO familia X a castigat procesul si ca se va lasa cu mari despagubiri din partea Statului care a abuzat si a incurcat toate chitibuseriile administrative. Afland ca “s-a facut dreptate” unor oameni care si-au dat atata osteneala si au si ei probleme, si au si ei o mama, copii etc., romanul-bun se bucura, fara sa realizeze ca de fapt el va plati acele amenzi majore, uriase, de care nu e cu nimic vinovat, iar tembelii care au dus situatia aici vor iesi surazatori si falfaietori. El, romanul-bun si pe trei sferturi candriu, si complet mut, va repara tot ce strica Statul prin agentii sai nechemati sau perfizi.Mai grozav e romanul-bun cand vede pe cineva poprit sau in curs de poprire, chiar inainte de a sti ce a facut acela. Ii poarta de grija, il compatimeste, il apara, se gandeste ca ticalosul, hotul, criminalul are si el greutati, probleme, are si el o mama, copilasi, mate, un mediu, drepturi ale omului, oricat ar fi incurcat, manglit si dat la cap. “Oh, auzi ce-i face!”, zice romanul-bun, neintelegand ca in cele din urma victima e chiar el, ca perturbatia il atinge, nelasandu-l sa stea intr-o societate asezata pe principii. El, romanul-bun, de principii se sinchiseste mai putin, el e atras de cumetrie si alisveris sufletisto-amiabilo-democratic. De aceea, daca un tigan borfas si cu ceata lui data in urmarire ori macar in supraveghere il pofteste la nunta ori la botez, omul nostru, oricat ar fi de ministru sau prim-ministru se duce (ba il si gazduieste la Palatul Poporului) si se ia la geamparale cu cutitarii, zambind democratic, de bun si tembel ce e, facand aliante si mezaliante cu toate loazele imputite penal, intr-o totala desconsiderare a rangului sau si a demnitatii natiei.
Ori daca ungurul ii pune cine stie unde o placuta bilingva amintitoare de fostul sau regat, ori se obrazniceste cu ceremonii provocatoare, in loc sa-l intrebe daca pe vremea cand erau ei ferchesii ferchesilor in Ardeal s-a pomenit, macar in gand, despre asemenea placute, si sa-i faca si un zbenghi (cum ar fi facut bunul-roman) de neuitat pe mutra, romanul-bun face un ha-ha! de vita amnezica, usor iertatoare si trece voios mai departe.
Unde? Se va vedea, natantocule! Cand n-om mai fi!
Dinozaurul tare in dinti. Borsul de peste
Secretul borsului de peste nu mai e de mult un secret: se baga intai chilca, pestele mic, obletii si albitura, se da un clocot, apoi ei, intrucat si-au facut datoria, se svarla si se baga in zeama pestele mare.
Ma bate gandul ca si unele fapte politice, chiar revolutii, se savarsesc dupa aceleasi retete. Se arunca intai in foc chilca, omuletii mai neinsemnati, tineretul nazdravan, masele de manevre, guralivii, vesnic nemultumitii, pusii pe zurba si pe schimbare. O buna parte din ei se lichideaza, manu militari. O alta parte se trece mai apoi pe linie moarta, se inactiveaza de la sine. Apoi intra in arena, mai exact in ciorba, pestii mari, carnosi, de durata, care dau borsului oarecare consistenta. Dar si din acestia pot fi unii aruncati peste bord cand vin rechinii si speciile foarte adaptate la acaparare, dintosii, necrutatorii. Insa cum in lume totul trece, alti necrutatori ii devora pe cei dintai in cadrul borsului politic.
Comunismul a venit la noi cu mardeiasi, golani si capete mult infierbantate care aveau misiunea sa bage groaza in sedentari si gospodarosi. Dubele acelea de noapte, arestarile, perchezitiile, bataile, disparitiile si-au facut repede efectul. Acea ciocanire perpetua de catre micii zelatori, unii complet de alta natie, au bagat mare spaima in romani, mai ales cand veneau subit si fara un criteriu foarte cert. Vrei sa ingrozesti lumea, scoate criteriile de persecutie. Cand ai un criteriu rational omul face pe dracu’ sa-l evite, sa nu poata fi invinovatit. Daca totusi infrunta criteriul, stie ca o ia pe cocoasa. Dar cand urgia cade fara criteriu, atunci e panica! Stalin cunostea bine treaba asta. Se spune ca in Spania razboiului civil, dar si in Rusia revolutionara, el ar fi pedepsit cu moartea pe unii din proprii sai zelatori nu numai pentru a le impiedica ascensiunea, dar si pentru a-i zapaci si inspaimanta pe toti. Pentru a le lua criteriile. Si la noi au picat in faza aceea comunista, se pare, destui gura-casca echivoci. Groaza era bine administrata.
In faza a doua a ciorbei, cand treaba se mai asezase, chilca primara a fost zvantata si zelatorii infierbantati, au inceput sa fie trasi la raspundere, ba chiar pedepsiti. Mai intai, ca la gladiatori, Stalin a aratat cu degetul in jos, indreptatindu-l (nu se stie de ce) pe Gheorghiu Dej sa lichideze contul partidei Ana Pauker si sa o acuze de deviere, adica de excese, sa reclame “legalitate”. Mai apoi, cand regimul s-a incotopenit si mai tare, Nicolae Ceausescu a dat de pamant cu Draghici si cu o parte din Aparatul de la Interne, pentru excese, ba a smotocit si memoria lui Gheorghiu Dej ca unul care a abuzat. Dar cand a fost sa-l acuze si pe Ceausescu insusi ca a abuzat (dupa ce, prin diverse devieri, se descotorosise de unii) s-a facut o noua ciorba, cu o noua chilca si o noua albitura, intrand in ea peste marunt, tineret zgomotos si “eroic”, pus pe zurba, plus scandalagii de prima etapa, iar la Timisoara vagabonzi spargatori de vitrine. S-a tras in chilca si in oamenii muncii cei mai agitati, care au dat spuma ciorbei. Apoi s-a ales acolo un comitet de intelepti care sa dreaga zeama si sa dea un gust, o directie, cu Lorin Fortuna, Claudiu Iordache si ceilalti. S-au bagat curand alti intelepti de la Bucuresti, de talie mai marisoara, zvarliti si ei in oala de nu prea se stie cine, care i-au oparit si scos la margine pe cei de la Timisoara, ne mai lasandu-le multe zile politice. Apoi a inceput bataia pestelui la Bucuresti, cand a venit un crapcean mare si solzos, un somn grasuliu cu ochi cascati si vreo doua, trei stiuci, iar peste ei altii, adusi din mari straine, cu cozile batand. De chilca si de albitura ca si de primii protagonisti, nu mai stie nimeni, caci s-au dat de-o parte.
Ciorba ar trebui sa fie buna, dar nu prea are gust. Pe alocuri e chiar gretoasa. Coltosii sunt la post, rechinii balacesc in voie. Un peste-sarpe de speta marina conduce jocul, dand la fiertura un iz de ciusca si de boia. Cei mai multi servesc sorbind cu lingurita de pe margini. Altii inghit in sec. Albitura revolutionara a fost scoasa cu prostovolul si data de-o parte. Acum ar urma, dupa sora noastra Franta, pentru ca meniul sa fie complet, ciulamaua Directoratului, apoi Consulatul si in urma Imperiul, care pana la urma degenereaza si asteapta o noua plevusca bine indrumata pentru o noua revolutie.
“Lingura si strachina, mamaliga e gata!”
Secretul borsului de peste nu mai e de mult un secret: se baga intai chilca, pestele mic, obletii si albitura, se da un clocot, apoi ei, intrucat si-au facut datoria, se svarla si se baga in zeama pestele mare.
Ma bate gandul ca si unele fapte politice, chiar revolutii, se savarsesc dupa aceleasi retete. Se arunca intai in foc chilca, omuletii mai neinsemnati, tineretul nazdravan, masele de manevre, guralivii, vesnic nemultumitii, pusii pe zurba si pe schimbare. O buna parte din ei se lichideaza, manu militari. O alta parte se trece mai apoi pe linie moarta, se inactiveaza de la sine. Apoi intra in arena, mai exact in ciorba, pestii mari, carnosi, de durata, care dau borsului oarecare consistenta. Dar si din acestia pot fi unii aruncati peste bord cand vin rechinii si speciile foarte adaptate la acaparare, dintosii, necrutatorii. Insa cum in lume totul trece, alti necrutatori ii devora pe cei dintai in cadrul borsului politic.
Comunismul a venit la noi cu mardeiasi, golani si capete mult infierbantate care aveau misiunea sa bage groaza in sedentari si gospodarosi. Dubele acelea de noapte, arestarile, perchezitiile, bataile, disparitiile si-au facut repede efectul. Acea ciocanire perpetua de catre micii zelatori, unii complet de alta natie, au bagat mare spaima in romani, mai ales cand veneau subit si fara un criteriu foarte cert. Vrei sa ingrozesti lumea, scoate criteriile de persecutie. Cand ai un criteriu rational omul face pe dracu’ sa-l evite, sa nu poata fi invinovatit. Daca totusi infrunta criteriul, stie ca o ia pe cocoasa. Dar cand urgia cade fara criteriu, atunci e panica! Stalin cunostea bine treaba asta. Se spune ca in Spania razboiului civil, dar si in Rusia revolutionara, el ar fi pedepsit cu moartea pe unii din proprii sai zelatori nu numai pentru a le impiedica ascensiunea, dar si pentru a-i zapaci si inspaimanta pe toti. Pentru a le lua criteriile. Si la noi au picat in faza aceea comunista, se pare, destui gura-casca echivoci. Groaza era bine administrata.
In faza a doua a ciorbei, cand treaba se mai asezase, chilca primara a fost zvantata si zelatorii infierbantati, au inceput sa fie trasi la raspundere, ba chiar pedepsiti. Mai intai, ca la gladiatori, Stalin a aratat cu degetul in jos, indreptatindu-l (nu se stie de ce) pe Gheorghiu Dej sa lichideze contul partidei Ana Pauker si sa o acuze de deviere, adica de excese, sa reclame “legalitate”. Mai apoi, cand regimul s-a incotopenit si mai tare, Nicolae Ceausescu a dat de pamant cu Draghici si cu o parte din Aparatul de la Interne, pentru excese, ba a smotocit si memoria lui Gheorghiu Dej ca unul care a abuzat. Dar cand a fost sa-l acuze si pe Ceausescu insusi ca a abuzat (dupa ce, prin diverse devieri, se descotorosise de unii) s-a facut o noua ciorba, cu o noua chilca si o noua albitura, intrand in ea peste marunt, tineret zgomotos si “eroic”, pus pe zurba, plus scandalagii de prima etapa, iar la Timisoara vagabonzi spargatori de vitrine. S-a tras in chilca si in oamenii muncii cei mai agitati, care au dat spuma ciorbei. Apoi s-a ales acolo un comitet de intelepti care sa dreaga zeama si sa dea un gust, o directie, cu Lorin Fortuna, Claudiu Iordache si ceilalti. S-au bagat curand alti intelepti de la Bucuresti, de talie mai marisoara, zvarliti si ei in oala de nu prea se stie cine, care i-au oparit si scos la margine pe cei de la Timisoara, ne mai lasandu-le multe zile politice. Apoi a inceput bataia pestelui la Bucuresti, cand a venit un crapcean mare si solzos, un somn grasuliu cu ochi cascati si vreo doua, trei stiuci, iar peste ei altii, adusi din mari straine, cu cozile batand. De chilca si de albitura ca si de primii protagonisti, nu mai stie nimeni, caci s-au dat de-o parte.
Ciorba ar trebui sa fie buna, dar nu prea are gust. Pe alocuri e chiar gretoasa. Coltosii sunt la post, rechinii balacesc in voie. Un peste-sarpe de speta marina conduce jocul, dand la fiertura un iz de ciusca si de boia. Cei mai multi servesc sorbind cu lingurita de pe margini. Altii inghit in sec. Albitura revolutionara a fost scoasa cu prostovolul si data de-o parte. Acum ar urma, dupa sora noastra Franta, pentru ca meniul sa fie complet, ciulamaua Directoratului, apoi Consulatul si in urma Imperiul, care pana la urma degenereaza si asteapta o noua plevusca bine indrumata pentru o noua revolutie.
“Lingura si strachina, mamaliga e gata!”
Se pune chestiunea sa imbunatatim soarta omului nostru, sa-i dam plinatatea si sanatatea de care si el, ca toti ceilalti pamanteni, are atata nevoie. S-au propus fel de fel de solutii venind de la eminentii sai conducatori politici. Folosul lor nu va intarzia sa se produca. Eu ma opresc numai la trei, deocamdata, care mi se par cele mai promitatoare.
Mai intai e chestiunea organelor vitale. Cand organismul s-a gasit in impas fiindca, sa zicem, fumase prea mult, guvernantii s-au gandit ca cel mai simplu ar fi sa scoata un plaman la vanzare, sa-l ia altii pe mai-nimic, sa-si bata capul si sa-l faca bine. Au incasat si cativa gologani pe el, de care s-au bucurat foarte. Mai tarziu au vandut un muschi fesier, mai apoi un tendon, apoi o valva tricuspida si in putina vreme toata splina. Au vandut, prin sacra privatizare, si ficatul cand au vazut ca nu razbesc, apoi un rinichi si o buna parte din intestinul subtire. Au dat apoi gat, ureche, au dat vezica; si au tot asteptat redresarea organismului din operatiile si sumele obtinute. Acum omul nostru independent (nu cel vandut) a ajuns bleg, letargic, abia mai geme, iar doctorii politici se intreaba ce sa mai vanda ca sa se redreseze. Mai e putin, foarte putin, dar cum ne descurcam cu un singur lob respirator si cu un stomac mixt, pe jumatate luat de altii, sunt semne ca se va rezolva curand cazul. E o metoda speciala, iesita din cele mai iscusite boturi si creiere. Trebuie dusa pana la capat! Lumanarea finala ni se da gratis.
Foarte frumos au decurs lucrurile si cu reteaua sanitara care a fost si ea simplificata si regandita reformator. Ma mir ca ideea a venit atat de tarziu si ca nu s-a extins si in multe alte domenii. Bunaoara, cred ca halta cfr Floresti sau Gura Beliei ar trebui si ele daramate. Sunt prea mici si cer enorme sacrificii materiale. Poate fi anulata si Breaza si daca ma gandesc putin, si Posada - cu Comarnic cu tot. Ce nevoie am mai avea de gara Azuga? Sa se puna tarnacopul pe Timisuri, ori sa se faca acolo crescatorie de melci. E tara impanzita de statii parazit. Dupa mine, as taia si Poiana Tapului si Bustenii. Nu sunt hotarat in ce priveste Sinaia. Sa se dea omul jos la Predeal si sa vina inapoi. Sau si mai bine: la Ploiesti, si sa mai faca vreo cativa pasi. S-ar realiza mari economii, iar organismele umane s-ar fortifica.
A treia imbunatatire s-ar cere facuta la butoiul Danaidelor, acela pe care nu-l poti umple pentru ca are gauri dedesubt si se scurge apa taraind. Aceasta taraitura nu e buna, nici civilizata. S-ar cere sa se mareasca gaurile, dar mai ales sa se impodobeasca, fie cu mixandre si petunii, fie cu cerculete si braie de aur si argint, marindu-se viteza de scurgere. Care sa dea astfel prilej la trasee minunate, la curbe lichide voluptoase, incat sa stea mata europeana in coada, sa se minuneze ce am inventat si noi cu inteligenta noastra seculara. Romania trebuie sa devina o gradina mirobolanta stropita cu jeturi de apa din butoiul Danaidelor la care sarguim cu totii. Apa sa se transforme in jerbe de culoare si gratie. Noi ne putem adapa si cu apa de ploaie!…
Dinozaurul tare in dinti. "Alba-neagra"
Cat am stat culturnic la Venetia incercand sa salt cat de cat prestigiul tarii, m-am lovit de vreo trei ochesei care, pe podete diferite, desfasurau ceremonialul "alba-neagra".
Faceau si ei ce puteau pentru acelasi prestigiu, - cu ochii dupa carabinieri. Italienii, in mici grupuscule, stateau cruciti de atata devastator talent, de o asemenea iuteala de mana. Hop, stanga peste dreapta, taca-paca, uite-l nu e, iarasi dreapta peste stanga, intoarce-o, suceste-o, uite e colo, ba e colo, canci! pana "marca francu"; dupa ce incepea sa chirae. Multe dimineti m-am sculat in valurile de proteste ale jucatorilor pagubiti, si am vazut pe geam cum ocheselul compatriot isi lua degraba talpasita spre alt podet, unde dadea un nou spectacol. Era o specialitate. Era o capodopera de disimulatie, sfidand cu "iuteala de mana" orice "bagare de seama".
Cat am stat culturnic la Venetia incercand sa salt cat de cat prestigiul tarii, m-am lovit de vreo trei ochesei care, pe podete diferite, desfasurau ceremonialul "alba-neagra".
Faceau si ei ce puteau pentru acelasi prestigiu, - cu ochii dupa carabinieri. Italienii, in mici grupuscule, stateau cruciti de atata devastator talent, de o asemenea iuteala de mana. Hop, stanga peste dreapta, taca-paca, uite-l nu e, iarasi dreapta peste stanga, intoarce-o, suceste-o, uite e colo, ba e colo, canci! pana "marca francu"; dupa ce incepea sa chirae. Multe dimineti m-am sculat in valurile de proteste ale jucatorilor pagubiti, si am vazut pe geam cum ocheselul compatriot isi lua degraba talpasita spre alt podet, unde dadea un nou spectacol. Era o specialitate. Era o capodopera de disimulatie, sfidand cu "iuteala de mana" orice "bagare de seama".
Acum cand stau si ma razgai ca un belfer linistit in fata televizorului (caci ce altceva as mai putea intreprinde in cotlonul de inutilitate unde am fost impins?), constat ca pe aproape toate posturile TV si nu sunt putine, mi se ofera cate o poveste ce graviteaza imprejurul unei crime, sau chiar a mai multor crime. Aici e nodul, iar povestea se desfasoara spre elucidarea crimei, fie ca e vorba de detectivul Barnaby, de avocatii Mason si Mc Kinley, de dl. Horse, si de multi, multi altii din traditia lui Sherlock Holmes, Poirot sau Colombo. Trei sferturi din mapamond stau cu gura cascata sa vada cum se descopera criminalul, dupa fastidioase ceremonii si urmariri prin ganguri si depozite, goana nebuna cu masini ce se incaleca, pande misterioase, cafturi in taverne deocheate, salturi pe acoperisuri de zgarie-nori, incendii, explozii, in fine, toata salata, mereu cam aceeasi, care sa duca la descoperirea vinovatului. Psihoza "cine e criminalul?" a devenit generala, mapamondica. Dar bunii facatori de filme sunt dibaci. Ei balmajesc asa de iscusit chestia, incat te trezesti intre vreo zece suspecti. Cine e, - ala? - Ba nu, cu siguranta alalaltul! - Nu e nici ala, e dansa care pazea o mielusica! - Ba e mosul ala ticnit. - Nu, e fata frumoasa, e nevasta, e popa! Disimularea a devenit principiu universal de arta. Te duci, il urmaresti, hat! il prinzi, dar nu e el! Il cauti, e alaturi. Il dai ca sigur, ai pierdut pariul! S-a generalizat "alba-neagra"! O joaca toate studiourile lumii! Ocheseii mei sunt reabilitati!
Dar formulele de didimulare, de "ala-bala-portocala" nu se opresc aici. Au intrat binisor in viata sociala, in cautatea coruptului roman de pilda. - Uite-l, nu e! - Eram sigur ca si-a adjudecat comisioane grase, - nu, domnle, are o problemuta de termopan, restul e persecutie politica. Cum, n-a devastat paduri, n-a cuprins terenuri fara just titlu, nu le-a schimbat oneros? nici vorba, visezi domle, n-ai vazut bine! Ai zis ca e neagra, cand colo era alba, sport national, pune-ti ochelari, dobitocule! Sase, ca vin carabinierii de la UE, ne mutam pe alt podet!
Si mai cunosc o specie de "alba-neagra": Il iei in vizor pe Pasculete, - dar Pasculete guverneaza in numele lui Pascovici, pe care nu-l stii, care nu se vede, si nu e de gasit; iar daca-l gasesti, nu e nici el; caci el e numai omul lui Pasavansky, care e omul domnului P., unde tu n-ajungi nici cu gandul, dar soarta ta si a natiei tale sta in buna parte in mana lui. El si ai lui te misca de la dreapta la stanga si de la stanga la dreapta, taca - paca, uite-l nu e, criminalul la care sa va ratoiti e colo, ba e dincolo, ti-l scot la inaintare o vreme pe asta, pe urma il retrag si-l baga pe alalalt, care pare altfel, dar care tot al meu e, tot slujba mea o face, urmareste-l hop! uite-l ca nu mai e, dar eu schimb cand vreau partea, si tu ma crezi, si mizezi, dobitocule!
Atunci noi, moftangii la toate "albe negrele" lumii, strigam: - Da-ne banii inapoi, si viata inapoi, derbedeule! Sase, ca vin carabinierii! insa vai! nu se mai da nimic inapoi si nu vine nici un carabinier, caci ei, cei ai domnului P., sunt mult deasupra, sunt ordinea jumulitoare in persoana, iar carabinierii (cu bombele atomice) sunt umilele lor instrumente.
Asta da "alba-neagra"!
Intr-o publicatie saptamanala, facand, printr-un interviu, referire la o carte ce trateaza legaturile dintre Constantin Noica si miscarea legionara, se pune intrebarea de ce o suma de oameni de certa subtirime intelectuala, ca Eliade, Cioran, Gyr, Ion Barbu, Sextil Puscaru, Horia Stamatu sau Dragos Protopopescu au fost aderenti cu acest totalitarism facator de rele si de ce i-au omagiat fara masura capetenia intr-un delir apologetic.
N-am citit cartea, dar ma simt indemnat sa incerc cateva raspunsuri. Mentionez din capul locului ca n-am avut nicio legatura cu aceasta miscare. Ea a angrenat in liceul pe care-l urmam si oarece caracuda, dar si baieti din cei mai distinsi sufleteste si caposi la invatatura. Ce i-a impins spre aceasta conexiune, pe care si ei si altii au platit-o crunt?
Dupa socotinta mea, cea mai simpla si mai fireasca dintre cauze se numeste patriotism. Acesti oameni si pui de oameni doreau o Romanie romaneasca, traind degajata in fruntariile si traditiile ei, profund cinstita, mobila si intreprinzatoare pana la sacrificiul suprem, fraterna cu cei aflati in nevoie, mastera cu cei ce o exploatau si care, si atunci ca si acum, erau in majoritate straini. Acestor straini li se cerea o masura si o proportie ce trebuia sa excluda jongleria financiara si sa privilegieze munca. Un Dumnezeu ortodox urma sa fie punctul de referinta pentru tot ce misca, atat in viata, cat si dincolo de ea. Stramosii prezidau evolutia acestui neaosism. La urma urmei a tine ca tara ta sa fie puternica si nealterata, ca tu si fratele tau si toti ai tai sa fiti preponderenti pe pamantul ei, supusi canonului religiei tale, si sa institui o anume ordine prin indepartarea perturbatorilor si a imbuibatilor fara cauza, e o pozitie pana la un punct fireasca pentru cei crescuti in legea comunitatii nationale. De ce, pe ce temei teoretic ar fi xenofilia internationalista singura atitudine compatibila? De ce, vazand ca romanul nu razbeste, ca "da indarat ca racul" ar trebui sa te abtii? Acei copii vedeau o tara "ca soarele sfant de pe cer" in sensul de a fi mai pregnanta in fata lumii, ca dinamism, cinste, fratietate.
La tinerii foarte instruiti lucrul se complica. Ei intrasera in procese de elaborare sufleteasca si intelectuala a unei identitati superioare, incepusera sa poarte in ei o lume complicata de idei si simtaminte ce-si cautau amplificarea sau rafinarea; ei se miscau tot mai mult si mai indemanatec pe taramul abstractiilor, manuiau simboluri, faceau conexiuni, se avantasera intr-o zona profund conceptualizata, unde simtisera fiorul insingurarii dar si, poate, angoasa unei periculoase neaderente la concret si la practic. Ei faceau, de capul lor, o fapta grozava cultivandu-se, dar pentru comunicatia umana cu cei din jur nu percutau indeajuns. Trebuia sa intre intr-un corp de adeziuni, sa-si asigure o baza dogmatica fierbinte, pentru a-si putea continua in sfere aventura singulara. Trebuia sa dea bir socialului si sa-si delege o parte din competenta, daca voiau sa fie eficace. Aceasta parada avea, intr-un fel, sa-i odihneasca, sa-i reconforteze. Iata un al doilea temei.
Inregimentarea la un f hrer nu e chiar straina nici acestui neam al nostru. Capeteniile geto-trace sunt foarte mari sanse sa fi fost discretionare, dictatoriale. La fel imparatii romani, ca si cei bizantini. Voievozii nostri erau despoti de prim rang, odata instalati dirijau dupa bunul lor plac. Arbitrarul istoric vine de foarte departe, insotind dreptul total la viata si moarte, curent la antici, dar nu numai la ei. Cand s-au adus cu anasana negri in America, a prezidat un anumit fiat totalitar, care a intemeiat pana la urma puterea americana, astazi "democrata". Dictatura e un stadiu, si nu atat de nenatural pe cat pare. Seful te atrage, daca are forta, carisma, si te duce cu el. In cazul Zelea Codreanu (ca si a lui Nae Ionescu) carisma era evidenta. Fascinatia lua forma unei indragostiri si dadea reverberatii dintre cele mai bune. Marturisesc ca mi-as dori astazi, in mijlocul acestei invalmaseli democrate informe, un mare barbat de stat care sa ma seduca.
Noica nu s-a dus cu ingerii legionari, aceia au sucombat repede, producand tragedii nemaipomenite, ba si unele fanatisme aberante. Noica nu s-a dus nici in Europa capitalista si liberala. Noica s-a asezat pe pamantul frumos smaltuit al patriei si si-a edificat, cu dragoste de tara, monumentele sale cultural-filozofice. Asa au facut si cativa din ceilalti, pe unde s-au nimerit. Si acum vin sterilii care n-au facut aproape nimic pentru cultura acestei tari, si foarte putin pentru atentia lumii, si le interzic acestor creatori sa fi fost nationalisti si puri in tinerete, sa fi visat o Romanie expurgata si cat mai de sine statatoare. Vin si dau certificate de proasta purtare. Cu ce stampila? Pe Cioran l-au speriat, lui Eliade i-au adulmecat cadavrul, vestejindu-l; sunt gata sa-l ciugule si pe Noica. Asa se intampla in orice tara supusa. Pentru noi, ei raman mari. Dragos Protopopescu a fost un anglist de geniu, Radu Gyr un foarte valoros poet. Si Sextil si Barbu s-au lasat cuprinsi de frison din generozitate: conteaza ce au lasat dupa ei.
Conteaza si ce a ajuns tara, odata vindecata de nazuintele lor.
Dupa socotinta mea, cea mai simpla si mai fireasca dintre cauze se numeste patriotism. Acesti oameni si pui de oameni doreau o Romanie romaneasca, traind degajata in fruntariile si traditiile ei, profund cinstita, mobila si intreprinzatoare pana la sacrificiul suprem, fraterna cu cei aflati in nevoie, mastera cu cei ce o exploatau si care, si atunci ca si acum, erau in majoritate straini. Acestor straini li se cerea o masura si o proportie ce trebuia sa excluda jongleria financiara si sa privilegieze munca. Un Dumnezeu ortodox urma sa fie punctul de referinta pentru tot ce misca, atat in viata, cat si dincolo de ea. Stramosii prezidau evolutia acestui neaosism. La urma urmei a tine ca tara ta sa fie puternica si nealterata, ca tu si fratele tau si toti ai tai sa fiti preponderenti pe pamantul ei, supusi canonului religiei tale, si sa institui o anume ordine prin indepartarea perturbatorilor si a imbuibatilor fara cauza, e o pozitie pana la un punct fireasca pentru cei crescuti in legea comunitatii nationale. De ce, pe ce temei teoretic ar fi xenofilia internationalista singura atitudine compatibila? De ce, vazand ca romanul nu razbeste, ca "da indarat ca racul" ar trebui sa te abtii? Acei copii vedeau o tara "ca soarele sfant de pe cer" in sensul de a fi mai pregnanta in fata lumii, ca dinamism, cinste, fratietate.
La tinerii foarte instruiti lucrul se complica. Ei intrasera in procese de elaborare sufleteasca si intelectuala a unei identitati superioare, incepusera sa poarte in ei o lume complicata de idei si simtaminte ce-si cautau amplificarea sau rafinarea; ei se miscau tot mai mult si mai indemanatec pe taramul abstractiilor, manuiau simboluri, faceau conexiuni, se avantasera intr-o zona profund conceptualizata, unde simtisera fiorul insingurarii dar si, poate, angoasa unei periculoase neaderente la concret si la practic. Ei faceau, de capul lor, o fapta grozava cultivandu-se, dar pentru comunicatia umana cu cei din jur nu percutau indeajuns. Trebuia sa intre intr-un corp de adeziuni, sa-si asigure o baza dogmatica fierbinte, pentru a-si putea continua in sfere aventura singulara. Trebuia sa dea bir socialului si sa-si delege o parte din competenta, daca voiau sa fie eficace. Aceasta parada avea, intr-un fel, sa-i odihneasca, sa-i reconforteze. Iata un al doilea temei.
Inregimentarea la un f hrer nu e chiar straina nici acestui neam al nostru. Capeteniile geto-trace sunt foarte mari sanse sa fi fost discretionare, dictatoriale. La fel imparatii romani, ca si cei bizantini. Voievozii nostri erau despoti de prim rang, odata instalati dirijau dupa bunul lor plac. Arbitrarul istoric vine de foarte departe, insotind dreptul total la viata si moarte, curent la antici, dar nu numai la ei. Cand s-au adus cu anasana negri in America, a prezidat un anumit fiat totalitar, care a intemeiat pana la urma puterea americana, astazi "democrata". Dictatura e un stadiu, si nu atat de nenatural pe cat pare. Seful te atrage, daca are forta, carisma, si te duce cu el. In cazul Zelea Codreanu (ca si a lui Nae Ionescu) carisma era evidenta. Fascinatia lua forma unei indragostiri si dadea reverberatii dintre cele mai bune. Marturisesc ca mi-as dori astazi, in mijlocul acestei invalmaseli democrate informe, un mare barbat de stat care sa ma seduca.
Noica nu s-a dus cu ingerii legionari, aceia au sucombat repede, producand tragedii nemaipomenite, ba si unele fanatisme aberante. Noica nu s-a dus nici in Europa capitalista si liberala. Noica s-a asezat pe pamantul frumos smaltuit al patriei si si-a edificat, cu dragoste de tara, monumentele sale cultural-filozofice. Asa au facut si cativa din ceilalti, pe unde s-au nimerit. Si acum vin sterilii care n-au facut aproape nimic pentru cultura acestei tari, si foarte putin pentru atentia lumii, si le interzic acestor creatori sa fi fost nationalisti si puri in tinerete, sa fi visat o Romanie expurgata si cat mai de sine statatoare. Vin si dau certificate de proasta purtare. Cu ce stampila? Pe Cioran l-au speriat, lui Eliade i-au adulmecat cadavrul, vestejindu-l; sunt gata sa-l ciugule si pe Noica. Asa se intampla in orice tara supusa. Pentru noi, ei raman mari. Dragos Protopopescu a fost un anglist de geniu, Radu Gyr un foarte valoros poet. Si Sextil si Barbu s-au lasat cuprinsi de frison din generozitate: conteaza ce au lasat dupa ei.
Conteaza si ce a ajuns tara, odata vindecata de nazuintele lor.
Nu sunt prea destept, dar nici atat de simplist ca sa-mi inchipui ca o revolutie sau alt fenomen de ruptura sociala angajeaza doua parti distincte si unitare. Dimpotriva, cred ca s-au pus pentru o clipa (sau etapa) de acord oameni cu pareri altminteri divergente, avand un numitor pentru o clipa comun. N-a fost, in decembrie, o singura tabara de complotisti, ci mai multe, reunite. N-au actionat impotriva unui partid unitar, ci impotriva unuia unde erau si divergente, linii tainuite, chiar subversiuni. N-au avut de-aface cu o singura Securitate, ci cu mai multe. Una a vrut atunci Bush, alta Papa, si alta Gorbaciov, dar, mi se pare, Bush l-a pacalit pe Gorbaciov. Alte socoteli, conjugate, si-au facut marile banci capitaliste, marea finanta internationala, exportatorii din diferite tari. Ion Iliescu a parut lider, dar el a fost “calauzit”, alteori indrumat, ori chiar impins, in directii nevrute de el, ci de alte gasti intr-un fel hotaratoare. In ianuarie ’90 s-a vazut ca sunt frictiuni la varf. In martie s-a vazut ca e o cursa perfida in care unii isi puteau rupe capul. In mai
s-a vazut ca se unelteste si dintr-o directie si dintr-alta, fiind, tot asa, mai multe partizi, polarizate. Banca Nationala si-a avut linia ei, destramatoare, nu totdeauna convergenta cu conducerea politica. Primul Ministru Roman parea altfel situat decat Presedintele. Toti erau insa marionete ale unor forte externe, oficioase sau oculte, oricum presante. Din acest motiv nu poti sa acuzi conducerile, dar nici sa le disculpi. Coacta voluntos, tamen voluntos, zice latinul, adica vointa constransa se cheama tot vointa. Nu-ti place, iti prezinti demisia. Daca iti da mana!...
Din aceste alteritati a iesit si gandul “confiscarii”. Cutare a confiscat Revolutia. Toti au vrut s-o confiste. Unii au vrut libertate totala impotriva autoritatii, altii au vrut invers, ca sa se poata lucra. Unii au vrut istoricitate, mers inapoi, restauratie. Altii un nou tip de socialism. Altii atac la bunuri, jacmanire, reasezare de exploatatori. De afara ne-au confiscat foarte repede, aveau piloni asezati aici, aveau canale, si canalii. Au devenit uzurari si bancheri ai Revolutiei. Presedintii au inceput sa scapete, ca simple unelte. Au facut “drepti!” la toate poruncile si incartadele. Ca pe vremea turcilor, sau a rusilor, chiar mai rau! Tara s-a condus in buna parte prin Banca Nationala, de manipulatori inhaitati cu arivisti clepto-seco-comunisti, dar si cu franctirori ai pegrei, mafioti de ultima speta. Toti au “confiscat-o”, daca a fost vreodata Revolutie si nu lichidare generala, la pomana. Vechii comitenti, de tip Iliescu,
s-au pomenit cu comitagii clientelari peste ei, incarduiti unii si cu catene externe. Cu printi ai banului nemuncit, speculat, cotizand la Curti straine si la partide divergente. Toti s-au pus pe “confiscat”, ajutand si pe altii din afara sa confiste. Dar si confiscarea generala din afara a avut alteritate, era de mai multe feluri, intr-un fel se concura. Si Stapanii s-au concurat, si slugile. Au “confiscat” pana n-au mai putut.
Nu poti arata intr-o directie cu degetul pe nimeni. A jucat alteritatea, pluralitatea de interese. Dar ma tem ca nici nu poti disculpa dintre marii politici pe nimeni. Au fost briganzi, sau macar au intretinut cotcari. Nu-i poti cruta cu gandul, nici pe aparatorii ordinei si legalitatii, politisti, procurori, judecatori, nici pe ziaristi repede imbogatiti, ghiftuiti. O melasa traind din hotii, tranzactionari de dreptate, santaje. Tarmocind in rahat. Banca Nationala, - un cui al lui Pepelea. Presedintiile – un oficiu de primit porunci. Partidele, arena de joc de glezne. Nimic nu-i unitar, de sine statator. Toti se atin la plesneala, la invarteala. Traim in Romania nasita de Brucan, Militaru, Mazilu, Roman, Isarescu, dar si Basescu, Iliescu, Nastase, Stolojan, impinsa de ei, in mod alternativ, la jigodism si lepra, confiscata de uriasa lor clientela. Singura lor nealteritate a fost lacomia (de bunuri sau de ranguri), unde s-au intalnit toti, manca-i-ar naiba!
s-a vazut ca se unelteste si dintr-o directie si dintr-alta, fiind, tot asa, mai multe partizi, polarizate. Banca Nationala si-a avut linia ei, destramatoare, nu totdeauna convergenta cu conducerea politica. Primul Ministru Roman parea altfel situat decat Presedintele. Toti erau insa marionete ale unor forte externe, oficioase sau oculte, oricum presante. Din acest motiv nu poti sa acuzi conducerile, dar nici sa le disculpi. Coacta voluntos, tamen voluntos, zice latinul, adica vointa constransa se cheama tot vointa. Nu-ti place, iti prezinti demisia. Daca iti da mana!...
Din aceste alteritati a iesit si gandul “confiscarii”. Cutare a confiscat Revolutia. Toti au vrut s-o confiste. Unii au vrut libertate totala impotriva autoritatii, altii au vrut invers, ca sa se poata lucra. Unii au vrut istoricitate, mers inapoi, restauratie. Altii un nou tip de socialism. Altii atac la bunuri, jacmanire, reasezare de exploatatori. De afara ne-au confiscat foarte repede, aveau piloni asezati aici, aveau canale, si canalii. Au devenit uzurari si bancheri ai Revolutiei. Presedintii au inceput sa scapete, ca simple unelte. Au facut “drepti!” la toate poruncile si incartadele. Ca pe vremea turcilor, sau a rusilor, chiar mai rau! Tara s-a condus in buna parte prin Banca Nationala, de manipulatori inhaitati cu arivisti clepto-seco-comunisti, dar si cu franctirori ai pegrei, mafioti de ultima speta. Toti au “confiscat-o”, daca a fost vreodata Revolutie si nu lichidare generala, la pomana. Vechii comitenti, de tip Iliescu,
s-au pomenit cu comitagii clientelari peste ei, incarduiti unii si cu catene externe. Cu printi ai banului nemuncit, speculat, cotizand la Curti straine si la partide divergente. Toti s-au pus pe “confiscat”, ajutand si pe altii din afara sa confiste. Dar si confiscarea generala din afara a avut alteritate, era de mai multe feluri, intr-un fel se concura. Si Stapanii s-au concurat, si slugile. Au “confiscat” pana n-au mai putut.
Nu poti arata intr-o directie cu degetul pe nimeni. A jucat alteritatea, pluralitatea de interese. Dar ma tem ca nici nu poti disculpa dintre marii politici pe nimeni. Au fost briganzi, sau macar au intretinut cotcari. Nu-i poti cruta cu gandul, nici pe aparatorii ordinei si legalitatii, politisti, procurori, judecatori, nici pe ziaristi repede imbogatiti, ghiftuiti. O melasa traind din hotii, tranzactionari de dreptate, santaje. Tarmocind in rahat. Banca Nationala, - un cui al lui Pepelea. Presedintiile – un oficiu de primit porunci. Partidele, arena de joc de glezne. Nimic nu-i unitar, de sine statator. Toti se atin la plesneala, la invarteala. Traim in Romania nasita de Brucan, Militaru, Mazilu, Roman, Isarescu, dar si Basescu, Iliescu, Nastase, Stolojan, impinsa de ei, in mod alternativ, la jigodism si lepra, confiscata de uriasa lor clientela. Singura lor nealteritate a fost lacomia (de bunuri sau de ranguri), unde s-au intalnit toti, manca-i-ar naiba!
Greu imi este sa suport, ca roman, mototolirea simtului de demnitate la omul nostru, pana la a face din el o specie cupida, lingava, hamesita, mereu cu mana intinsa in gestul "da si mie!".
Nu e omul cel mai nenorocit, nici cel mai lipsit de pe fata pamantului, dar s-a modelat pe aceasta directie, si prima grija a unui rentabil conducator ar fi sa-l reeduce, sa-i restituie simtul integritatii sale, nemozolite de milogeala. Cred, mi-e teama ca formam cohorta cea mai vasta de cersetori de pe fata Europei, profesionistii mainilor intinse si a bolfelor expuse pentru milostenie.
Marele Papa polonez interzicea polonezilor din Italia sa cerseasca, - ii ajuta el. Dealtfel cand am fost prima oara in Polonia, intr-un an de saracie lucie, la Ambasada romana unde s-a organizat o mica receptie, oaspetii polonezi, desi nemancati, abia s-au atins de bucate si de bautura, opunandu-le o mandra retinere; in timp ce la Bucuresti, am vazut, nu o data, la Ambasadele straine, concetateni aratosi bagandu-si provizii in toasca.
In valul de simpatie pe care l-a starnit asa - zisa revolutie romana, s-au pornit in 1990 convoaie de daruri din Apus pentru "brava" noastra populatie. A fost o umilinta sa vezi cum oameni, altminteri titrati si incliftati, dar si golanasi de meserie, se reped sa devalizeze camioanele, luptandu-se pentru cate un crac de pantalon vechi, purtat de cine stie cine. S-au semnalat magistrati si profesori la aceasta competitie de "da si mie!" si au fost incaierari de mizerabili, jalnice pentru prestigiul unui popor.
Am vazut de atunci cozi belicoase la ghisee pentru a prinde o bonificatie, rixuri pentru bilete la loterie, invalmaseli urlate, ghionti si dupaci pentru repartitii cu reducere la bai. Am vazut de asemenea, cu groaza si rusine, frati intru Cristos, balandu-se la Cluj in biserica, de la enorias la prelat pentru stapanirea ei. Am vazut de curand o neverosimila gloata, altfel bine imbracata, care se strivea si tavalea amarnic la Brasov sa apuce niste cotlete ceva mai ieftine, promotionale; pana cand personalul, exasperat, le-a aruncat cu cotletele in cap, ca la dobitoace.
Aceste fabuloase mase au fost intretinute si preparate de noii nababi si ciocoi care la Bacau sau la Arad le-au zvarlit potol si udatura, iar ele s-au repezit ca si cand ar fi fost sfarsitul lumii. Peste tot ghiftuitii, marii pradatori ai averii obstesti, si-au platit clientela cu mezelicuri si berica, iar acesti dezmosteniti de orice mandrie s-au repezit sa infulece. Peste tot s-au facut pomeni, umpland tara de pomanagii. Barem in preajma alegerilor te trezesti volens - nolens cu brichete, scurteici, cafelute, mititei, tensiuni luate si alte mofturi si marafeturi, sepcute, cordoane, brasiere, de ce nu si prezervative, toate platite indirect, pe cai ocolite, din buzunarul tau, si zvarlite in chip de pomeni si spagi electorale. Cunosc destui oameni inhamati la propaganda, chiar impotriva propriilor lor convingeri, pentru un ciubuc odios. Se mananca oase bune de prostimea medie in atare imprejurari, rezervandu-se carnea din cotlet pentru viitorii potentati. Restul gloatei limpaie, fornae, flocae, clefae ce apuca.
Dar complexul "da si mie!" merge mai departe, la cele asa-zise spirituale. Mase intregi, hamesite de nu se stie ce, se taraie anevoie la moaste si se incaiera sa pue degetul pe niste oase, ori sa ia apa sfintita de dus acasa, unde o uita Dumnezeu. Ele la sacral nu se ridica, dar lihnesc dupa un pic de magie, amagindu-si speranta. Cate unii (caz concret) stau si lauda in bobote pe Cel de Sus, dar fura cruci de lemn vechi din cimitire, ca sa se incalzeasca.
La capatul opus stau cei care fac moarte de om pentru un bilet la Rolling Stones.
Complexul "da si mie! , umilitor si josnic cum e, are iesire la alte doua sucursale, facand parte din acelasi trust: una e mita, cealalta furtul. Ele, toate trei, stapanesc si vor stapani inca multa vreme lumea romaneasca, periferica Europei, spre cumplita noastra dezolare.
Marele Papa polonez interzicea polonezilor din Italia sa cerseasca, - ii ajuta el. Dealtfel cand am fost prima oara in Polonia, intr-un an de saracie lucie, la Ambasada romana unde s-a organizat o mica receptie, oaspetii polonezi, desi nemancati, abia s-au atins de bucate si de bautura, opunandu-le o mandra retinere; in timp ce la Bucuresti, am vazut, nu o data, la Ambasadele straine, concetateni aratosi bagandu-si provizii in toasca.
In valul de simpatie pe care l-a starnit asa - zisa revolutie romana, s-au pornit in 1990 convoaie de daruri din Apus pentru "brava" noastra populatie. A fost o umilinta sa vezi cum oameni, altminteri titrati si incliftati, dar si golanasi de meserie, se reped sa devalizeze camioanele, luptandu-se pentru cate un crac de pantalon vechi, purtat de cine stie cine. S-au semnalat magistrati si profesori la aceasta competitie de "da si mie!" si au fost incaierari de mizerabili, jalnice pentru prestigiul unui popor.
Am vazut de atunci cozi belicoase la ghisee pentru a prinde o bonificatie, rixuri pentru bilete la loterie, invalmaseli urlate, ghionti si dupaci pentru repartitii cu reducere la bai. Am vazut de asemenea, cu groaza si rusine, frati intru Cristos, balandu-se la Cluj in biserica, de la enorias la prelat pentru stapanirea ei. Am vazut de curand o neverosimila gloata, altfel bine imbracata, care se strivea si tavalea amarnic la Brasov sa apuce niste cotlete ceva mai ieftine, promotionale; pana cand personalul, exasperat, le-a aruncat cu cotletele in cap, ca la dobitoace.
Aceste fabuloase mase au fost intretinute si preparate de noii nababi si ciocoi care la Bacau sau la Arad le-au zvarlit potol si udatura, iar ele s-au repezit ca si cand ar fi fost sfarsitul lumii. Peste tot ghiftuitii, marii pradatori ai averii obstesti, si-au platit clientela cu mezelicuri si berica, iar acesti dezmosteniti de orice mandrie s-au repezit sa infulece. Peste tot s-au facut pomeni, umpland tara de pomanagii. Barem in preajma alegerilor te trezesti volens - nolens cu brichete, scurteici, cafelute, mititei, tensiuni luate si alte mofturi si marafeturi, sepcute, cordoane, brasiere, de ce nu si prezervative, toate platite indirect, pe cai ocolite, din buzunarul tau, si zvarlite in chip de pomeni si spagi electorale. Cunosc destui oameni inhamati la propaganda, chiar impotriva propriilor lor convingeri, pentru un ciubuc odios. Se mananca oase bune de prostimea medie in atare imprejurari, rezervandu-se carnea din cotlet pentru viitorii potentati. Restul gloatei limpaie, fornae, flocae, clefae ce apuca.
Dar complexul "da si mie!" merge mai departe, la cele asa-zise spirituale. Mase intregi, hamesite de nu se stie ce, se taraie anevoie la moaste si se incaiera sa pue degetul pe niste oase, ori sa ia apa sfintita de dus acasa, unde o uita Dumnezeu. Ele la sacral nu se ridica, dar lihnesc dupa un pic de magie, amagindu-si speranta. Cate unii (caz concret) stau si lauda in bobote pe Cel de Sus, dar fura cruci de lemn vechi din cimitire, ca sa se incalzeasca.
La capatul opus stau cei care fac moarte de om pentru un bilet la Rolling Stones.
Complexul "da si mie! , umilitor si josnic cum e, are iesire la alte doua sucursale, facand parte din acelasi trust: una e mita, cealalta furtul. Ele, toate trei, stapanesc si vor stapani inca multa vreme lumea romaneasca, periferica Europei, spre cumplita noastra dezolare.
Cand Presedintele Basescu a venit la Putere, el avea de partea sa, drept calitati majore incontestabile, o gura bogata pe care francezii o numesc "la geule" iar romanii de balta "papagal"; o stiinta neinfricata a conducerii vaselor de comert prin marea tulburata, plina de spume, zbuciumandu-se in stramtori, si o stiinta a conducerii de agenturi navale profitabile pentru statul socialist.
Infruntase furtuni cu glas si cu ochi de vultur, cu privirea pe sextant, calarise zodiile, se strecurase prin taifunuri geografico-politice, scapase indemn de persecutiile dictatoriale. Dar cum toate au o limita omeneasca, avea si un defect major, de neintrecut: nu-l citise pe Cartarescu. Mai mult: nici nu auzise de el. In nicio ora, agera sau somnolenta, de cart la pupa, nu-i cazuse in mana asa ceva. Cand a fost intrebat, bravul matroz, altfel fara frica si repros, s-a balbait, a devenit timid, a rostogolit vorbele care inainte sareau ca niste castane pe jaratec si a recunoscut, da, ca poarta acest grav handicap, angajandu-se sa-l lichideze cat mai curand. Cum era sa conduca Romania nestiind cine e Cartarescu?
Curand a aflat ca exista si o zona de inalta literatura si inalta filosofie in tara pe care urma sa o ia in mana, si ca marii protagonisti humanisti, mai dati in ma-sa decat deocheatii baieti destepti, s-ar cuveni sa stea in jurul sau, cu peritiile lor, ca o salba de nestemate in jurul unei frunti usor dezgolite, dupa taierea motului prezidential. Si i-a strans degraba pe humanisti la Curte, incepand sa-i scarpine pe greaban si sa le dea potricale si dulceturi, uitandu-se cat mai atent la gura lor iscusita, invesmantata aforistic si desteapta nevoie mare. Nu sunt sigur ca a dus romanul lui Cartarescu pana la capat, de Orbitor ce e, insa de straduit s-a straduit. In schimb, cartulia "De ce iubim femeile?" si-a asezat-o in siguranta la capatai. Nu sunt sigur nici ca a parcurs opera completa a celorlalti trei dintre marii nostrii filosofi postdecembristi, desi nu era un efort prea mare cantitativ, iar calitativ e liber fiecare sa priceapa sau nu, d-aia e democratie. Mi se spune ca si in angeologie si in teoria limitelor (peratologie) si in sociologia Omului Recent, domnul Traian Basescu a facut sensibile progrese, lucrand cu zel, ca sa nu fie ajuns din urma de domnul Becali. Acum Romania poate fi guvernata ceva mai bine.
Mai ales ca baietii care ne asigura Curtea, cum o faceau candva Corneille, Racine si Boileau, dar si Bossuet si Moliere, la celalalt exemplar, al Frantei, acela cu peruca, si aburcat in rangul XIV, ei bine, acesti baieti au inceput sa dea si directive, sa spuna ce trebuie sa faca Presedintele, sa-l reguleze in sensul cel mai nobil al cuvantului, adica sa-i impuna niste reguli de comportare, nu numai in trenul regal, dar si in politica locala sau mondiala. Presedintele cunoaste bine comportamentul la "Potcoava", dar nu cunoaste inca suficienta filosofie si morala politica. Si iata ca in "Evenimentul Zilei" de ieri se ridica generos regulatorul, nu demult necunoscut, domnul Cartarescu, si-i spune elevului sau, spudeu neajutorat (abil numai pe mare cand e ceata) cum sa procedeze si sa se delimiteze de acesti monstri care compun partidul prezidential, adica cum sa bage spaima in echipajul comandat si instruit chiar de el. Pana sa se inspaimante echipajul, mi-e teama ca se va inspaimanta chiar Presedintele nostru, biruitor in lupta cu nume de Traian, cand se va vedea ca a suparat a doua oara pe domnul Cartarescu, ca merita deci din plin o astfel de regulatiune. Daca se mai asociaza si ceilalti 2-3 filosofi postdecembristi ai tarii (in capul listei-tip de 300 de semnaturi pe care poti sa-i scoli si noaptea si sa nu le spui despre ce e vorba ca tot semneaza) e de oaie! Humanistii regulatori nu-si fac decat datoria. Doar pentru asta sunt scarpinati si purtati de colo-colo cu vagonul lui Carol al II-lea!
Iar domnul Cartarescu, mult tarsit in politica, trebuie crezut in tot ce spune sau cere, de catre acest "grand beta" care si-a permis sa-l ignoreze aproape jumatate de secol. Fara cultura subtire, subtila, aticista, venind de la humanisti de profesie, unde in paste pe ma-sa vreti sa ajungem?
Curand a aflat ca exista si o zona de inalta literatura si inalta filosofie in tara pe care urma sa o ia in mana, si ca marii protagonisti humanisti, mai dati in ma-sa decat deocheatii baieti destepti, s-ar cuveni sa stea in jurul sau, cu peritiile lor, ca o salba de nestemate in jurul unei frunti usor dezgolite, dupa taierea motului prezidential. Si i-a strans degraba pe humanisti la Curte, incepand sa-i scarpine pe greaban si sa le dea potricale si dulceturi, uitandu-se cat mai atent la gura lor iscusita, invesmantata aforistic si desteapta nevoie mare. Nu sunt sigur ca a dus romanul lui Cartarescu pana la capat, de Orbitor ce e, insa de straduit s-a straduit. In schimb, cartulia "De ce iubim femeile?" si-a asezat-o in siguranta la capatai. Nu sunt sigur nici ca a parcurs opera completa a celorlalti trei dintre marii nostrii filosofi postdecembristi, desi nu era un efort prea mare cantitativ, iar calitativ e liber fiecare sa priceapa sau nu, d-aia e democratie. Mi se spune ca si in angeologie si in teoria limitelor (peratologie) si in sociologia Omului Recent, domnul Traian Basescu a facut sensibile progrese, lucrand cu zel, ca sa nu fie ajuns din urma de domnul Becali. Acum Romania poate fi guvernata ceva mai bine.
Mai ales ca baietii care ne asigura Curtea, cum o faceau candva Corneille, Racine si Boileau, dar si Bossuet si Moliere, la celalalt exemplar, al Frantei, acela cu peruca, si aburcat in rangul XIV, ei bine, acesti baieti au inceput sa dea si directive, sa spuna ce trebuie sa faca Presedintele, sa-l reguleze in sensul cel mai nobil al cuvantului, adica sa-i impuna niste reguli de comportare, nu numai in trenul regal, dar si in politica locala sau mondiala. Presedintele cunoaste bine comportamentul la "Potcoava", dar nu cunoaste inca suficienta filosofie si morala politica. Si iata ca in "Evenimentul Zilei" de ieri se ridica generos regulatorul, nu demult necunoscut, domnul Cartarescu, si-i spune elevului sau, spudeu neajutorat (abil numai pe mare cand e ceata) cum sa procedeze si sa se delimiteze de acesti monstri care compun partidul prezidential, adica cum sa bage spaima in echipajul comandat si instruit chiar de el. Pana sa se inspaimante echipajul, mi-e teama ca se va inspaimanta chiar Presedintele nostru, biruitor in lupta cu nume de Traian, cand se va vedea ca a suparat a doua oara pe domnul Cartarescu, ca merita deci din plin o astfel de regulatiune. Daca se mai asociaza si ceilalti 2-3 filosofi postdecembristi ai tarii (in capul listei-tip de 300 de semnaturi pe care poti sa-i scoli si noaptea si sa nu le spui despre ce e vorba ca tot semneaza) e de oaie! Humanistii regulatori nu-si fac decat datoria. Doar pentru asta sunt scarpinati si purtati de colo-colo cu vagonul lui Carol al II-lea!
Iar domnul Cartarescu, mult tarsit in politica, trebuie crezut in tot ce spune sau cere, de catre acest "grand beta" care si-a permis sa-l ignoreze aproape jumatate de secol. Fara cultura subtire, subtila, aticista, venind de la humanisti de profesie, unde in paste pe ma-sa vreti sa ajungem?
Starea-de-furt-si-frauda s-a asternut compact peste Romania, dandu-i o deosebita distinctie. Se stie ca nu poti face o afacere azi, fara un interes subsidiar care trebuie satisfacut. Se stie ca nu poti construi nimic fara un ciubuc. Se stie ca nu poti obtine un act sau o autorizatie legala fara un pic de spert. Nu exista nici cerere gratuita, nici oficiu fara mic adaos. Nu exista, spre gloria turismului nostru, nota la restaurant neticluita. Nu exista, spre bucuria biologiei noastre, fel de mancare nefalsificat. Nu exista oferta bancara sau aranjament financiar fara o minima capcana. Nici facere de bine fara un ce profit.
Iar profitul se cheama comision, participare, dajdie, petrecere la pielea goala, vot, caltabos, - orice!
Starea-de-furt-si-frauda nu mai distinge glorios un infractor roman de altul, nu-i da cine stie ce audienta publica, abia daca ii zumzaie putin numele. Multi, foarte multi fac paguba zdravana patrimoniului national, nu poti sa-i distingi pe toti, sa le dai cinstea cuvenita. Le faci alai doar la unii, la aceia care necajesc Stapanirea mai tare prin politicale sau prin vorbe proaste. Ii iei la refec, ii treci prin coridorul de onoare al procuraturii, le pui si catuse pentru culoare, le indesi devla in cutiuta pe roate, ii vari, ii scoti, ii lasi sa zemuie, le agati numele prin toate fituicile, cu litere groase; pe urma, dupa cateva nopti de “zuhaus”, le faci molestania si-i scapi acasa, usurati. Ce sa zic, au avut parte de onor! I-ai frichinit nitel, i-ai gadilat. I-ai intepat sa le scoti din grasime, - dar i-ai intepat fiziologic, curativ! Pe urma, dupa ce au vazut nitel si pisica, le-ai dat drumul. Probabil ca i-ai si taxat.
Mai mult in Romania noua, in statul nostru de drept nu se face. N-are nici cine, nici de ce. Prevenitii sunt baieti strangatori, rostul lor e sa stranga, iar al lui Nenea Stabu sa-i intepe. Sa le ia darul. Si sa-si ia seama. De cruda justitie, in Romania nu poate fi vorba!…
Si mai apoi zurbagiul e dat in consum, sa-l clefaie presa, sa-si faca si ea felesagul, alisverisul, sa nu stea degeaba. Pune si ea gura, limbile rascolite si imbelsugate, flocaiesc, tistuie, maraie, scoate poze, le da in fapt, marunteste, - pana la urma uita si adoarme. Sunt cavaleri tocmiti din vreme, cu schimbul, sa dea cu picioarele in turloaiele infractorului, cavaleri de onoare! Astfel scurmat, si tavalit prin diverse salive, infractorul-erou e randuit apoi sa se odihneasca la vatra. Si, bineinteles, sa mediteze. Starea-de-furt-si-frauda se urmeaza cu altul, care trece fulgerator pe afis sa-si aduca obolul, gajul. Opinia publica nu mai poate fara acest tip de gagist. Opinia publica isi pregateste si ea dantura, sau proteza, sa-l sfasie, macar sa-l molfaie. Dar iata ca omul e aparat, are avocatei, are chiar cauzasi, fani-diafani, admiratori, e greu sa te hotarasti cu el. Lui nea’ Vintu i-au impuscat cainele, barbarii! Atunci cum!?! Cainele sta acum cu laba intoarsa, inmanusat! Sa nu faci dropica, tato? Ce nemernici sunt astia din aparatul de stat! Cum s-ar cuveni matrasit plutonierul! (Cum s-ar cuveni impuscata si sora de la bebelusii din Giulesti!). Catelul, manca-l-ar mama, atrage toata compasiunea. Sa nu-l deochi, de frumusel ce e! Si avem compasiune si pentru nea’ Vintu! Si pentru nea’ Danut! Si pentru nea’ Gigi, si pentru nea’ Dinu, si pentru nea’ Nastase. Au si ei necazurile lor, saracii! Iar cine raneste cainii, vrea raul lui Vadim. S-a umplut lumea de rele, maica!
Cu acesti eroi, trecuti prin vamile publicitatii manjite cu praf de procuratura, viata se umple de romantism. Sunt personaje epice, ca cei din Walhalla. Iar stare-de-furt-si-frauda din Romania e si ea o bura romantica, irizata, unde eroii defileaza prin procuraturi si aresturi fara nicio consecinta penibila, doar asa, de drag, ca sa avem ce povesti, ca sa avem ce mesteca, ca sa avem ce complange, saracutii!…
Iar profitul se cheama comision, participare, dajdie, petrecere la pielea goala, vot, caltabos, - orice!
Starea-de-furt-si-frauda nu mai distinge glorios un infractor roman de altul, nu-i da cine stie ce audienta publica, abia daca ii zumzaie putin numele. Multi, foarte multi fac paguba zdravana patrimoniului national, nu poti sa-i distingi pe toti, sa le dai cinstea cuvenita. Le faci alai doar la unii, la aceia care necajesc Stapanirea mai tare prin politicale sau prin vorbe proaste. Ii iei la refec, ii treci prin coridorul de onoare al procuraturii, le pui si catuse pentru culoare, le indesi devla in cutiuta pe roate, ii vari, ii scoti, ii lasi sa zemuie, le agati numele prin toate fituicile, cu litere groase; pe urma, dupa cateva nopti de “zuhaus”, le faci molestania si-i scapi acasa, usurati. Ce sa zic, au avut parte de onor! I-ai frichinit nitel, i-ai gadilat. I-ai intepat sa le scoti din grasime, - dar i-ai intepat fiziologic, curativ! Pe urma, dupa ce au vazut nitel si pisica, le-ai dat drumul. Probabil ca i-ai si taxat.
Mai mult in Romania noua, in statul nostru de drept nu se face. N-are nici cine, nici de ce. Prevenitii sunt baieti strangatori, rostul lor e sa stranga, iar al lui Nenea Stabu sa-i intepe. Sa le ia darul. Si sa-si ia seama. De cruda justitie, in Romania nu poate fi vorba!…
Si mai apoi zurbagiul e dat in consum, sa-l clefaie presa, sa-si faca si ea felesagul, alisverisul, sa nu stea degeaba. Pune si ea gura, limbile rascolite si imbelsugate, flocaiesc, tistuie, maraie, scoate poze, le da in fapt, marunteste, - pana la urma uita si adoarme. Sunt cavaleri tocmiti din vreme, cu schimbul, sa dea cu picioarele in turloaiele infractorului, cavaleri de onoare! Astfel scurmat, si tavalit prin diverse salive, infractorul-erou e randuit apoi sa se odihneasca la vatra. Si, bineinteles, sa mediteze. Starea-de-furt-si-frauda se urmeaza cu altul, care trece fulgerator pe afis sa-si aduca obolul, gajul. Opinia publica nu mai poate fara acest tip de gagist. Opinia publica isi pregateste si ea dantura, sau proteza, sa-l sfasie, macar sa-l molfaie. Dar iata ca omul e aparat, are avocatei, are chiar cauzasi, fani-diafani, admiratori, e greu sa te hotarasti cu el. Lui nea’ Vintu i-au impuscat cainele, barbarii! Atunci cum!?! Cainele sta acum cu laba intoarsa, inmanusat! Sa nu faci dropica, tato? Ce nemernici sunt astia din aparatul de stat! Cum s-ar cuveni matrasit plutonierul! (Cum s-ar cuveni impuscata si sora de la bebelusii din Giulesti!). Catelul, manca-l-ar mama, atrage toata compasiunea. Sa nu-l deochi, de frumusel ce e! Si avem compasiune si pentru nea’ Vintu! Si pentru nea’ Danut! Si pentru nea’ Gigi, si pentru nea’ Dinu, si pentru nea’ Nastase. Au si ei necazurile lor, saracii! Iar cine raneste cainii, vrea raul lui Vadim. S-a umplut lumea de rele, maica!
Cu acesti eroi, trecuti prin vamile publicitatii manjite cu praf de procuratura, viata se umple de romantism. Sunt personaje epice, ca cei din Walhalla. Iar stare-de-furt-si-frauda din Romania e si ea o bura romantica, irizata, unde eroii defileaza prin procuraturi si aresturi fara nicio consecinta penibila, doar asa, de drag, ca sa avem ce povesti, ca sa avem ce mesteca, ca sa avem ce complange, saracutii!…
Pantazi, Pasadia si cu Pirgu, Crai de Curte Veche, mergeau in romanul lui Mateiu Caragiale sa se destrabaleze, printre altii, la "adevaratii Arnoteni".
In raport cu cine erau acestia "adevarati" n-o sa stim niciodata; destul ca erau foarte zuliari (gelosi) pe autenticitatea stirpei lor. Alti Arnoteni decat ei nu meritau nicio braga rece.
Mai nou, nu te mai impaunezi ca esti mai destept sau mai muchelef (frumos), ci mai "adevarat". Un post TV a monopolizat "adevaratele stiri"; celelalte i se par compot de prune stricate
Criteriul s-a mutat si la partide. Un domn Stolojan, ajuns in faza liberala, i-a scos vorbe de neliberalism "adevarat" unui domn Tariceanu, descins din dl. Dan Amedeo Lazarescu, si el astfel invalidat. La inceput, i-a contestat pe toti un domn Radu Campeanu, "adevarat liberal", dospit la Paris, si care a vrut sa duca la victorie, cu sau fara steagul Bratienilor, desi pe campul de bataie se gasea si un "adevarat Bratianu", Ion pe nume, pe care l-au impins degraba intre cartofi. Nici dl. Flutur nu e multumit de liberalismul dlui Crin Antonescu, iar adevaratul domn Orban, de sorginte eminamente liberala, gaseste in fata pe "adevaratul" domn Stoica. Daca inteleg bine, "adevaratii liberali" reproseaza Partidului National Liberal ca semnalizeaza dreapta si o ia la stanga; si ca semn ca ei tin adevarata linie liberala, acesti nemultumiti se asociaza cu democratii, care au parasit o stanga nu demult, ca pe-o lamaie stoarsa sau o nuca seaca, devenind "populari", ba chiar "adevaratii populari", daca n-ar fi si UDMR-ul prin preajma.
Am vazut taranisti de Coposu, adica de Maniu, dar si taranisti de Puiu si taranisti de Lambru, pana la urma tot ai lui Maniu, si tot "adevarati". Am vazut taranisti de Ciorbea, de Ciuhandu, de Milut, cel mai convingator fiind un domn Pavelescu virat dinspre PIN. Succesiunea lui Maniu e tot asa de bogata ca si a lui Bratianu!
Frumos e si la socialisti! "Adevaratii socialisti" vin dinspre PCR, dar nu pe latura sa muncitoreasca, pe care a animat-o cativa ani dl. Verdet si care, in saracia ei cronica s-a dovedit pierzatoare, caci bunurile au alunecat in alta parte. "Adevaratii socialisti "si-au intarit binisor baza, hranind cu ea copios suprastructura, deprinzand cu harnicie grelele tehnici ale depozitarii, modernizandu-se pana la speculatie intr-o lume neocapitalista. De-aceea, cativa din cei care i-au vazut bogati au scuipat in san si si-au dorit o alta cale, de "adevarati socialisti".
Un domn foarte de treaba, si mintos, m-a invitat de curand la congresul "adevaratilor socialisti", unde am ascultat Internationala si saluturile unor partide fratesti si am auzit o platforma nu rau inchegata, in caz ca acel pumn de oameni adevarati vor ajunge vreodata la putere, nu se stie cum. Ei s-au bucurat si de absorbtia altor socialisti, ai frontului Stangii Unite sau cam asa ceva, din care capeteniile se zburatacisera in patru vanturi, de uniti ce erau. De altfel, din ramurile trunchiului socialist mai cazusera in doua - trei randuri si alti Arnoteni plimbareti, care isi lipisera credintele lor autentice de partide opuse, ca rezultat al unor iluminari spontane, dornici sa fie in sfarsit "adevarati".
In acest timp un alt domn, plin de calitati si merite, cu care ma aflu in placute conlucrari, m-a invitat sa mergem intr-un orasel in care se pune la cale nasterea unui partid socialist, de data asta "adevarat", adica destinat saracimii si dreptatii. N-am dibacit prea bine doctrina sa, nici ceea ce doresc dealtfel toti socialistii, dar nu numai ei, ci si nationalistii, liberalii, democratii si toata suflarea romaneasca, inclusiv cele doua partide maghiare. Si PUNR-ul a dorit-o pana in ultimul moment. Sunt sigur ca e si idealul Noii Generatii becaliste.
Nici "adevaratii conservatori", conservati inca, nu stau degeaba. In goana lor dupa autenticitate se uita cu jind la o fuziune sau macar alianta, cat de cat principiala. La orizont le zambesc "adevaratii socialisti", pedesistii ahtiati si ei de puritate doctrinara. Stramosii lor din "monstruoasa coalitie" batusera palma, la o adicatelea, cu liberalii. Era o jumatate de pas. Cei de astazi dau o acolada conservatorilor, fac pasul pe de-a-ntregul. "Socialist - conservatorii", e o firma, nu? Se poate accepta, de dragul Romaniei! Suna adevarat!
Cat despre Presedinte, el agita de foarte multa vreme dorinta fierbinte de a face randuiala si prosperitate in tara, ca tot romanul sa traiasca bine. Ceea ce, pana la un punct, le-a reusit si lui Pantazi, Pasadia si Pirgu, cand mergeau la Arnoteni. Bineinteles, numai la cei "adevarati".
Mai nou, nu te mai impaunezi ca esti mai destept sau mai muchelef (frumos), ci mai "adevarat". Un post TV a monopolizat "adevaratele stiri"; celelalte i se par compot de prune stricate
Criteriul s-a mutat si la partide. Un domn Stolojan, ajuns in faza liberala, i-a scos vorbe de neliberalism "adevarat" unui domn Tariceanu, descins din dl. Dan Amedeo Lazarescu, si el astfel invalidat. La inceput, i-a contestat pe toti un domn Radu Campeanu, "adevarat liberal", dospit la Paris, si care a vrut sa duca la victorie, cu sau fara steagul Bratienilor, desi pe campul de bataie se gasea si un "adevarat Bratianu", Ion pe nume, pe care l-au impins degraba intre cartofi. Nici dl. Flutur nu e multumit de liberalismul dlui Crin Antonescu, iar adevaratul domn Orban, de sorginte eminamente liberala, gaseste in fata pe "adevaratul" domn Stoica. Daca inteleg bine, "adevaratii liberali" reproseaza Partidului National Liberal ca semnalizeaza dreapta si o ia la stanga; si ca semn ca ei tin adevarata linie liberala, acesti nemultumiti se asociaza cu democratii, care au parasit o stanga nu demult, ca pe-o lamaie stoarsa sau o nuca seaca, devenind "populari", ba chiar "adevaratii populari", daca n-ar fi si UDMR-ul prin preajma.
Am vazut taranisti de Coposu, adica de Maniu, dar si taranisti de Puiu si taranisti de Lambru, pana la urma tot ai lui Maniu, si tot "adevarati". Am vazut taranisti de Ciorbea, de Ciuhandu, de Milut, cel mai convingator fiind un domn Pavelescu virat dinspre PIN. Succesiunea lui Maniu e tot asa de bogata ca si a lui Bratianu!
Frumos e si la socialisti! "Adevaratii socialisti" vin dinspre PCR, dar nu pe latura sa muncitoreasca, pe care a animat-o cativa ani dl. Verdet si care, in saracia ei cronica s-a dovedit pierzatoare, caci bunurile au alunecat in alta parte. "Adevaratii socialisti "si-au intarit binisor baza, hranind cu ea copios suprastructura, deprinzand cu harnicie grelele tehnici ale depozitarii, modernizandu-se pana la speculatie intr-o lume neocapitalista. De-aceea, cativa din cei care i-au vazut bogati au scuipat in san si si-au dorit o alta cale, de "adevarati socialisti".
Un domn foarte de treaba, si mintos, m-a invitat de curand la congresul "adevaratilor socialisti", unde am ascultat Internationala si saluturile unor partide fratesti si am auzit o platforma nu rau inchegata, in caz ca acel pumn de oameni adevarati vor ajunge vreodata la putere, nu se stie cum. Ei s-au bucurat si de absorbtia altor socialisti, ai frontului Stangii Unite sau cam asa ceva, din care capeteniile se zburatacisera in patru vanturi, de uniti ce erau. De altfel, din ramurile trunchiului socialist mai cazusera in doua - trei randuri si alti Arnoteni plimbareti, care isi lipisera credintele lor autentice de partide opuse, ca rezultat al unor iluminari spontane, dornici sa fie in sfarsit "adevarati".
In acest timp un alt domn, plin de calitati si merite, cu care ma aflu in placute conlucrari, m-a invitat sa mergem intr-un orasel in care se pune la cale nasterea unui partid socialist, de data asta "adevarat", adica destinat saracimii si dreptatii. N-am dibacit prea bine doctrina sa, nici ceea ce doresc dealtfel toti socialistii, dar nu numai ei, ci si nationalistii, liberalii, democratii si toata suflarea romaneasca, inclusiv cele doua partide maghiare. Si PUNR-ul a dorit-o pana in ultimul moment. Sunt sigur ca e si idealul Noii Generatii becaliste.
Nici "adevaratii conservatori", conservati inca, nu stau degeaba. In goana lor dupa autenticitate se uita cu jind la o fuziune sau macar alianta, cat de cat principiala. La orizont le zambesc "adevaratii socialisti", pedesistii ahtiati si ei de puritate doctrinara. Stramosii lor din "monstruoasa coalitie" batusera palma, la o adicatelea, cu liberalii. Era o jumatate de pas. Cei de astazi dau o acolada conservatorilor, fac pasul pe de-a-ntregul. "Socialist - conservatorii", e o firma, nu? Se poate accepta, de dragul Romaniei! Suna adevarat!
Cat despre Presedinte, el agita de foarte multa vreme dorinta fierbinte de a face randuiala si prosperitate in tara, ca tot romanul sa traiasca bine. Ceea ce, pana la un punct, le-a reusit si lui Pantazi, Pasadia si Pirgu, cand mergeau la Arnoteni. Bineinteles, numai la cei "adevarati".
Delimitarea fata de Adrian Paunescu imbraca fel de fel de feluri (de snobism), e amuzant sa urmaresti unele din ele. Poetul e pentru unii un macro-histrion, un fachir de tip kitsch, care ba actioneaza pentru a face credit comunismului, ba vrea sa dea (nu se intelege prea bine) pornire unei subversiuni, simuland un vant de degajare in favoarea sau in auzul a ceea ce si ultimul firtangau numeste azi “nea’ Ceasca”.
Da, zice fostul tanar, acum acrit, ne ridica prin tehnici si temperament de grad inalt, ne impingea la trairi literar-incendiare, dar era totul fals, fals, fals! Fals si partinic! Ne pacalea, acest laborant de stari cautate, de invapaieri incantatoare. Nu era singurul - recunoaste junele gandac ochelarist - caci in Europa, ca si in URSS, se practica genul. Dar fals era!
Acelasi barbat care isi ridica pe atunci aripile si elitrele sa prinda o adiere de libertate (ca asa era moda!) acum si le tine stanse pe langa corp, “libere” in sfarsit, dar prea putin putincioase. El traia atunci realitati in care toate se descantau dar se faceau, se construiau, se inaltau, se inchegau, binisor, uneori chiar bine si foarte bine. El traieste acum, cu aripile de gandac adunate, realitati in care totul se vinde, se distruge, se da la sub-pret, iar aerul zbarnaie de impotriviri si scarbe. Pe atunci, la stadion, venea un tineret cu un rost, macar cu un fel de rost, macar cu un post, gata sa se gadile si sa se expandeze pe bani putini, stiind ca a doua zi raportul muncii cu salariul ramane oarecum constant. Acum el merge, bietul tanar, tot atat de ahtiat de expansiune si de topaiala, la vedeta straina adusa “cu mari sacrificii” pe bani multi si preturi exorbitante, si se auto-starneste cat poate, fara alta directie decat defularea nostalgica sau patetica, si fara alte urmari a doua zi in relatia cu pamantul tarii, presarat cum e de surprize neplacute, de concedieri si de epurari. Cat despre gazulicea care s-a expandat pe vremea simulacrelor Paunescu, ea e astazi o fiinta “cool”, sarcastica, analitica, super-lucida si sacaitoare. S-a “purificat”. Daca n-au “purificat-o” de tot si de la serviciu...
Generatia pe atunci “in blugi” a ramas in blugi pana astazi. Eu unul nu iubesc blugii, adica democratia sleampata, dar asta e. Nu blugii s-au schimbat, ci fundul. Acum o invita multi la topaire. Acum, candva entuziasta, apare greu, a mai imbatranit. Acum au sa tot aleaga intre pop, folk, rock, bolywood, swing, pinguin si ce cu gandul nu gandesti. Dar aproape totul s-a instrainat imprejur, iar topaitul s-a amplificat si cosmopolit. Se topaie indesat, pretutindeni, pe bani, pe banane, pe seminte, pana seara, noaptea tarziu. Se oracaie cu nadejde. Se fac munti de reclama, decat nu ideilor lui “nea’ Ceasca”, ci pentru produsul unui cafegiu oarecare, ale unui patronas. Cand vine marele pop autor Hasdrubal Thomson sa raga pe bani multi, toate musculitele cool se duc sa-si agite aripioarele, sa inhaleze un vant fericit. Dar goanga batrana sta acasa si scrie impotriva lui Adrian Paunescu pe care l-a prins in flagrant delict de romanism! Gandacul e acum plin de chitina pe aripi, intepenit. El nu mai zboara, nu mai poate bate aerul cu gratia inocentei acomodante, a disponibilitatii pentru solidaritate. Goanga a ajuns in vremea gratarului la tara si a masinii de lux. Ce era candva transport de suflet, ii pare pestilenta. Ce s-a facut din disponibilitati si dorinte de angajare, e excrement. Ce s-a vorbit, ce s-a visat sau ricanat candva, e aiureala. Ce s-a calculat si cladit candva, e erezie.
N-am sa spun niciodata ca acel Cenaclu “Flacara” facea mare arta. Un pic de balci era, si un pic de isterie, - ce generatie n-a avut asa ceva? Dar si un pic de transcendenta era, si un pic de solidaritate, si un pic de adapostire intr-un elan nationalist, care azi lipseste gandacului. Gandacule, te-ai ingrasat, nu-ti mai incape dosul in blugi. Si atunci injuri si retractezi, de la inaltimea neputintei tale de a mai crede. Imi pare rau de poet, era numai zbucium. Imi pare rau si de tine, esti numai hoit. El nu mai traieste; - dar tu?
Acelasi barbat care isi ridica pe atunci aripile si elitrele sa prinda o adiere de libertate (ca asa era moda!) acum si le tine stanse pe langa corp, “libere” in sfarsit, dar prea putin putincioase. El traia atunci realitati in care toate se descantau dar se faceau, se construiau, se inaltau, se inchegau, binisor, uneori chiar bine si foarte bine. El traieste acum, cu aripile de gandac adunate, realitati in care totul se vinde, se distruge, se da la sub-pret, iar aerul zbarnaie de impotriviri si scarbe. Pe atunci, la stadion, venea un tineret cu un rost, macar cu un fel de rost, macar cu un post, gata sa se gadile si sa se expandeze pe bani putini, stiind ca a doua zi raportul muncii cu salariul ramane oarecum constant. Acum el merge, bietul tanar, tot atat de ahtiat de expansiune si de topaiala, la vedeta straina adusa “cu mari sacrificii” pe bani multi si preturi exorbitante, si se auto-starneste cat poate, fara alta directie decat defularea nostalgica sau patetica, si fara alte urmari a doua zi in relatia cu pamantul tarii, presarat cum e de surprize neplacute, de concedieri si de epurari. Cat despre gazulicea care s-a expandat pe vremea simulacrelor Paunescu, ea e astazi o fiinta “cool”, sarcastica, analitica, super-lucida si sacaitoare. S-a “purificat”. Daca n-au “purificat-o” de tot si de la serviciu...
Generatia pe atunci “in blugi” a ramas in blugi pana astazi. Eu unul nu iubesc blugii, adica democratia sleampata, dar asta e. Nu blugii s-au schimbat, ci fundul. Acum o invita multi la topaire. Acum, candva entuziasta, apare greu, a mai imbatranit. Acum au sa tot aleaga intre pop, folk, rock, bolywood, swing, pinguin si ce cu gandul nu gandesti. Dar aproape totul s-a instrainat imprejur, iar topaitul s-a amplificat si cosmopolit. Se topaie indesat, pretutindeni, pe bani, pe banane, pe seminte, pana seara, noaptea tarziu. Se oracaie cu nadejde. Se fac munti de reclama, decat nu ideilor lui “nea’ Ceasca”, ci pentru produsul unui cafegiu oarecare, ale unui patronas. Cand vine marele pop autor Hasdrubal Thomson sa raga pe bani multi, toate musculitele cool se duc sa-si agite aripioarele, sa inhaleze un vant fericit. Dar goanga batrana sta acasa si scrie impotriva lui Adrian Paunescu pe care l-a prins in flagrant delict de romanism! Gandacul e acum plin de chitina pe aripi, intepenit. El nu mai zboara, nu mai poate bate aerul cu gratia inocentei acomodante, a disponibilitatii pentru solidaritate. Goanga a ajuns in vremea gratarului la tara si a masinii de lux. Ce era candva transport de suflet, ii pare pestilenta. Ce s-a facut din disponibilitati si dorinte de angajare, e excrement. Ce s-a vorbit, ce s-a visat sau ricanat candva, e aiureala. Ce s-a calculat si cladit candva, e erezie.
N-am sa spun niciodata ca acel Cenaclu “Flacara” facea mare arta. Un pic de balci era, si un pic de isterie, - ce generatie n-a avut asa ceva? Dar si un pic de transcendenta era, si un pic de solidaritate, si un pic de adapostire intr-un elan nationalist, care azi lipseste gandacului. Gandacule, te-ai ingrasat, nu-ti mai incape dosul in blugi. Si atunci injuri si retractezi, de la inaltimea neputintei tale de a mai crede. Imi pare rau de poet, era numai zbucium. Imi pare rau si de tine, esti numai hoit. El nu mai traieste; - dar tu?
Ascultand nu demult doua apologii ale libertatii tasnite cu avant din mintea a doi corifei ai gandirii politice care traiesc astazi ca analisti, unul mai mult la TV celalalt mai mult in presa scrisa, mi-au tasnit in minte, in tramba, toate nelibertatile, suma volniciilor si despotismelor abuzive cu care s-a ilustrat regimul precedent, comunist, inainte de a fi pus, pe buna dreptate, la pamant!
Ceausescu a facut, cum bine ne amintim, o industrializare fortata, cu multe hibe, si o urbanizare fortata in numeroase orase. El a facut o agricultura fortata pe tarlale mari, si o recoltare fortata, cu studenti si elevi. El a facut viaducte, sosele, poduri, elemente de infrastructura fortata, combinate de carne tot asa, intovarasiri, cooperative, Gostaturi, toate fortate. A trimis oamenii sa munceasca unde a vrut, dupa tabelele proprii; pe tinerii absolventi i-a fortat sa stea la tara, mai ales daca erau doctori, sau in provincie daca erau actori; in strainatate nu-i lasa sa plece. A facut o morala fortata in arta si a fortat demografia, constrangand tinerele sa nasca. I-a pus pe multi sa cante, sa danseze, sa defileze in mod fortat. A tinut moneda la curs fortat si a fortat plata datoriei externe. A daramat partile mai rapanoase ale oraselor, chiar cu parfum istoric. A dat jos vreo douazeci de biserici si a fortat oamenii sa gandeasca materialist. A construit cutiute de locuit si a fortat plebea sa intre in ele. A limitat alegerea marcilor de masina la cele cateva din tara sau din tarile limitrofe. N-a dat voie la imbogatire si la ostentatie, a reprimat adulterul si perversiunea, a fortat o anume prioritate sociala a interesului republicii. Silniciile lui de toapa sunt fara numar.Astazi, odata cu liberatea, a incetat industrializarea fortata a tarii, incat, cu regret, o suma de oameni nu-si mai gasesc niciun rost, iar altii tremura c-o sa si-l piarda. Rezultatele agriculturii sunt usor devastatoare, pamantul pe care prostul de taran din Scornicesti il socotea destinat muncilor agricole productive e astazi fond speculativ liber pentru depozite de companii straine. Drumuri nu s-au mai facut in mod spectaculos, dar putem tranzactiona liber cu orice firma mondiala, avem perspective deschise, cu comisioane absolut legale. Carnea, alimentele le putem lua liber din toata Europa, nu mai suntem robii sovinismului nostru national. De exportat exportam mai putin, caci fratii mai mari ne-au cam luat pietele dupa legea concurentei, dar intrebarea e: ce sa mai exportam? Suntem liberi sa nu exportam! Muncitorii nostri, har Domnului, pot pleca acum oricand, tot asa si cadrele calificate, cum sunt doctorii, sunt liberi la exod cu miile - ce frumoasa libertate! La bunuri, paduri, mine, cariere s-a infipt care cum a vrut intr-o superba devalmasie liber-democratica. Uzinele fortate ale lui Ceausescu le-au vandut oamenii liberi si si-au facut vile tot libere, pe mapamond, impanzind si tara cu luxurianta. Femeile (pe buna dreptate) nu prea mai nasc, homosexualii topaie - e dreptul lor! Umorul liber galgaie peste tot, inecand cultura candva fortata. Scolaritatea e cat se poate de libera si ea, de morala ce sa mai zic!? Titratii, gradatii misuna pe toate drumurile, agerii cu mintea descuiata sunt asezati la toate vamile pe unde trec liber fel si fel de marfuri. Antreprizele se dau acum liber si numai pe merit. Pana si marii jefuitori se bucura de libertate. Si atunci cum sa nu te bucuri de fericitele roade ale libertatii, blestemand silnicia de altadata, alaturi de intregul nostru popor care a iesit in sfarsit la lumina?
Ceausescu a facut, cum bine ne amintim, o industrializare fortata, cu multe hibe, si o urbanizare fortata in numeroase orase. El a facut o agricultura fortata pe tarlale mari, si o recoltare fortata, cu studenti si elevi. El a facut viaducte, sosele, poduri, elemente de infrastructura fortata, combinate de carne tot asa, intovarasiri, cooperative, Gostaturi, toate fortate. A trimis oamenii sa munceasca unde a vrut, dupa tabelele proprii; pe tinerii absolventi i-a fortat sa stea la tara, mai ales daca erau doctori, sau in provincie daca erau actori; in strainatate nu-i lasa sa plece. A facut o morala fortata in arta si a fortat demografia, constrangand tinerele sa nasca. I-a pus pe multi sa cante, sa danseze, sa defileze in mod fortat. A tinut moneda la curs fortat si a fortat plata datoriei externe. A daramat partile mai rapanoase ale oraselor, chiar cu parfum istoric. A dat jos vreo douazeci de biserici si a fortat oamenii sa gandeasca materialist. A construit cutiute de locuit si a fortat plebea sa intre in ele. A limitat alegerea marcilor de masina la cele cateva din tara sau din tarile limitrofe. N-a dat voie la imbogatire si la ostentatie, a reprimat adulterul si perversiunea, a fortat o anume prioritate sociala a interesului republicii. Silniciile lui de toapa sunt fara numar.Astazi, odata cu liberatea, a incetat industrializarea fortata a tarii, incat, cu regret, o suma de oameni nu-si mai gasesc niciun rost, iar altii tremura c-o sa si-l piarda. Rezultatele agriculturii sunt usor devastatoare, pamantul pe care prostul de taran din Scornicesti il socotea destinat muncilor agricole productive e astazi fond speculativ liber pentru depozite de companii straine. Drumuri nu s-au mai facut in mod spectaculos, dar putem tranzactiona liber cu orice firma mondiala, avem perspective deschise, cu comisioane absolut legale. Carnea, alimentele le putem lua liber din toata Europa, nu mai suntem robii sovinismului nostru national. De exportat exportam mai putin, caci fratii mai mari ne-au cam luat pietele dupa legea concurentei, dar intrebarea e: ce sa mai exportam? Suntem liberi sa nu exportam! Muncitorii nostri, har Domnului, pot pleca acum oricand, tot asa si cadrele calificate, cum sunt doctorii, sunt liberi la exod cu miile - ce frumoasa libertate! La bunuri, paduri, mine, cariere s-a infipt care cum a vrut intr-o superba devalmasie liber-democratica. Uzinele fortate ale lui Ceausescu le-au vandut oamenii liberi si si-au facut vile tot libere, pe mapamond, impanzind si tara cu luxurianta. Femeile (pe buna dreptate) nu prea mai nasc, homosexualii topaie - e dreptul lor! Umorul liber galgaie peste tot, inecand cultura candva fortata. Scolaritatea e cat se poate de libera si ea, de morala ce sa mai zic!? Titratii, gradatii misuna pe toate drumurile, agerii cu mintea descuiata sunt asezati la toate vamile pe unde trec liber fel si fel de marfuri. Antreprizele se dau acum liber si numai pe merit. Pana si marii jefuitori se bucura de libertate. Si atunci cum sa nu te bucuri de fericitele roade ale libertatii, blestemand silnicia de altadata, alaturi de intregul nostru popor care a iesit in sfarsit la lumina?
National-comunismul e o contradictie in adjecto, intrucat comunismul e internationalist. E o abatere, o monstruozitate. Daca vrem sa consideram si comunismul monstruos, atunci national-comunismul e o monstruozitate la monstruozitate.
Cata vreme comunismul a fost la noi clasic (adica rusesc) el ne-a costat multe vieti omenesti, in special de elite. Pantiusa, Nicolsky, Teohari Georgescu, Vasile Luca, Ana Pauker, Dulgheru si-au facut din plin datoria, chiar daca nu ca la Katyn. O vreme, Gheorghiu-Dej a jucat cu ei tontoroiul, avand pe Draghici om de legatura. Tinta erau capetele romanesti cu precadere, sau macar trupurile romanesti inghesuite prin inchisori cam exterminatorii. Dar ce sa vezi? Gheorghiu-Dej, odata dovada fidelitatii lui fata de “internationalismul” moscovit facuta, si-a revenit si a luat-o pe panta monstruoasa a nationalismului. Si-a revenit si ireductibilul, radicalul Nicolae Ceausescu si a luat-o si el pe panta nationalismului, la inceput chiar cu nuante liberale. Un deceniu si ceva ne-am descurcat binisor in aceasta erezie monstruoasa, - rezultatele au fost vizibile. Inchisorile s-au golit de politici, economia, literatura, artele au prosperat, chiar sub un (ceea ce se numeste astazi) troglodit si cizmar analfabet, s-a dat, in cadrul contingentarii repartitiei, prioritate specificului romanesc: in productie, in export, in inventica, in cultura. S-a tradat, putem spune, revolutia: am dus-o relativ bine (cu oarecare restrictii, formalisme, ipocrizii). Ba s-a creat chiar, culmea paradoxului monstruos, un neo-internationalism romanesc.
Formula a sucombat. Sa fi fost contra naturii? Poate contra naturii poporului roman, pus pe razgaieli, ciubuc si chiul in mare, prea mare masura. Pus pe “trai bun”. Caci, iata, la chinezi ea a prins. Ei s-au multumit cu mai putin. Ei s-au lasat incalecati in unele libertati democratice, au tinut strans, s-au ferit de boscorodeli sectare si palavre revizioniste si revansarde, nu si-au facut firme si firmulite pe unde sa-si ruineze semenii, nici banci cu care sa-i pacaleasca, nici brevete de marci individuale cu care sa-i asmute, nici paraziti peste paraziti care sa suga pana la absorbtie venitul national (cand i-au prins, i-au pus la zid); si iata, totusi, ca acest comunism national al lor i-a facut competitori in lume, cu o crestere si ea monstruoasa, chiar asa cum au sucit-o. Ai dracului chinezi, lor le-a mers national-comunismul, i-a propulsat in fruntea lumii! Acum pot fi cu adevarat internationalisti, caci sunt bagati victorios in toate economiile, in toate investitiile planetare, au datornici peste tot, tin lumea de capastru, au construit de nu se mai poate, au civilizat de nu se mai poate. Monstruos, monstruos, dar sunt calare, sunt de beton, peste recesiuni si crize, in timp ce noi ne taram cu mana intinsa in smarcurile liberalismului sans rivage, cautand in zare de unde ne mai pica o leapsa sau o pomana. Dar galagie doctrinara facem, analisti avem, clantai pe toate drumurile, toti stau la zaplaz cu miristea nearata, iar unii mai destepti stau calare peste milioane de prosti. Ne e greata de comunism, ne e greata de national. Dar nu ne e greata sa ne balacim in mlastina cosmopolitismului searbad, cu biciusca FMI-ului deasupra capului. Am plecat din monstruozitatea comunista cu zero dolari datorii si am ajuns tocmai bine in huzurul falimentului. Nu ne e greata sa nu mai avem cultura originala cat de cat profunda, ci numai interpreti, show-meni, imitatori; sa stam asadar sub invazia subculturii altora. Suntem liberi si liberali, dar numai atata cat ne dau voie jocurile si capriciile lui Sachs-Goldman, bancuta care a lasat pe drumuri, dintr-o speculatie ilicita, cati au bagat altii la inchisoare, candva. Noi nu semanam si nu construim, in schimb facem procesul comunismului cu bravii nostri tismaneni, si reforma Parlamentului cu bravii nostri basesteni. Noi nu mai exportam nici macar sare, dar analizam cu multa dibacie conjunctura politica si electorala pentru viitoarele alegeri.
Dupa ce am lichidat in paguba toate produsele (care erau considerabile) ale monstruosului national-comunism, abia acum se poate spune pe de-adevaratele ca am dat cu el de pamant.
Cata vreme comunismul a fost la noi clasic (adica rusesc) el ne-a costat multe vieti omenesti, in special de elite. Pantiusa, Nicolsky, Teohari Georgescu, Vasile Luca, Ana Pauker, Dulgheru si-au facut din plin datoria, chiar daca nu ca la Katyn. O vreme, Gheorghiu-Dej a jucat cu ei tontoroiul, avand pe Draghici om de legatura. Tinta erau capetele romanesti cu precadere, sau macar trupurile romanesti inghesuite prin inchisori cam exterminatorii. Dar ce sa vezi? Gheorghiu-Dej, odata dovada fidelitatii lui fata de “internationalismul” moscovit facuta, si-a revenit si a luat-o pe panta monstruoasa a nationalismului. Si-a revenit si ireductibilul, radicalul Nicolae Ceausescu si a luat-o si el pe panta nationalismului, la inceput chiar cu nuante liberale. Un deceniu si ceva ne-am descurcat binisor in aceasta erezie monstruoasa, - rezultatele au fost vizibile. Inchisorile s-au golit de politici, economia, literatura, artele au prosperat, chiar sub un (ceea ce se numeste astazi) troglodit si cizmar analfabet, s-a dat, in cadrul contingentarii repartitiei, prioritate specificului romanesc: in productie, in export, in inventica, in cultura. S-a tradat, putem spune, revolutia: am dus-o relativ bine (cu oarecare restrictii, formalisme, ipocrizii). Ba s-a creat chiar, culmea paradoxului monstruos, un neo-internationalism romanesc.
Formula a sucombat. Sa fi fost contra naturii? Poate contra naturii poporului roman, pus pe razgaieli, ciubuc si chiul in mare, prea mare masura. Pus pe “trai bun”. Caci, iata, la chinezi ea a prins. Ei s-au multumit cu mai putin. Ei s-au lasat incalecati in unele libertati democratice, au tinut strans, s-au ferit de boscorodeli sectare si palavre revizioniste si revansarde, nu si-au facut firme si firmulite pe unde sa-si ruineze semenii, nici banci cu care sa-i pacaleasca, nici brevete de marci individuale cu care sa-i asmute, nici paraziti peste paraziti care sa suga pana la absorbtie venitul national (cand i-au prins, i-au pus la zid); si iata, totusi, ca acest comunism national al lor i-a facut competitori in lume, cu o crestere si ea monstruoasa, chiar asa cum au sucit-o. Ai dracului chinezi, lor le-a mers national-comunismul, i-a propulsat in fruntea lumii! Acum pot fi cu adevarat internationalisti, caci sunt bagati victorios in toate economiile, in toate investitiile planetare, au datornici peste tot, tin lumea de capastru, au construit de nu se mai poate, au civilizat de nu se mai poate. Monstruos, monstruos, dar sunt calare, sunt de beton, peste recesiuni si crize, in timp ce noi ne taram cu mana intinsa in smarcurile liberalismului sans rivage, cautand in zare de unde ne mai pica o leapsa sau o pomana. Dar galagie doctrinara facem, analisti avem, clantai pe toate drumurile, toti stau la zaplaz cu miristea nearata, iar unii mai destepti stau calare peste milioane de prosti. Ne e greata de comunism, ne e greata de national. Dar nu ne e greata sa ne balacim in mlastina cosmopolitismului searbad, cu biciusca FMI-ului deasupra capului. Am plecat din monstruozitatea comunista cu zero dolari datorii si am ajuns tocmai bine in huzurul falimentului. Nu ne e greata sa nu mai avem cultura originala cat de cat profunda, ci numai interpreti, show-meni, imitatori; sa stam asadar sub invazia subculturii altora. Suntem liberi si liberali, dar numai atata cat ne dau voie jocurile si capriciile lui Sachs-Goldman, bancuta care a lasat pe drumuri, dintr-o speculatie ilicita, cati au bagat altii la inchisoare, candva. Noi nu semanam si nu construim, in schimb facem procesul comunismului cu bravii nostri tismaneni, si reforma Parlamentului cu bravii nostri basesteni. Noi nu mai exportam nici macar sare, dar analizam cu multa dibacie conjunctura politica si electorala pentru viitoarele alegeri.
Dupa ce am lichidat in paguba toate produsele (care erau considerabile) ale monstruosului national-comunism, abia acum se poate spune pe de-adevaratele ca am dat cu el de pamant.
S-a schimbat resortul la politica externa, a venit alt titular, om onorabil, amabil; de la el se asteapta sa dea noi tendinte, obiective superioare, sa optimizeze, si sa mai ce? Eu m-am cam dumirit cum sta chestiunea, de-o bucata lunga de timp, fie, 70 de ani.
M-am pomenit la simtire politica pe vremea cand faceam politica Antantei si cand zarile rasunau de discursurile marelui nostru Titulescu, orator briant. El vorbea insufletitor la Liga Natiunilor de la Geneva. El ne-a acoperit de garantii din partea Marilor Puteri invingatoare si tot el a pus umarul la crearea Micii Antante, cu Cehoslovacia si Iugoslavia, care sa ne fortifice in caz de conflict. Imi zbarnaie urechile de discursurile domnilor Benes si (daca nu ma insel) Stoiadinovici in aceasta privinta, cu ocazia deselor vizite reciproce care cimentau o prietenie cat mai durabila, daca se poate vesnica. Mai era si o Intelegere sau Alianta Balcanica, si ea garanta de stabilitate si bune sentimente. Titulescu se aranjase amical si cu Litvinov dinspre partea Uniunii Sovietice. Traiam, asadar, intr-o efervescenta de impaciuiri si garantii, citeam in presa cele mai asiguratoare angajamente, ne aranjasem tare cu politica externa, mai aveam si investitori din marea finanta a Apusului democrat. Nu ne-a miscat prea tare cand Daladier si Chamberlain, garantii nostri, au lasat nasul jos la Munchen, in 1938. Peste cele mai frumoase aliante politice, invesmantate in rasunatoare discursuri si stropite cu rauri de sampanie, a venit domnul Hitler, a dat branci Ligii Natiunilor, a sfasiat Acordul de la Munchen, a pus mana pe Sudetii Cehiei, trecand ca de-o zgaiba de Mica Intelegere, a rupt Transilvania in doua si ne-a carat cu sine in razboi. Prietenii "prietenului" Litvinov au imbucat Basarabia si jumatate din Bucovina, marii aliati bulgari s-au repezit la Cadrilater, iar garantul francez, de simpatie vesnica, a luat-o curand direct in freza. Tacamul era complet.
A vrut Hitler sa ne duca pana la Stalingrad, ne-am dus: am facut politica germana, am vestejit cat am putut comunismul. A vrut apoi Stalin sa ne duca pana in Muntii Tatra, ca un mic apendice rusesc, ne-am dus: de la o zi la alta am vestejit cat am putut nazismul si ne-am trezit comunisti. Au vrut Truman si Eisenhower, dar mai ales Churchill sa ne dea la rusi, ne-am dus, cu tot sangele varsat pentru cauza "libertatii", adica a capitalismului, cu toate discursurile noastre europeniste. Au vrut apoi liderii din '89 sa iesim din comunism, cu o mica tavaleala sangeroasa, am iesit, ne-am bagat imediat sub plapoma apuseana, l-am pupat in bot pe Marele Licurici. Ne-a trimis el in Afganistan si in Irak, ne-am dus, si stam acolo pana la ultima porunca americana. A bagat si Europa de Apus niste banuti, facem sluj si acolo. Asta e "tendinta" si "orientarea", alta ce sa mai fie, pana se schimba tabloul? Reuniuni avem destule, poate si titulesti. De discursuri ce sa mai vorbim?
Politica externa facea Brancoveanu: ce afla de la austrieci spunea la turci si mai apoi la rusi; ce afla de la turci spunea la austrieci A tinut-o asa pana cand un alt roman, ruda apropiata, l-a dat in gat. Erau si atunci Mari Licurici, le zicea Sultan, Tar, Imparat si se prezentau spre pupare. Tarisoarele noastre se aruncau si se insufleteau ba pentru unul, ba pentru altul, ca
sa-si tie cat de cat fiinta. Cand, dupa doua veacuri, a venit vremea marii rafuieli, ne-am facut ca mergem cu unii si am mers cu ceilalti. Am tras intamplator lozul bun.
Politica externa au facut Gheorghiu-Dej - care, investit de unii, i-a intors ca la Ploiesti - si Nicolae Ceausescu - acela care, indatorat Cominternului, s-a rupt binisor de caruta. Pe vremea ceausista s-a jucat, ca si in vremea brancoveneasca, pe mai multe tablouri, ba chiar s-a jucat strasnic, mijlocind impaciuiri mondiale (aproape neverosimile), pana intr-o zi. Pe atunci bagam mize in statulete afro-asiatice, ajunsesem protectori, imprumutatori, expansivi, pana ne-au taiat altii macaroana si ne-au insurubat iar la remorca, printre ultimele vagoane. Acum avem sleaul fixat! Nicio cracnire, decat zambete si bunavointa: un zambet, de-un fel, la Apusul Apropiat, si un alt zambet, putin altfel, la Apusul Departat, cand Apusurile nu concorda. La Rasarit, un pic de tifla. Discursuri, sange, conventii. Cerseala, dosire in chimiruri de Obraze. Entuziasm cat trebuie, desi tara e mofluzita bine.
Dar, gratie politicii noastre externe, inflexibile, suntem si liberi, si suverani. Iar sampanie avem din belsug!
A vrut Hitler sa ne duca pana la Stalingrad, ne-am dus: am facut politica germana, am vestejit cat am putut comunismul. A vrut apoi Stalin sa ne duca pana in Muntii Tatra, ca un mic apendice rusesc, ne-am dus: de la o zi la alta am vestejit cat am putut nazismul si ne-am trezit comunisti. Au vrut Truman si Eisenhower, dar mai ales Churchill sa ne dea la rusi, ne-am dus, cu tot sangele varsat pentru cauza "libertatii", adica a capitalismului, cu toate discursurile noastre europeniste. Au vrut apoi liderii din '89 sa iesim din comunism, cu o mica tavaleala sangeroasa, am iesit, ne-am bagat imediat sub plapoma apuseana, l-am pupat in bot pe Marele Licurici. Ne-a trimis el in Afganistan si in Irak, ne-am dus, si stam acolo pana la ultima porunca americana. A bagat si Europa de Apus niste banuti, facem sluj si acolo. Asta e "tendinta" si "orientarea", alta ce sa mai fie, pana se schimba tabloul? Reuniuni avem destule, poate si titulesti. De discursuri ce sa mai vorbim?
Politica externa facea Brancoveanu: ce afla de la austrieci spunea la turci si mai apoi la rusi; ce afla de la turci spunea la austrieci A tinut-o asa pana cand un alt roman, ruda apropiata, l-a dat in gat. Erau si atunci Mari Licurici, le zicea Sultan, Tar, Imparat si se prezentau spre pupare. Tarisoarele noastre se aruncau si se insufleteau ba pentru unul, ba pentru altul, ca
sa-si tie cat de cat fiinta. Cand, dupa doua veacuri, a venit vremea marii rafuieli, ne-am facut ca mergem cu unii si am mers cu ceilalti. Am tras intamplator lozul bun.
Politica externa au facut Gheorghiu-Dej - care, investit de unii, i-a intors ca la Ploiesti - si Nicolae Ceausescu - acela care, indatorat Cominternului, s-a rupt binisor de caruta. Pe vremea ceausista s-a jucat, ca si in vremea brancoveneasca, pe mai multe tablouri, ba chiar s-a jucat strasnic, mijlocind impaciuiri mondiale (aproape neverosimile), pana intr-o zi. Pe atunci bagam mize in statulete afro-asiatice, ajunsesem protectori, imprumutatori, expansivi, pana ne-au taiat altii macaroana si ne-au insurubat iar la remorca, printre ultimele vagoane. Acum avem sleaul fixat! Nicio cracnire, decat zambete si bunavointa: un zambet, de-un fel, la Apusul Apropiat, si un alt zambet, putin altfel, la Apusul Departat, cand Apusurile nu concorda. La Rasarit, un pic de tifla. Discursuri, sange, conventii. Cerseala, dosire in chimiruri de Obraze. Entuziasm cat trebuie, desi tara e mofluzita bine.
Dar, gratie politicii noastre externe, inflexibile, suntem si liberi, si suverani. Iar sampanie avem din belsug!
Prietenosul neam romanesc avea cateva prototipuri cat de cat pure. Nu erau toti retinuti si sobri, academici sau aulici ca Titu Maiorescu. Dar un taran autentic, deplin stapan pe rosturile lui se cunostea de la o suta de pasi. Si un invatator sau profesor cu autoritate, si un licentiat cu tabieturi distinse, si un burghez cordial ridicat prin merit, sau o gospodina cu bun simt. Ofiterii erau domni toti, trecuti prin ciurul civilizatiei. Popii aveau fereala ecleziastica, inginerii rigoare. Prostimea era tinuta mai la distanta, iar marlanimea la o posta.
Astazi marlanimea, neam-prostul, tata intra pe toate usile si misuna in toate incaperile, unde se intalneste cu gagiul si gagica, cu puiul-de-lele si pezevenghiul, cu toapa, jigodia si baiatul-de-baiat. Neam-prostul umple toate canalele show-biz-ului. Huiduma nesarata, mitocanul diliu sunt la poarta. Bagabontii ajunsi sed la birouri, muhaielele pidosnice fac prima. Strada e ocupata de Tafandache si Farlifus, unsi cu toate unsorile. Jegul e la vedere, badarania topaie peste tot.
Din acestia se trag si clasele posedante si cele sugatoare, precum scurmatorii in rahat, de asemeni o parte din escrocii politici si manglitorii de profesie, dar si destui magistrati si dascali camuflati. Neam-prostul e massa, el da, prin votul sau, Presedintele, Dregatorii, Deputatii, care merg sa-i cerseasca prietenia jegoasa si-l ciup amical de fund, ii fac praznice si paranghelii, se desfata in zoaiele lui porcine. Candva refulat, tinut la margine, neam-prostul e acum tot mai central, intra in saloane, ocupa antene, da tonul. Toti maharii injghebarii noastre statale se-ndeasa sa-i fie pe plac, toti se vor “populari”. Poporul e insa in mare parte tampit, iar cand nu e tampit e smecher, cu sau fara filifant.
Neam-prostul smarcaie, tistuie, ragaie si partaie, bate berbuncul si geamparalele in dusmanie. El iese invoit din basca pentru ca sa intre la parnaie, dar intre timp, mai face una mititica, sau una mai lata, sau una chiar de oaie. Insa politicianul roman, si el cam de la teapa, mirosind a catrinta nu prea spalata, se duce si-l ia colegial de umeri si isi rotesc impreuna sudorile acre si slinul, caci se cuvine sa dam luare-aminte poporului care ne investeste, fratilor! Habauc sa fie, talhar borat sa fie, ocna imputita sa fie, e de-al nostru, traim si murim impreuna, ca asa a dat Dumnezeu milostivul, sa fim buni si iertatori, sa fim cu dragoste si fratie in Gradina Maicii Domnului plina de otrepe. Infratirea jagardelelor romane e induiosatoare, e un exemplu de dat Europei insa!
Cum au altii Chinatown-uri avem si noi Neamprostown-uri, dar sunt mai cuprinzatoare si intesate ca la altii. Demult neam-prostului nostru nu-i mai ajunge strada, cartierul. Acum e la lux, la categoria business si excelence, caci vantura cu lopata banii furati, bunurile indelung jecmanite. Umbla neam-prostul in masini care sticlesc si put de scumpe ce sunt! Sta in hotelurile cele mai belitoare din lume intre doua chitiboaice patriotice. Cand se da cu parerea trozneste locul, si apar cutitele! Cand e multumit, respira si guvernul, o parte din el. Altfel, impodobit, are briliant si la pistol! Barem cu Politia e in cumetrie vesnica, caci e si acolo o pepiniera de mafioti. Oriunde ajunge capata respect, prevalenta. Ne dam si noi cu respect la o parte, caci: Neam-prostia domina Romania.
Din acestia se trag si clasele posedante si cele sugatoare, precum scurmatorii in rahat, de asemeni o parte din escrocii politici si manglitorii de profesie, dar si destui magistrati si dascali camuflati. Neam-prostul e massa, el da, prin votul sau, Presedintele, Dregatorii, Deputatii, care merg sa-i cerseasca prietenia jegoasa si-l ciup amical de fund, ii fac praznice si paranghelii, se desfata in zoaiele lui porcine. Candva refulat, tinut la margine, neam-prostul e acum tot mai central, intra in saloane, ocupa antene, da tonul. Toti maharii injghebarii noastre statale se-ndeasa sa-i fie pe plac, toti se vor “populari”. Poporul e insa in mare parte tampit, iar cand nu e tampit e smecher, cu sau fara filifant.
Neam-prostul smarcaie, tistuie, ragaie si partaie, bate berbuncul si geamparalele in dusmanie. El iese invoit din basca pentru ca sa intre la parnaie, dar intre timp, mai face una mititica, sau una mai lata, sau una chiar de oaie. Insa politicianul roman, si el cam de la teapa, mirosind a catrinta nu prea spalata, se duce si-l ia colegial de umeri si isi rotesc impreuna sudorile acre si slinul, caci se cuvine sa dam luare-aminte poporului care ne investeste, fratilor! Habauc sa fie, talhar borat sa fie, ocna imputita sa fie, e de-al nostru, traim si murim impreuna, ca asa a dat Dumnezeu milostivul, sa fim buni si iertatori, sa fim cu dragoste si fratie in Gradina Maicii Domnului plina de otrepe. Infratirea jagardelelor romane e induiosatoare, e un exemplu de dat Europei insa!
Cum au altii Chinatown-uri avem si noi Neamprostown-uri, dar sunt mai cuprinzatoare si intesate ca la altii. Demult neam-prostului nostru nu-i mai ajunge strada, cartierul. Acum e la lux, la categoria business si excelence, caci vantura cu lopata banii furati, bunurile indelung jecmanite. Umbla neam-prostul in masini care sticlesc si put de scumpe ce sunt! Sta in hotelurile cele mai belitoare din lume intre doua chitiboaice patriotice. Cand se da cu parerea trozneste locul, si apar cutitele! Cand e multumit, respira si guvernul, o parte din el. Altfel, impodobit, are briliant si la pistol! Barem cu Politia e in cumetrie vesnica, caci e si acolo o pepiniera de mafioti. Oriunde ajunge capata respect, prevalenta. Ne dam si noi cu respect la o parte, caci: Neam-prostia domina Romania.
Daca revin asupra unei teme pe care am mai batut-o, e fiindca "Dansez pentru tine" a ajuns in topul de audienta, detronand-o pe demult incoronata Elodia, voluptatea tatelor.
Acest monstruos, aximoronic "Dansez pentru tine" place la nesfarsit si ne obliga sa vedem de ce. Pentru ce mai mult de un milion de romani au cazut in coada de placere si curiozitate, batand din palme cu smiorcaieli.Mai intai e spectacolul in sine, luminos, colorat, galant. Apoi e competitia, unde te mobilizezi si pentru doi soareci, darmite pentru doua sau mai multe perechi; daca se bat doi cocosi in poiata, sau doi caini, lumea e gramada, nu pleaca nimeni. Junele Banica, cu aer de "Chiriac", dat cu odicolon, pus la clift, smead, ochios, cu peripetii sentimentale si cu mandolina moderna care-l bataie amarnic din genunchi, place si el, ce mai! Juriul cu zambete si posaceli, pe jumatate exotic, dand cu sacaz, facand fite de savantlac emerit al topaielii, e si el atractios in spectacolul compus din scalambaieli critice pe care il desfatoara. Aplaudacii sunt la ei la tarla, unii gratis, de amoarea rudelor, altii pe 5-10 poli, buni la casa omului, potriviti cu orice loc din Romania unde se poate striga ceva si ciupi ceva. In plus, trupa are si un balet, un balet fain, de inalta clasa, sa-l tot vezi! Mai sunt si matracucile, mai sunt si rudimente dintr-un humor defunct, primite cu aclamatii disperate, surprize si picanterii deloc neglijabile, costume, apartinatori discreti, mafalde, auguri, tot tacamul, cum sa nu te incalzesti? Si apoi mai e natia doritoare sa se amuze, ma-ch re, dar si sa compatimeasca duios.
Eh, au gasit smecherasii astia reteta sa impace caldul cu recele, pasiunea cu datoria, amuzamentul cu compatimirea. Ca tacamul sa fie cat mai romanesc au scos un ciot ciung la un copil, o bolfa la altul, un batran altfel tantos care face pe el, o babuta adanc suferitoare, un vecin damblagiu, un dobitoc al casei cu tignafes pe viata daca nu merge in Occident sa-l puie la cura; cutare e copt la ranza si trebuie tamaduit in ape misterioase, cutare sughite in somn si trebuie dat cu isop combinat cu lapte de porumbita neprihanita, si tot asa, cu cazuri grave, cu familii inlacrimate, cu cartiere intregi tremurand din falci. Care e remediul? Nu e unul social sau economic, doamne fereste! Nu e o legislatie mai buna si un oficiu care sa scoata doi bani din fondul de alegeri si sa-i dea la urgisiti, inlesnindu-i si prin diverse comisii bine organizate, europene. Nu, remediul e ca tatuca si mamuca, sau numai mamuca si vecinul, sau numai surioara si galantul, sau numai nasul si servanta, sa-si dezgoleasca bucile si pieptii, sa-si tie in frau adaosurile si sa salte cu indarjire in toate ritmurile lumii, cu ochi luciosi, cu buze senzuale, cu izbiri de sold si atingeri la tatosenie, ca sa mearga in final odrasla sa-si puie degete la manuta boanta. Incat mai nu stii ce sa faci: sa plangi de mila odorului iubit si nevinovat, capabil in viitor de mari ispravi, iar in prezent cuminte si premiant; ori a aschimodiei de matusi lovita de soarta si care trebuie reparata de urgenta la o clinica vieneza (unde a stat si Presedintele); ori sa te lasi furat si furnicat de ce simti si vezi in trupurile astea bine incolacite, ridicandu-ti toate fuduliile si zemuind de placere, fie ea si estetica. Sa te fure bucuria dansului, dat in ma-sa, fara alt tenchiu decat voluptoasa zabava premergatoare dragostei, ori sa dai in mohoreala compasiunii pentru ciotul si costita lipsa de la un compatriot, care are una din o suta de sanse sa mearga si sa si-o puie la loc, dupa ce s-a dat aici din rasputeri in stamba, iar 99 de sanse are sa nu mearga!? Si de aici plansete, oftaturi, injuraturi, vascrisu ma-sii de arta! Si de cine ne-a pus sa ne ofticam! Si de soacatii de judecatori care ne-au belit! Si de belengherii care s-au holbat pidosnic la noi!?
Ei nu, romanul e multumit ca le-a impacat pe toate si a iesit si pe sticla, pentru gloria comitatului sau de bastina. Si ca a unit asa de frumos ransul cu plansul, dupa vorba din copilarie: "Ras cu plans, balega de manz!". El a fabricat balega de manz cu multa placere, stiind ca bravii sai compatrioti or s-o aprecieze si or s-o consume cu lingura mare, molfaind-o cu aceeasi limba tandra cu care a plescait-o pe Elodia.
Da-i natiei sa boceasca, sa se inspaimante ori sa rada cu gura pana la urechi si ai sa vezi cum se descurca. Cum se excita cu induiosare, tavalita in balega de manz. Parca nu se putea dansa si asa, de simpla voie buna, fara lacrima inghitita sau bolfa reparata pe dajdie publica! Fara sirop de melodrama, ca-n proletcultul sovietic. Si, mai ales, fara victime insangerate de esec, izbite drept in cocoase!.
Democratia mi-a cam luat dreptul de a merge la restaurant (cu prietenii) aproape zilnic, de a manca odata cu X sau Z, de a avea „casa deschisa" cu musafiri, de a intretine relatii cat de cat pretentioase, sau macar cordial – profesioniste, cum erau candva.
Democratia mi-a cam luat dreptul de a merge la restaurant (cu prietenii) aproape zilnic, de a manca odata cu X sau Z, de a avea „casa deschisa" cu musafiri, de a intretine relatii cat de cat pretentioase, sau macar cordial – profesioniste, cum erau candva, vezi biografiile tuturor scriitorilor cu oarecare vaza din generatiile trecute. Mi-a luat de asemenea gandul de la vreo masina, mai ales in contextul luxului celor straine, astazi majoritare. Pe litoral nu sunt in stare sa ajung, nici in statiunile montane mai selecte. Pe scena mi s-au barat si drumurile mele si ale altor "strigoi" trecuti de 60 de ani, inca foarte vrednici de atentie. In presa de mare staif, comanditata de particulari "autohtoni" cu interese dubioase, evident ca nu mai incap; acolo s-au bulucit suplii si "rezistentii". Nu intrevad directii certe de dezvoltare culturala nici sociala, iar politica avand tinta in jecmaneala mi se pare penibila fata de constructia planificata a generatiilor anterioare. Sefii, toti, sunt acum subminati de pacate aratate cu degetul, autoritatea lor morala e in mare degringolada; mi s-a luat putinta de a crede intr-unul din ei macar pentru patriotismul sau luminat (negongoric). N-ai la cine reclama, sau cere, interesul public e pe ultimul plan. Mi s-a luat tihna voioasa, cordiala, s-a introdus voluptatea crapuloasa a concurentei si goana gafaitoare dupa bani. Democratia imi pune inainte, fara opreliste, detritusul si fecale, pe plan imagistic, verbal, teatral; serile le petrec numai intre crime reale sau virtuale la TV, din cinci in cinci minute vad pistoale la tampla si sange, labe rupte, explozii. Democratia m-a pus binisor la colt, un coltisor cu existenta limitata. Au disparut din peisaj belsugurile agricole si silvane, siguranta persoanei, marile initiative (fie si hei-rupiste!), etosul constructiei si al intrecerii pana la un punct leale; a venit simulacrul, cultul imaginii, impostura fals-educativa a micului ecran, unde se rastoarna tactic situatii si se cersesc sufragii cu argumente falacioase. Stateam de bine de rau structurat; aveam de toate, si in special stima. Ma simteam util, intr-un angrenaj cu o dominanta romaneasca. Angrenajul functiona nesimtit, la preturi compatibile si fixe. Actorii, oameni de cultura, aveau valoare sociala. Nu faceau pe caraghiosii, nu vanau ciubucuri cat e ziua de lunga.
Ce am castigat? Dreptul de a spulbera orice din vorbe, dreptul de a da cu mucii in fasole. Comentatorii au luat fata lumii, ale Ion Cristoiu cu gura lui bulbucata e acum pretutindeni, Valerian Stan se isterizeaza spre noi intr-un efort general de daramare, Robert Turcescu e inchizitorul natiei, un oarecare Gheorghe ia maret peste picior tot ce intalneste, un oarecare Tatulici rafuie ca un perceptor etic caruia i se datoreaza cine stie ce. Sanul, buricul si alte parti ascunse ale trupului iesite in prim-plan, isi arata nerusinarea cam pretutindeni. Elevii vidanjeaza pe gura un dialect de vestasiana. Drogul prospera, amoralitatea joaca tontoroiul, bicisnicia umbla in genunchi la moaste in pelerinaje uriase. Ne-am declasat
intr-o veselie.
Mi s-a luat oportunitatea, coerenta, stabilitatea, dar mi s-a oferit din plin gandirea de tip Ion Cristoiu la toate felurile.
Nu mai pot scapa de stilul cristoist (autor ce mi-a facut nesfarsite acuze idioate), care a capusat toate ideile, are acum posesia mingii cam cat altadata Ceausescu, din care dealtfel deriva. Un Dan Diaconescu ma asezoneaza flegmatic din crima in crima, cu voluptati detectiviste. Ceausescu „inghetase" crimele, le acoperise, cate erau: acum, insutite, ele se lafaie porceste in ochii unor privitori consternati, dau ghes si altora sa-si caute o mizerabila iesire din anonimat. E un tambalau al sordidului expus la soare, o pecingine chematoare la urat cronic, la hidos.
Deci, in rezumat, revolutia a schimbat dictatura Ceausestilor, altfel in multe , cu dictatura cristoilor de diverse culori, eminamente dizolvanti, in numele moralei (!) si ca argument democratic suprem. Acesti baieti slobozi la gura, pusi pe cenzura si dictatura, invata guvernantii cum sa guverneze, scriitorii cum sa scrie, judecatorii cum sa judece, opozitia cum sa faca opozitie; ei detin bon-tonul, etica, subtirimea, dreapta judecata, constiinta noastra a tuturor. Ei sunt libertatea, revolutia.
Eheu cristoii ma-sii si maine, e bine ca am avansat, nene?
Democratia mi-a cam luat dreptul de a merge la restaurant (cu prietenii) aproape zilnic, de a manca odata cu X sau Z, de a avea „casa deschisa" cu musafiri, de a intretine relatii cat de cat pretentioase, sau macar cordial – profesioniste, cum erau candva, vezi biografiile tuturor scriitorilor cu oarecare vaza din generatiile trecute. Mi-a luat de asemenea gandul de la vreo masina, mai ales in contextul luxului celor straine, astazi majoritare. Pe litoral nu sunt in stare sa ajung, nici in statiunile montane mai selecte. Pe scena mi s-au barat si drumurile mele si ale altor "strigoi" trecuti de 60 de ani, inca foarte vrednici de atentie. In presa de mare staif, comanditata de particulari "autohtoni" cu interese dubioase, evident ca nu mai incap; acolo s-au bulucit suplii si "rezistentii". Nu intrevad directii certe de dezvoltare culturala nici sociala, iar politica avand tinta in jecmaneala mi se pare penibila fata de constructia planificata a generatiilor anterioare. Sefii, toti, sunt acum subminati de pacate aratate cu degetul, autoritatea lor morala e in mare degringolada; mi s-a luat putinta de a crede intr-unul din ei macar pentru patriotismul sau luminat (negongoric). N-ai la cine reclama, sau cere, interesul public e pe ultimul plan. Mi s-a luat tihna voioasa, cordiala, s-a introdus voluptatea crapuloasa a concurentei si goana gafaitoare dupa bani. Democratia imi pune inainte, fara opreliste, detritusul si fecale, pe plan imagistic, verbal, teatral; serile le petrec numai intre crime reale sau virtuale la TV, din cinci in cinci minute vad pistoale la tampla si sange, labe rupte, explozii. Democratia m-a pus binisor la colt, un coltisor cu existenta limitata. Au disparut din peisaj belsugurile agricole si silvane, siguranta persoanei, marile initiative (fie si hei-rupiste!), etosul constructiei si al intrecerii pana la un punct leale; a venit simulacrul, cultul imaginii, impostura fals-educativa a micului ecran, unde se rastoarna tactic situatii si se cersesc sufragii cu argumente falacioase. Stateam de bine de rau structurat; aveam de toate, si in special stima. Ma simteam util, intr-un angrenaj cu o dominanta romaneasca. Angrenajul functiona nesimtit, la preturi compatibile si fixe. Actorii, oameni de cultura, aveau valoare sociala. Nu faceau pe caraghiosii, nu vanau ciubucuri cat e ziua de lunga.
Ce am castigat? Dreptul de a spulbera orice din vorbe, dreptul de a da cu mucii in fasole. Comentatorii au luat fata lumii, ale Ion Cristoiu cu gura lui bulbucata e acum pretutindeni, Valerian Stan se isterizeaza spre noi intr-un efort general de daramare, Robert Turcescu e inchizitorul natiei, un oarecare Gheorghe ia maret peste picior tot ce intalneste, un oarecare Tatulici rafuie ca un perceptor etic caruia i se datoreaza cine stie ce. Sanul, buricul si alte parti ascunse ale trupului iesite in prim-plan, isi arata nerusinarea cam pretutindeni. Elevii vidanjeaza pe gura un dialect de vestasiana. Drogul prospera, amoralitatea joaca tontoroiul, bicisnicia umbla in genunchi la moaste in pelerinaje uriase. Ne-am declasat
intr-o veselie.
Mi s-a luat oportunitatea, coerenta, stabilitatea, dar mi s-a oferit din plin gandirea de tip Ion Cristoiu la toate felurile.
Nu mai pot scapa de stilul cristoist (autor ce mi-a facut nesfarsite acuze idioate), care a capusat toate ideile, are acum posesia mingii cam cat altadata Ceausescu, din care dealtfel deriva. Un Dan Diaconescu ma asezoneaza flegmatic din crima in crima, cu voluptati detectiviste. Ceausescu „inghetase" crimele, le acoperise, cate erau: acum, insutite, ele se lafaie porceste in ochii unor privitori consternati, dau ghes si altora sa-si caute o mizerabila iesire din anonimat. E un tambalau al sordidului expus la soare, o pecingine chematoare la urat cronic, la hidos.
Deci, in rezumat, revolutia a schimbat dictatura Ceausestilor, altfel in multe , cu dictatura cristoilor de diverse culori, eminamente dizolvanti, in numele moralei (!) si ca argument democratic suprem. Acesti baieti slobozi la gura, pusi pe cenzura si dictatura, invata guvernantii cum sa guverneze, scriitorii cum sa scrie, judecatorii cum sa judece, opozitia cum sa faca opozitie; ei detin bon-tonul, etica, subtirimea, dreapta judecata, constiinta noastra a tuturor. Ei sunt libertatea, revolutia.
Eheu cristoii ma-sii si maine, e bine ca am avansat, nene?
Recent, am avut o revelatie. Traim intr-o tara de intelectuali. Suntem foarte aproape de o noocratie veritabila considerata de Platon drept modul ideal de organizare a statului. Revelatia socanta pe care am avut-o se datoreaza tinerei EBa, viitorului reprezentant al Romaniei la Bruxelles.
Fiica presedintelui Basescu, caracterizata printr-o calificare incerta si o alergie emotionala perena fata de poporul pe care, cica, vrea sa-l reprezinte, a declarat nonsalant ca este si ea “o intelectuala”. Motivatia acestei declaratii a fost una devastatoare. Viitoarea europarlamentara si-a motivat apartenenta la intelectualii romani prin faptul ca are si ea o diploma de facultate si a facut si ea un masterat. Grozav. Judecand dupa criteriile enuntate de domnisoara Basescu, Marian Vanghelie poate fi considerat un veritabil intelectual roman. Aplicand aceleasi criterii de “intelectualism”, din lista intelectualilor romani ar fi trebuit exclusi Grigore Arbore-Popescu, Nicolae Manolescu, Adrian Paunescu si Paul Everac care nu s-au precupetit cu vreun masterat smecherit. Halal de ei. De Nichita Stanescu nici nu mai vorbim!
Domnisoara Basescu reprezinta paroxismul dorintei clasei politice de a intra in “lumea buna”, dar nu intr-un mod politicos si decent. Clasa politica romana, oriunde vine, deschide usa cu piciorul, calca cu picioarele murdare pe covor, scuipa pe jos si doreste sa asculte manele interpretate de o orchestra simfonica. Domnisoara Basescu a reusit sa reduca sensul termenului de “intelectual” la declaratia dreptului de proprietate asupra unei perechi de diplome.
Termenul de “intelectual” a fost intotdeauna folosit pentru a caracteriza o persoana avand un nivel foarte inalt de cultura generala si o activitate intelectuala si spirituala intensa.
Conform definitiei clasice a termenului, EBa nu se califica pentru a fi catalogata drept o “intelectuala”. Nu suntem deloc fascinati de activitatea si calitatea asa-zisilor “intelectuali” care deservesc diverse personaje de pe unele segmente ale esichierului politic, insa chiar si aceia dintre ei cu care nu suntem deloc de acord manifesta un anumit grad de cultura si rigurozitate a gandirii ce merita apreciate in contextul amatorismului dominant in societatea romaneasca de astazi.
Elena Basescu nu manifesta niciuna dintre trasaturile unui intelectual, fie si de mana a doua. Un personaj care crede ca in campusurile americane fumatul de marijuana este perfect legal, nu poate pretinde ca are un nivel decent de cultura generala. Iar tirada “Daca nu-ti place nimic inseamna ca ai o problema. In momentul in care nu-ti place absolut nimic, nu te identifici cu nimic in tara ta, inseamna ca ai atunci o problema pentru ca nu exista sa nu-ti placa nimic” adresata unui tanar student care doreste sa emigreze din Romania seamana mai mult cu discursul unui functionar PCR decat cu discursul unui europarlamentar.
Pentru EBa este foarte dificil sa inteleaga cum un tanar poate
sa-si doreasca intens sa plece din aceasta tara. In spot-urile electorale, fiica presedintelui se destainuie telespectatorilor: “nu-i usor cand te cheama Basescu!”. Sa moara calul! Nu-i usor cand te cheama Basescu?! Presupunem ca fiecare difuzare a acestui spot publicitar mareste numarul tinerilor care-si doresc sa plece din aceasta tara si pozitia lor este perfect justificata. Mai bine traiesti printre straini intr-o tara civilizata decat sa traiesti aici si sa fii reprezentat la Parlamentul European de o duduie-pitipoanca cu fite de Dorobanti si pretentii la rangul de intelectual.
Intr-unul dintre “discursurile” sale, Elena Basescu a recunoscut ca nu doreste sa vorbeasca pe tema Nabucco pentru ca nu este calificata. Problema este ca nu prea exista aspecte ale politicii europene in care domnisoara Basescu sa manifeste macar o aparenta calificare. Chiar si partea factologica a temei consumului drogurilor usoare nu o stapaneste prea bine.
Pana la urma, ce stie EBa de merita sa reprezinte Romania in Parlamentul European? Nu avem in tara asta intelectuali veritabili, economisti de valoare, tineri care de mai multi ani lucreaza la ONG-uri pentru tineret care ar putea sa aduca un veritabil plus de valoare si respect pentru Romania prin activitatea in cadrul Parlamentului European? Oare de ce toti acesti posibili europarlamentari ar trebui sa-si cedeze locul potential fiicei presedintelui? Credem ca motivul implicit este ca pe toti acesti loseri nu-i cheama “Basescu”. Dupa cum stim “nu-i usor cand te cheama Basescu”. E adevarat. Cand te cheama “Basescu” totul nu este usor, totul este foarte usor.
Romania este tara amatorilor frustrati. In mod normal, oligarhii si smecherii din fostele tari comuniste isi izoleaza odraslele de societatea in care parintii acestora si-au agonisit averile prin praduiala. Izolarea se realizeaza prin trimiterea copiilor la invatatura in Vest. Acest procedeu are un scop dublu: pe de-o parte, Vestul exercita o influenta culturala pozitiva asupra personalitatii copilului si pe de alta parte il ajuta sa inteleaga cum functioneaza o lume civilizata si ordonata in beneficiul cetateanului si nu in dispretul lui, asa cum este pe la noi. Desigur, avem exemplele pipitelor impinse de Berlusconi in politica Italiei, dar nu acesta ar trebui sa fie exemplul de urmat, cel putin de Traian, tatal Elenei.
Am fi fost incantati sa asistam la o reactie adversa a unor tineri de succes in politica romaneasca fata de candidatura Elenei Basescu la europarlamentare. Ponta, Daciana, Corlatean tac malc pentru ca si ei au fost impinsi sa-si faca stagiul pe coridoarele sumbre ale puterii, acolo unde se faceau aranjamentele pentru alesii neamului si niciodata pentru alegatorii lui.
Ce-i de facut? Emigram cu totii sau ne apucam de fumat marijuana, ca sa traim bine.
Fiica presedintelui Basescu, caracterizata printr-o calificare incerta si o alergie emotionala perena fata de poporul pe care, cica, vrea sa-l reprezinte, a declarat nonsalant ca este si ea “o intelectuala”. Motivatia acestei declaratii a fost una devastatoare. Viitoarea europarlamentara si-a motivat apartenenta la intelectualii romani prin faptul ca are si ea o diploma de facultate si a facut si ea un masterat. Grozav. Judecand dupa criteriile enuntate de domnisoara Basescu, Marian Vanghelie poate fi considerat un veritabil intelectual roman. Aplicand aceleasi criterii de “intelectualism”, din lista intelectualilor romani ar fi trebuit exclusi Grigore Arbore-Popescu, Nicolae Manolescu, Adrian Paunescu si Paul Everac care nu s-au precupetit cu vreun masterat smecherit. Halal de ei. De Nichita Stanescu nici nu mai vorbim!
Domnisoara Basescu reprezinta paroxismul dorintei clasei politice de a intra in “lumea buna”, dar nu intr-un mod politicos si decent. Clasa politica romana, oriunde vine, deschide usa cu piciorul, calca cu picioarele murdare pe covor, scuipa pe jos si doreste sa asculte manele interpretate de o orchestra simfonica. Domnisoara Basescu a reusit sa reduca sensul termenului de “intelectual” la declaratia dreptului de proprietate asupra unei perechi de diplome.
Termenul de “intelectual” a fost intotdeauna folosit pentru a caracteriza o persoana avand un nivel foarte inalt de cultura generala si o activitate intelectuala si spirituala intensa.
Conform definitiei clasice a termenului, EBa nu se califica pentru a fi catalogata drept o “intelectuala”. Nu suntem deloc fascinati de activitatea si calitatea asa-zisilor “intelectuali” care deservesc diverse personaje de pe unele segmente ale esichierului politic, insa chiar si aceia dintre ei cu care nu suntem deloc de acord manifesta un anumit grad de cultura si rigurozitate a gandirii ce merita apreciate in contextul amatorismului dominant in societatea romaneasca de astazi.
Elena Basescu nu manifesta niciuna dintre trasaturile unui intelectual, fie si de mana a doua. Un personaj care crede ca in campusurile americane fumatul de marijuana este perfect legal, nu poate pretinde ca are un nivel decent de cultura generala. Iar tirada “Daca nu-ti place nimic inseamna ca ai o problema. In momentul in care nu-ti place absolut nimic, nu te identifici cu nimic in tara ta, inseamna ca ai atunci o problema pentru ca nu exista sa nu-ti placa nimic” adresata unui tanar student care doreste sa emigreze din Romania seamana mai mult cu discursul unui functionar PCR decat cu discursul unui europarlamentar.
Pentru EBa este foarte dificil sa inteleaga cum un tanar poate
sa-si doreasca intens sa plece din aceasta tara. In spot-urile electorale, fiica presedintelui se destainuie telespectatorilor: “nu-i usor cand te cheama Basescu!”. Sa moara calul! Nu-i usor cand te cheama Basescu?! Presupunem ca fiecare difuzare a acestui spot publicitar mareste numarul tinerilor care-si doresc sa plece din aceasta tara si pozitia lor este perfect justificata. Mai bine traiesti printre straini intr-o tara civilizata decat sa traiesti aici si sa fii reprezentat la Parlamentul European de o duduie-pitipoanca cu fite de Dorobanti si pretentii la rangul de intelectual.
Intr-unul dintre “discursurile” sale, Elena Basescu a recunoscut ca nu doreste sa vorbeasca pe tema Nabucco pentru ca nu este calificata. Problema este ca nu prea exista aspecte ale politicii europene in care domnisoara Basescu sa manifeste macar o aparenta calificare. Chiar si partea factologica a temei consumului drogurilor usoare nu o stapaneste prea bine.
Pana la urma, ce stie EBa de merita sa reprezinte Romania in Parlamentul European? Nu avem in tara asta intelectuali veritabili, economisti de valoare, tineri care de mai multi ani lucreaza la ONG-uri pentru tineret care ar putea sa aduca un veritabil plus de valoare si respect pentru Romania prin activitatea in cadrul Parlamentului European? Oare de ce toti acesti posibili europarlamentari ar trebui sa-si cedeze locul potential fiicei presedintelui? Credem ca motivul implicit este ca pe toti acesti loseri nu-i cheama “Basescu”. Dupa cum stim “nu-i usor cand te cheama Basescu”. E adevarat. Cand te cheama “Basescu” totul nu este usor, totul este foarte usor.
Romania este tara amatorilor frustrati. In mod normal, oligarhii si smecherii din fostele tari comuniste isi izoleaza odraslele de societatea in care parintii acestora si-au agonisit averile prin praduiala. Izolarea se realizeaza prin trimiterea copiilor la invatatura in Vest. Acest procedeu are un scop dublu: pe de-o parte, Vestul exercita o influenta culturala pozitiva asupra personalitatii copilului si pe de alta parte il ajuta sa inteleaga cum functioneaza o lume civilizata si ordonata in beneficiul cetateanului si nu in dispretul lui, asa cum este pe la noi. Desigur, avem exemplele pipitelor impinse de Berlusconi in politica Italiei, dar nu acesta ar trebui sa fie exemplul de urmat, cel putin de Traian, tatal Elenei.
Am fi fost incantati sa asistam la o reactie adversa a unor tineri de succes in politica romaneasca fata de candidatura Elenei Basescu la europarlamentare. Ponta, Daciana, Corlatean tac malc pentru ca si ei au fost impinsi sa-si faca stagiul pe coridoarele sumbre ale puterii, acolo unde se faceau aranjamentele pentru alesii neamului si niciodata pentru alegatorii lui.
Ce-i de facut? Emigram cu totii sau ne apucam de fumat marijuana, ca sa traim bine.
Ca un amarat de scriitoras m-am apucat si eu acum catava vreme s-o dau cotita, s-o iau cu binisorul cu metafore si mici aluzii politicoase, zicand ca gratie guvernantilor nostri avem plastron la frac dar n-avem spate la camasa, nici indispensabili. Mi s-a parut ca asa e cuviincios si literar, sa ciupesti cu masura, s-o aduci usurel din condei, sa nu superi. Un mic gadilici, un mic stranut si hop!
Autoritatea – desteapta foc! - pricepe aluzia si o apuca pe calea cea buna!
Dar luand continuu de la altii hardaie de invective in cap, Autoritatea e departe de a mai vrea sa priceapa ceva. De-aceea trebuie sa i se mai spuna o data si inca o data, iar apoi sa i se strige, iar apoi sa i se sparga geamul, iar apoi sa i se sparga capul, cat o fi el de destept!
- Nu ne mai bibiliti, nu ne mai aburiti, nu ne mai hotiti la drumul mare! N-avem nevoie, pe o vreme de criza acuta amenintand cu colapsul, de miliarde de floricele presarate peste tot! Nici de milioane de pavéle, nici de lumini festive cu milioanele, mai ceva ca in Dubai! N-avem nevoie de carnatul cel mai lung din lume, nici de tortul cel mai gros, nici de cel mai mare stoc de Mosi Craciun iesiti din capul unui primar nasparliu! Nu ne mai fastaciti cu reparatii de mii de biserici, cu petreceri exorbitante ale tineretului bovin, cu cel mai inalt brad de pe mapamond, cu filifanturi si zangavisuri! Lasati-ne cu propaganda turistica ultra-costisitoare pentru un castig de mai nimic, cu fascinanta Romanie pe hartie, cu cheltuieli voluptuarii, de fason, de poza, de kiki, de hoha, de ’tu-i-ma-sa. Terminati dracului risipa! Bagati-va in fund sinecurile! Licitati-o fara concurs pe mama voastra mare, nu contractele publice! Paziti banul nostru cu avaritie, mai gestionari procleti, cat si putina lor putere de cumparare! Dati cu luxul de pamant! Spargeti cristalele de la balurile de cristal, duceti-i la ocna fara mila pe speculanti, iliciti, falsificatori, profitori, imbuibati pe nedrept! Puneti calus la gura celor ce vorbesc politiceste intr-un fel dar fac practic altfel, pe dos!
Bagati banii in drumuri si podete, in irigatii, reimpaduriri masive! Bagati-i intr-o noua flota in locul celei ce ati furat-o, faceti biblioteci publice peste tot, reutilati casele de cultura si caminele satesti, platiti instructori, educatori, animatori, oameni cu vederi corecte, avantate, armonioase. Ecologizati mediul, dati bani agriculturii! Investiti in cercetare! Terminati cu reclamele si publicitatea desarta, cu vorbaria costisitoare!
Lasati floricelele, luati inapoi bancile pe seama statului suveran! Luati inapoi ce ati dat pe nimic si ne este vital! Lasati floricelele, nu de floricele avem lipsa ci de agricultura! Nu faceti, sucitilor, ultra-horticultura intr-o tara unde ati prapadit agricultura! Nu ne mai scoateti ochii cu panselute ci cu panseuri solide, cu cuvinte de ordine, cu ordine in toate! Consolidati casele, ieftiniti produsele, ameliorati utilitatile, simplificati procedurile! Lasati-o mai moale cu vrajeala! Am scapatat in masa iar voi ne dati praf de mozaic si fantanite! Nu ne mai bibiliti si nu ne mai jefuiti cu fleacuri costisitoare, cu recorduri idioate, cu fantezii naroade, cu lumini mirobolante! Nu ne mai orbiti in fata, aruncand banii pe garla, caci va vedem si va tinem minte si o sa va trimitem in garla dupa ei.
Parca as auzi pasii lui Savonarola !
Autoritatea – desteapta foc! - pricepe aluzia si o apuca pe calea cea buna!
Dar luand continuu de la altii hardaie de invective in cap, Autoritatea e departe de a mai vrea sa priceapa ceva. De-aceea trebuie sa i se mai spuna o data si inca o data, iar apoi sa i se strige, iar apoi sa i se sparga geamul, iar apoi sa i se sparga capul, cat o fi el de destept!
- Nu ne mai bibiliti, nu ne mai aburiti, nu ne mai hotiti la drumul mare! N-avem nevoie, pe o vreme de criza acuta amenintand cu colapsul, de miliarde de floricele presarate peste tot! Nici de milioane de pavéle, nici de lumini festive cu milioanele, mai ceva ca in Dubai! N-avem nevoie de carnatul cel mai lung din lume, nici de tortul cel mai gros, nici de cel mai mare stoc de Mosi Craciun iesiti din capul unui primar nasparliu! Nu ne mai fastaciti cu reparatii de mii de biserici, cu petreceri exorbitante ale tineretului bovin, cu cel mai inalt brad de pe mapamond, cu filifanturi si zangavisuri! Lasati-ne cu propaganda turistica ultra-costisitoare pentru un castig de mai nimic, cu fascinanta Romanie pe hartie, cu cheltuieli voluptuarii, de fason, de poza, de kiki, de hoha, de ’tu-i-ma-sa. Terminati dracului risipa! Bagati-va in fund sinecurile! Licitati-o fara concurs pe mama voastra mare, nu contractele publice! Paziti banul nostru cu avaritie, mai gestionari procleti, cat si putina lor putere de cumparare! Dati cu luxul de pamant! Spargeti cristalele de la balurile de cristal, duceti-i la ocna fara mila pe speculanti, iliciti, falsificatori, profitori, imbuibati pe nedrept! Puneti calus la gura celor ce vorbesc politiceste intr-un fel dar fac practic altfel, pe dos!
Bagati banii in drumuri si podete, in irigatii, reimpaduriri masive! Bagati-i intr-o noua flota in locul celei ce ati furat-o, faceti biblioteci publice peste tot, reutilati casele de cultura si caminele satesti, platiti instructori, educatori, animatori, oameni cu vederi corecte, avantate, armonioase. Ecologizati mediul, dati bani agriculturii! Investiti in cercetare! Terminati cu reclamele si publicitatea desarta, cu vorbaria costisitoare!
Lasati floricelele, luati inapoi bancile pe seama statului suveran! Luati inapoi ce ati dat pe nimic si ne este vital! Lasati floricelele, nu de floricele avem lipsa ci de agricultura! Nu faceti, sucitilor, ultra-horticultura intr-o tara unde ati prapadit agricultura! Nu ne mai scoateti ochii cu panselute ci cu panseuri solide, cu cuvinte de ordine, cu ordine in toate! Consolidati casele, ieftiniti produsele, ameliorati utilitatile, simplificati procedurile! Lasati-o mai moale cu vrajeala! Am scapatat in masa iar voi ne dati praf de mozaic si fantanite! Nu ne mai bibiliti si nu ne mai jefuiti cu fleacuri costisitoare, cu recorduri idioate, cu fantezii naroade, cu lumini mirobolante! Nu ne mai orbiti in fata, aruncand banii pe garla, caci va vedem si va tinem minte si o sa va trimitem in garla dupa ei.
Parca as auzi pasii lui Savonarola !
O directoare de hotel din provincie imi spune ce pagube a avut ea cu clienti care, printre altele, i-au "sutit" si draperiile de la geamuri, noaptea, aruncandu-le in curtea din dos, unde ii asteptau complicii. Se zice ca si simpatica doamna, cea atat de vexata de furtisaguri, a obtinut respectivul hotel prin mijloace nu foarte ortodoxe, dar care, in randul noii protipendade romanesti, se pot generaliza. Imi aduc aminte si de un mare artist roman care a facut rost de o interdictie in Anglia fiindca a vrut sa triseze fiscul; si de o echipa sportiva de varf care sfeterisea bunuri intr-un magazin austriac. Toate acestea fac parte din zestrea noastra, adaugandu-se cohortelor de prostituate, manglitori si cersetori cu care am impanzit Europa, se pare in mod prioritar.
Avem pepiniera de spagari si pepiniera de intervenienti legati de catenele corupte ale justitiei si ale urmaririi penale, pentru a zadarnici pedeapsa. Cum avem si avocati interesati direct in false proprietati, jumulind samavolnic. Afaceristii romani nu scapa des de pesches, potentatii romani rar daca livreaza ceva fara el. Asa e alcatuirea, am zice, din veci. Sunt si destui popi care isi tranzactioneaza oficiul sacru, si destui licentiati care isi cumpara titlul. Si destui impostori pe bani, mergand pana la deputatie. Falsa indreptatire se listeaza in multe burse. Licitatiile sunt, de regula, calpe si interesate. Coniventele frauduloase se intind pana dincolo de hotare. Si totusi magarii astia nu prea vor sa ne dea Schengenul, ati mai auzit asa ceva?
Din fericire, nu e la noi zi fara frauda, si inca babana. Am improscat lumea cu evadatii nostri, dar curg, se regenereaza altii, proaspeti. Soferii cu carnet luat pe mita circula pe toate drumurile; politistii joaca deosebit de autentic roluri de infractori. Furturile senzationale se descopera rar, daca se mai descopera; unele sunt patronate de notabili, amanate sine die prin demnitari protejati. Pomenile publice, vrute sau obligatorii, interne sau internationale, se deturneaza ajungand la partide, sau la reprezentantii lor. Si apusenii astia nu vor sa ne dea Schengenul!
Sefi de trusturi mass-media au la noi stigmate de infractori sau turnatori, stau cate doua-trei zile, uneori si o luna, la chitiboaica. Oameni politici de varf fac ciuma demonstrativa a coruptiei. Unii sunt sechestrati, in spiritul interesului national; altii, in interesul democratiei populare, nu! La unii se aplica urgenta pre-electorala, la altii relaxarea post-electorala, intr-o fratie demna de o revolutie sangeroasa! Se demonstreaza ca acea revolutie nu e chiar autentica, ci "impinsa"; totusi nu ni se da Schengenul fara mofturi! Ni se refuza demnitatea de revolutionari anticomunisti! Suntem insultati!
La urma urmei ce e cu Schengenul asta? Putem sa calatorim mai departe in toata Uniunea Europeana, cu care am fost ca sa zicem asa asimilati, doar ca trebuie sa bagam mana in buzunar si sa scoatem un act anume, aratand totodata daca avem unghiile taiate. Dar de ce sa facem noi efortul asta, cand am aparat Europa la Calugareni si la Podul Inalt? Sa nu ne enerveze domnii europeni papistasi si mucari, silindu-ne sa-i bagam cine stie unde! Pai daca se infurie Presedintele nostru, e groasa!
Adaug, in favoarea noastra, ca ne-a mai murit recent o deputata zice-se din malpraxis, ca ne-au ars cativa bebelusi in spital, ca un barbat a fost scurtat de penis, iar o femeie mancata de caini in Capitala tarii noastre. Alimentar suntem acum tractati, financiar suntem tractati, cultural tractati. Un post TV se intretine numai din crime monstruoase sezoniere, in cautare de elogii si elodii. Suntem redutabili si la evaziunea fiscala generalizata, care e o forma de hotie. Avem varfuri relevabile in hackerism, spargeri de banca si proxenetism calificat. Progresam in pederastie si avort, suntem un paradis pedofil. Intarziem cat putem mai tare si reteaua infrastructurii. Si inchipuiti-va: porcii astia nu vor sa ne dea Schengenul!
Avem pepiniera de spagari si pepiniera de intervenienti legati de catenele corupte ale justitiei si ale urmaririi penale, pentru a zadarnici pedeapsa. Cum avem si avocati interesati direct in false proprietati, jumulind samavolnic. Afaceristii romani nu scapa des de pesches, potentatii romani rar daca livreaza ceva fara el. Asa e alcatuirea, am zice, din veci. Sunt si destui popi care isi tranzactioneaza oficiul sacru, si destui licentiati care isi cumpara titlul. Si destui impostori pe bani, mergand pana la deputatie. Falsa indreptatire se listeaza in multe burse. Licitatiile sunt, de regula, calpe si interesate. Coniventele frauduloase se intind pana dincolo de hotare. Si totusi magarii astia nu prea vor sa ne dea Schengenul, ati mai auzit asa ceva?
Din fericire, nu e la noi zi fara frauda, si inca babana. Am improscat lumea cu evadatii nostri, dar curg, se regenereaza altii, proaspeti. Soferii cu carnet luat pe mita circula pe toate drumurile; politistii joaca deosebit de autentic roluri de infractori. Furturile senzationale se descopera rar, daca se mai descopera; unele sunt patronate de notabili, amanate sine die prin demnitari protejati. Pomenile publice, vrute sau obligatorii, interne sau internationale, se deturneaza ajungand la partide, sau la reprezentantii lor. Si apusenii astia nu vor sa ne dea Schengenul!
Sefi de trusturi mass-media au la noi stigmate de infractori sau turnatori, stau cate doua-trei zile, uneori si o luna, la chitiboaica. Oameni politici de varf fac ciuma demonstrativa a coruptiei. Unii sunt sechestrati, in spiritul interesului national; altii, in interesul democratiei populare, nu! La unii se aplica urgenta pre-electorala, la altii relaxarea post-electorala, intr-o fratie demna de o revolutie sangeroasa! Se demonstreaza ca acea revolutie nu e chiar autentica, ci "impinsa"; totusi nu ni se da Schengenul fara mofturi! Ni se refuza demnitatea de revolutionari anticomunisti! Suntem insultati!
La urma urmei ce e cu Schengenul asta? Putem sa calatorim mai departe in toata Uniunea Europeana, cu care am fost ca sa zicem asa asimilati, doar ca trebuie sa bagam mana in buzunar si sa scoatem un act anume, aratand totodata daca avem unghiile taiate. Dar de ce sa facem noi efortul asta, cand am aparat Europa la Calugareni si la Podul Inalt? Sa nu ne enerveze domnii europeni papistasi si mucari, silindu-ne sa-i bagam cine stie unde! Pai daca se infurie Presedintele nostru, e groasa!
Adaug, in favoarea noastra, ca ne-a mai murit recent o deputata zice-se din malpraxis, ca ne-au ars cativa bebelusi in spital, ca un barbat a fost scurtat de penis, iar o femeie mancata de caini in Capitala tarii noastre. Alimentar suntem acum tractati, financiar suntem tractati, cultural tractati. Un post TV se intretine numai din crime monstruoase sezoniere, in cautare de elogii si elodii. Suntem redutabili si la evaziunea fiscala generalizata, care e o forma de hotie. Avem varfuri relevabile in hackerism, spargeri de banca si proxenetism calificat. Progresam in pederastie si avort, suntem un paradis pedofil. Intarziem cat putem mai tare si reteaua infrastructurii. Si inchipuiti-va: porcii astia nu vor sa ne dea Schengenul!
Cea mai mare problema a omenirii in general si, in particular, a reprezentantilor speciei homo sapiens care traiesc in Romania este ca prostia nu doare. Daca prostia ar durea, evolutia societatii umane ar fi fost un proces mult mai simplu si confortabil. Paradoxal, dar structura societatii moderne conduce la crearea unei paturi intregi de oameni ale caror capacitati intelectuale sunt drastic limitate, iar perceptia lumii exterioare este limitata si se rezuma la niste franturi de propaganda mediatica pe care le baga in creier cu ajutorul programelor de stiri pe care le vizioneaza intre doua telenovele sau meciuri de fotbal.
In perioada antica sau medievala, incompetenta umana era sanctionata de structura economica a societatii: daca un taran era incompetent si nu dorea sa munceasca il astepta foamea cu sanse zero de a primi ajutor de stat. Astazi, pentru a evita probleme sociale masive, exista mecanisme care permit intretinerea unor turme intregi de persoane absolut neproductive pentru societate, intr-o stare care poate fi denumita “o semiexistenta”. Nu ar fi o situatie catastrofala daca indobitocirea populatiei nu ar fi fost intretinuta in mod intentionat. Natura umana, in acest caz, este inamicul cel mai mare al dezvoltarii societatii. Prin definitie, omului ii este mai simplu sa se apropie de starea unei vite bipede decat sa evolueze pentru a deveni un membru productiv si constient al societatii. Daca setea innascuta de indobitocire este sustinuta, prin media, de catre oligarhia care controleaza societatea, atunci procesul devine de neoprit. Traian Basescu nu a avut dreptate atunci cand a spus ca scoala romaneasca produce cretini. Situatia trebuie nuantata. Societatea romaneasca. Cu sprijinul activ si concertat al clasei politice, produce cretini.
Cretinii sunt alegatorii preferati ai clasei politice din orice tara. Cretinii sunt manipulabili si pot fi condusi prin lozinci. Ei nu se obosesc sa analizeze situatia si “voteaza cu inima”, adica ghidandu-se dupa sugestiile inconstientului, care este usor manipulat de catre media. Este evident ca clasa politica actuala nu poate convietui cu o populatie care are si alte interese in afara de paine si manele. Din aceasta cauza, eforturile de informare si educare a populatiei intotdeauna au intampinat rezistenta acerba din partea establishment-ului politic.
Un exemplu practic al modului in care unii politicieni ii trateaza pe alegatori ca pe niste cretini se poate regasi in strategia PD-L legata de motiunea de cenzura. Reprezentantii taberei portocalii au spus in repetate randuri ca, in conditiile in care se va vota motiunea, strategia de comunicare a PD-L cu populatia va fi urmatoarea: guvernul Boc a fost demis pentru ca a incercat sa anuleze pensiile de lux ale parlamentarilor. Cinismul acestei strategii este incredibil. PD-L, in clar text, mizeaza pe prostia electoratului, pe care-l crede capabil sa se lase amagit de un truc atat de ieftin. Din pacate, este foarte probabil ca miza strategilor de Cotroceni pe prostia populatiei sa fie una corecta.
Intr-o tara normala, insasi tentativa de a incerca un astfel de truc electoral ar fi fost sanctionata de alegatori. In Romania insa, acest truc are toate sansele sa aduca voturi. Este uluitor! Daca societatea noastra isi continua calea involutiva, atunci intr-un timp relativ scurt vom ramane fara vreo sansa de a mai avea vreodata conducatori care sa trateze poporul cu macar un modicum de respect.
In acest context, societatea noastra are o singura solutie. Natiunea trebuie sa inteleaga ca trebuie, din initiativa proprie, sa-si schimbe valorile si arhetipurile pe care le admira, pentru ca nimeni nu o va ajuta sa o faca. Este foarte complicat, dar este unica speranta pentru viitorul copiilor nostri. Cei constienti de situatie trebuie sa contribuie la informarea celor din jur si, poate, incetul cu incetul, vom reusi sa contribuim la marirea procentului de alegatori care rationeaza cu creierul, si nu cu instinctele primare.
Dinozaurul tare in dinti. Cateva devieri
Sub influenta Papei Leon al X-lea, regele Ungariei Vladislav II porneste la inceputul secolului XV inca o cruciada, relativ tardiva, contra paganilor.
Se mobilizeaza mii de oameni, in special tarani. Acestia pleaca sub faldurile crestinatatii, scopul fiind inalt. Dar nobilii latifundiari maghiari sunt in suferinta, intrucat nu mai au mana de lucru. Ei se dedau la sicane, represalii si chiar orori impotriva propriilor lor servanti. Acestia, odata inarmati, nu stau mult in cumpana si, schimband tinta, deviind, se ridica impotriva asupririi nobiliare, a feudalilor exploatatori. Taranul Gheorghe Doja conduce aceasta temerara actiune. Dupa mai multe succese sangeroase, armata de tarani e infranta, Doja prins si asezat pe un tron inrosit, sfarait si cremat de viu, iar celelalte capetenii obligate sa manance halci din carnea lui, printre alte monstruoase cazne. Cruciada, plecata din inalte considerente spirituale, dar deviata pe parcurs, sfarseste hidos, cu chinuri si aserviri, atat pentru taranii unguri si secui, cat si pentru iobagii valahi care li s-au alaturat cu deosebit elan.
Mai tarziu, spre finele secolului XVIII, Imperialii de la Viena dorind o mai buna aparare a teritoriului Transilvaniei fata de diversi atacatori, cu deosebire turci (dar nu numai), instituie conscriptia, adica organizeaza regimente pe margine compuse din poporeni, in special din romani iobagi, carora le dau arme sa apere imperiul habsburgic. Trezindu-se cu armele in maini, romanii isi aduc aminte ca cea mai insuportabila agresiune impotriva lor nu vine de la turci, ci de la stapanii lor directi, magnatii maghiari; si, incalziti de unele idei, ca si de unele bauturi, incep intempestiv o rascoala impotriva grofilor, deviind de la scopul initial. Ei se bat desnadajduiti in Muntii Apuseni, sub conducerea lui Horia, devasteaza, pedepsesc, ucid, dar fac apoi de nevoie un soi de armistitiu sinucigas si sunt zdrobiti repede de trupele imperiale, platind scump, cu roata, aceasta deviere. Din nou te miri de unde s-a plecat si unde s-a ajuns.
In veacul urmator, se mobilizeaza, cu sprijin ocult rusesc, o tanara si inflacarata dizidenta greceasca, Eteria, pregatita sa-si dea viata pentru eliberarea Greciei de sub turci. Se alatura, cu entuziasm, parucicul gorjean Tudor Vladimirescu si pleaca de la Pades si Tismana spre Bucuresti, in fruntea unor cete insufletite si tot mai consistente, sa duca vijelios lupta anti-otomana. Tot umbland pe aceasta cale foarte crestina, platforma lui Tudor deviaza. El se trezeste gandind ca nu turcii sunt obiectul cel mai impovarator, ci aliatii sai greci, care i-au subjugat, ca interpusi, tara; de ei se cuvine sa scape mai intai! Au loc harjoneli, se pregatesc infruntari decisive, dar intre timp Tudor, cam tradat de ai sai, cade in mana grecilor, care il suprima. Devierea, ivita pe parcurs l-a costat.
Nici Avram Iancu nu scapa teafar cand, june avocat, se alatura la Targu-Mures unor cercuri maghiare care, in aburii revolutionarului an 1848, se leaga cu mari juraminte sa scape de habsburgi, sa devie liberi de imperiu, stapani pe soarta lor! De ce n-ar fi, deviaza el, si romanii stapani pe soarta lor? Se nasc ciocniri, romanii, desi revolutionari, bat de cateva ori pe revolutionarii unguri, dar cu toate sacrificiile lor raman tot sub palaria Habsburgilor invingatori, care se uita urat la ei, perpetuandu-le robia.
Nu cred ca Germania de astazi, oricat de democrata, inghite usor ideea ca, inarmandu-ne impotriva partidului comunist, dupa ce ne-am batut cat ne-am batut, am cazut Wermachtului in spinare, intr-o deviere brusca, fie ea oricat de necesara.
Si atunci, de ce sa ne mai miram de maruntele devieri curente, de la un partid la altul, de la un sefulet la altul?
Si de ce ne-am cruci ca revolutionarul Tokes si democratul Marko, amandoi slujind noua Europa unita de pe o platforma romaneasca, doresc sa devieze Transilvania spre o Ungarie Mare, chiar in nasul nostru de mocofani tampiti!?
Dinozaurul tare in dinti - Hedonismul si crisparea
Cine nu vrea apa calda la baie, dar jacuzzi? Cine nu vrea seri de vraja, cu muzica, bautura, amor? Dar si vila cu havuz si piscina in peisaj de vis? Dar calatorii de agrement pe mapamond? Macar cate putin din toate, macar si chef de mahmureala, fie si dragoste cu usoare deceptii dupa conforturi paroxistice, lene fleanda pe sezlonguri, dulceti acvatice, vanatori glorioase. Macar sporovaiala la caffe-frappee pe indiferent ce subiect, placerea barfei, placerea goliciunii, placerea ragazului. “Mancati, beti, dupa moarte nicio voluptate!” spun hedonistii si epicureii, din antichitate si pana la Heloctius, d’Holbach, La Mettrie, ba si pana astazi. “Sa traiti bine!” e programul lui nea Basescu. Iar contrastul e crisparea, trairea incordata pe o idee – forta, pana la un punct totalitara, oricum publica, cu tinte date, comunitare, cu entuziasme rascolitoare si fanatice, cu supraveghere si pedeapsa pentru cine se eschiveaza. Cu sacrificii consimtite sau obligatorii in favoarea unui program de perspectiva. Si, fireste, cu intolerante. Asa ar fi fascistii, nazistii, comunistii, dar si fundamentalistii, sectantii, segregationistii…
Privind putin in istorie vedem cum popoarele mari au avut o faza de crispare, de inclestare, cu austeritati, retineri si bufeuri autoritariste, au fost incordate, s-au extins, au cucerit si exploatat. Dar ajunsera la un fel de apogeu, hedonismul le-a venit binisor de hac. Romanii cand, coplesiti de placeri, nu mai stiau ce sa inventeze si pe cine sa decimeze pentru un trai mai dulce, au intrat flescaiti in gura altora, a popoarelor crispate. Tot asa si bizantinii. Franta de la 1870 isi etala intens placerea de a trai, cand Germania lui Bismarck, puternica si disciplinata, i-a dat o lovitura de moarte. Anglia expansionista, a demolat-o traiul bun pana la a-si pierde coloniile, livrandu-le oarecum de bunavoie, din comoditate.
Hedonismul poate fi o arma eficace si mi s-a parut c-a avut un rol esential in prabusirea comunismului sovietic. De ce adica tanarul rus sa nu bea Coca–Cola, sa nu aiba jazz si rock si disco, sa nu practice amorul liber si fara urmari, sa nu castige destul, sa nu se distreze destul, sa stea crispat in vederea nu stiu carui ideal abstract, greu de realizat intr-o viata care se scurge prea curand? De ce tovarasul sovietic sa nu se frasuie prin lume, sa nu-si deschida pliscul, sa nu-si faca o mosioara unde sa nu-l bantuie nimeni? De ce sa nu umble pe mapamond degajat si zornaind de parai ca homo americanus? Odata instilata, prin orice mijloace, o doza puternica de hedonism, Rusia s-a decrispat incepand cu mahalalele si s-a internationalizat pe modul de trai bun. Vreti mafie? Va aratam noi mafie! Vreti mari afaceri, cu siberiti? Putem produce din belsug! A fost destul o injectie masiva cu rock-and-roll si organismul social a inceput sa traga spre licentiozitate, placere, dezinteres.
Nu e greu de inteles ca si romanii s-au plictisit de crispare, de incordare creatoare in zona publica, neglijand intimitatea individuala, dorinta de confort si placere, ametiti de lozinci si indemnuri ce nu mai aveau acoperire. Hedonismul bantuia de mult, subseptice, in pielea romanului, mereu neindestulat si avid de bucurie; crisparea ascetica pe idealuri greu de crezut, promotoare, nu il aranjeaza. Rock-ul, avortul si Cola l-au desferecat rapid. Acum a cazut in cealalta doaga: niciun ideal nu-i mai este compatibil. Vrea hedonism si gata.
Acum se ridica la orizont tara cea mai crispata, China; si ma tem ca America si-a dat roada eroica si a luat-o binisor spre hedonism, cu mijloace extraordinare. Iar Rusia, usor provocata, tinde sa se recrispeze.
In acest tablou, noi urmam calea hedonista, dar cu mijloace precare. Sub somnolenta hedonica, putinul pe care-l avem se duce si el pe copca, se devasteaza, se fura. Hedonismul cu mijloace precare gesteaza o competitie rapida – crescatoare. Sub idealul hedonic “Sa traiti bine!”, adica fara ideal, politicul ca politic nu prea mai functioneaza, institutiile somnoleaza, justitia minte. Toti vor baie cu jacuzzi, vila cu piscina, gratarel in Dumbrava Minunata, calatorie in Tahiti. Unii chiar arata cat de bestial de bine traiesc, fara nicio picatura de rusine. Sunt excrescentele, bubele purulente ale hedonismului. Satele, orasele se infrumuseteaza, sub vraja coruptiei, vidandu-se de etos.
Sa nu cumva sa ne vina pe spinare cateva bice, care sculandu-ne din lancedul vis hedonist, sa ne recrispeze ca natiune constienta de sine!
In perioada antica sau medievala, incompetenta umana era sanctionata de structura economica a societatii: daca un taran era incompetent si nu dorea sa munceasca il astepta foamea cu sanse zero de a primi ajutor de stat. Astazi, pentru a evita probleme sociale masive, exista mecanisme care permit intretinerea unor turme intregi de persoane absolut neproductive pentru societate, intr-o stare care poate fi denumita “o semiexistenta”. Nu ar fi o situatie catastrofala daca indobitocirea populatiei nu ar fi fost intretinuta in mod intentionat. Natura umana, in acest caz, este inamicul cel mai mare al dezvoltarii societatii. Prin definitie, omului ii este mai simplu sa se apropie de starea unei vite bipede decat sa evolueze pentru a deveni un membru productiv si constient al societatii. Daca setea innascuta de indobitocire este sustinuta, prin media, de catre oligarhia care controleaza societatea, atunci procesul devine de neoprit. Traian Basescu nu a avut dreptate atunci cand a spus ca scoala romaneasca produce cretini. Situatia trebuie nuantata. Societatea romaneasca. Cu sprijinul activ si concertat al clasei politice, produce cretini.
Cretinii sunt alegatorii preferati ai clasei politice din orice tara. Cretinii sunt manipulabili si pot fi condusi prin lozinci. Ei nu se obosesc sa analizeze situatia si “voteaza cu inima”, adica ghidandu-se dupa sugestiile inconstientului, care este usor manipulat de catre media. Este evident ca clasa politica actuala nu poate convietui cu o populatie care are si alte interese in afara de paine si manele. Din aceasta cauza, eforturile de informare si educare a populatiei intotdeauna au intampinat rezistenta acerba din partea establishment-ului politic.
Un exemplu practic al modului in care unii politicieni ii trateaza pe alegatori ca pe niste cretini se poate regasi in strategia PD-L legata de motiunea de cenzura. Reprezentantii taberei portocalii au spus in repetate randuri ca, in conditiile in care se va vota motiunea, strategia de comunicare a PD-L cu populatia va fi urmatoarea: guvernul Boc a fost demis pentru ca a incercat sa anuleze pensiile de lux ale parlamentarilor. Cinismul acestei strategii este incredibil. PD-L, in clar text, mizeaza pe prostia electoratului, pe care-l crede capabil sa se lase amagit de un truc atat de ieftin. Din pacate, este foarte probabil ca miza strategilor de Cotroceni pe prostia populatiei sa fie una corecta.
Intr-o tara normala, insasi tentativa de a incerca un astfel de truc electoral ar fi fost sanctionata de alegatori. In Romania insa, acest truc are toate sansele sa aduca voturi. Este uluitor! Daca societatea noastra isi continua calea involutiva, atunci intr-un timp relativ scurt vom ramane fara vreo sansa de a mai avea vreodata conducatori care sa trateze poporul cu macar un modicum de respect.
In acest context, societatea noastra are o singura solutie. Natiunea trebuie sa inteleaga ca trebuie, din initiativa proprie, sa-si schimbe valorile si arhetipurile pe care le admira, pentru ca nimeni nu o va ajuta sa o faca. Este foarte complicat, dar este unica speranta pentru viitorul copiilor nostri. Cei constienti de situatie trebuie sa contribuie la informarea celor din jur si, poate, incetul cu incetul, vom reusi sa contribuim la marirea procentului de alegatori care rationeaza cu creierul, si nu cu instinctele primare.
Dinozaurul tare in dinti. Cateva devieri
Sub influenta Papei Leon al X-lea, regele Ungariei Vladislav II porneste la inceputul secolului XV inca o cruciada, relativ tardiva, contra paganilor.
Se mobilizeaza mii de oameni, in special tarani. Acestia pleaca sub faldurile crestinatatii, scopul fiind inalt. Dar nobilii latifundiari maghiari sunt in suferinta, intrucat nu mai au mana de lucru. Ei se dedau la sicane, represalii si chiar orori impotriva propriilor lor servanti. Acestia, odata inarmati, nu stau mult in cumpana si, schimband tinta, deviind, se ridica impotriva asupririi nobiliare, a feudalilor exploatatori. Taranul Gheorghe Doja conduce aceasta temerara actiune. Dupa mai multe succese sangeroase, armata de tarani e infranta, Doja prins si asezat pe un tron inrosit, sfarait si cremat de viu, iar celelalte capetenii obligate sa manance halci din carnea lui, printre alte monstruoase cazne. Cruciada, plecata din inalte considerente spirituale, dar deviata pe parcurs, sfarseste hidos, cu chinuri si aserviri, atat pentru taranii unguri si secui, cat si pentru iobagii valahi care li s-au alaturat cu deosebit elan.
Mai tarziu, spre finele secolului XVIII, Imperialii de la Viena dorind o mai buna aparare a teritoriului Transilvaniei fata de diversi atacatori, cu deosebire turci (dar nu numai), instituie conscriptia, adica organizeaza regimente pe margine compuse din poporeni, in special din romani iobagi, carora le dau arme sa apere imperiul habsburgic. Trezindu-se cu armele in maini, romanii isi aduc aminte ca cea mai insuportabila agresiune impotriva lor nu vine de la turci, ci de la stapanii lor directi, magnatii maghiari; si, incalziti de unele idei, ca si de unele bauturi, incep intempestiv o rascoala impotriva grofilor, deviind de la scopul initial. Ei se bat desnadajduiti in Muntii Apuseni, sub conducerea lui Horia, devasteaza, pedepsesc, ucid, dar fac apoi de nevoie un soi de armistitiu sinucigas si sunt zdrobiti repede de trupele imperiale, platind scump, cu roata, aceasta deviere. Din nou te miri de unde s-a plecat si unde s-a ajuns.
In veacul urmator, se mobilizeaza, cu sprijin ocult rusesc, o tanara si inflacarata dizidenta greceasca, Eteria, pregatita sa-si dea viata pentru eliberarea Greciei de sub turci. Se alatura, cu entuziasm, parucicul gorjean Tudor Vladimirescu si pleaca de la Pades si Tismana spre Bucuresti, in fruntea unor cete insufletite si tot mai consistente, sa duca vijelios lupta anti-otomana. Tot umbland pe aceasta cale foarte crestina, platforma lui Tudor deviaza. El se trezeste gandind ca nu turcii sunt obiectul cel mai impovarator, ci aliatii sai greci, care i-au subjugat, ca interpusi, tara; de ei se cuvine sa scape mai intai! Au loc harjoneli, se pregatesc infruntari decisive, dar intre timp Tudor, cam tradat de ai sai, cade in mana grecilor, care il suprima. Devierea, ivita pe parcurs l-a costat.
Nici Avram Iancu nu scapa teafar cand, june avocat, se alatura la Targu-Mures unor cercuri maghiare care, in aburii revolutionarului an 1848, se leaga cu mari juraminte sa scape de habsburgi, sa devie liberi de imperiu, stapani pe soarta lor! De ce n-ar fi, deviaza el, si romanii stapani pe soarta lor? Se nasc ciocniri, romanii, desi revolutionari, bat de cateva ori pe revolutionarii unguri, dar cu toate sacrificiile lor raman tot sub palaria Habsburgilor invingatori, care se uita urat la ei, perpetuandu-le robia.
Nu cred ca Germania de astazi, oricat de democrata, inghite usor ideea ca, inarmandu-ne impotriva partidului comunist, dupa ce ne-am batut cat ne-am batut, am cazut Wermachtului in spinare, intr-o deviere brusca, fie ea oricat de necesara.
Si atunci, de ce sa ne mai miram de maruntele devieri curente, de la un partid la altul, de la un sefulet la altul?
Si de ce ne-am cruci ca revolutionarul Tokes si democratul Marko, amandoi slujind noua Europa unita de pe o platforma romaneasca, doresc sa devieze Transilvania spre o Ungarie Mare, chiar in nasul nostru de mocofani tampiti!?
Dinozaurul tare in dinti - Hedonismul si crisparea
Cine nu vrea apa calda la baie, dar jacuzzi? Cine nu vrea seri de vraja, cu muzica, bautura, amor? Dar si vila cu havuz si piscina in peisaj de vis? Dar calatorii de agrement pe mapamond? Macar cate putin din toate, macar si chef de mahmureala, fie si dragoste cu usoare deceptii dupa conforturi paroxistice, lene fleanda pe sezlonguri, dulceti acvatice, vanatori glorioase. Macar sporovaiala la caffe-frappee pe indiferent ce subiect, placerea barfei, placerea goliciunii, placerea ragazului. “Mancati, beti, dupa moarte nicio voluptate!” spun hedonistii si epicureii, din antichitate si pana la Heloctius, d’Holbach, La Mettrie, ba si pana astazi. “Sa traiti bine!” e programul lui nea Basescu. Iar contrastul e crisparea, trairea incordata pe o idee – forta, pana la un punct totalitara, oricum publica, cu tinte date, comunitare, cu entuziasme rascolitoare si fanatice, cu supraveghere si pedeapsa pentru cine se eschiveaza. Cu sacrificii consimtite sau obligatorii in favoarea unui program de perspectiva. Si, fireste, cu intolerante. Asa ar fi fascistii, nazistii, comunistii, dar si fundamentalistii, sectantii, segregationistii…
Privind putin in istorie vedem cum popoarele mari au avut o faza de crispare, de inclestare, cu austeritati, retineri si bufeuri autoritariste, au fost incordate, s-au extins, au cucerit si exploatat. Dar ajunsera la un fel de apogeu, hedonismul le-a venit binisor de hac. Romanii cand, coplesiti de placeri, nu mai stiau ce sa inventeze si pe cine sa decimeze pentru un trai mai dulce, au intrat flescaiti in gura altora, a popoarelor crispate. Tot asa si bizantinii. Franta de la 1870 isi etala intens placerea de a trai, cand Germania lui Bismarck, puternica si disciplinata, i-a dat o lovitura de moarte. Anglia expansionista, a demolat-o traiul bun pana la a-si pierde coloniile, livrandu-le oarecum de bunavoie, din comoditate.
Hedonismul poate fi o arma eficace si mi s-a parut c-a avut un rol esential in prabusirea comunismului sovietic. De ce adica tanarul rus sa nu bea Coca–Cola, sa nu aiba jazz si rock si disco, sa nu practice amorul liber si fara urmari, sa nu castige destul, sa nu se distreze destul, sa stea crispat in vederea nu stiu carui ideal abstract, greu de realizat intr-o viata care se scurge prea curand? De ce tovarasul sovietic sa nu se frasuie prin lume, sa nu-si deschida pliscul, sa nu-si faca o mosioara unde sa nu-l bantuie nimeni? De ce sa nu umble pe mapamond degajat si zornaind de parai ca homo americanus? Odata instilata, prin orice mijloace, o doza puternica de hedonism, Rusia s-a decrispat incepand cu mahalalele si s-a internationalizat pe modul de trai bun. Vreti mafie? Va aratam noi mafie! Vreti mari afaceri, cu siberiti? Putem produce din belsug! A fost destul o injectie masiva cu rock-and-roll si organismul social a inceput sa traga spre licentiozitate, placere, dezinteres.
Nu e greu de inteles ca si romanii s-au plictisit de crispare, de incordare creatoare in zona publica, neglijand intimitatea individuala, dorinta de confort si placere, ametiti de lozinci si indemnuri ce nu mai aveau acoperire. Hedonismul bantuia de mult, subseptice, in pielea romanului, mereu neindestulat si avid de bucurie; crisparea ascetica pe idealuri greu de crezut, promotoare, nu il aranjeaza. Rock-ul, avortul si Cola l-au desferecat rapid. Acum a cazut in cealalta doaga: niciun ideal nu-i mai este compatibil. Vrea hedonism si gata.
Acum se ridica la orizont tara cea mai crispata, China; si ma tem ca America si-a dat roada eroica si a luat-o binisor spre hedonism, cu mijloace extraordinare. Iar Rusia, usor provocata, tinde sa se recrispeze.
In acest tablou, noi urmam calea hedonista, dar cu mijloace precare. Sub somnolenta hedonica, putinul pe care-l avem se duce si el pe copca, se devasteaza, se fura. Hedonismul cu mijloace precare gesteaza o competitie rapida – crescatoare. Sub idealul hedonic “Sa traiti bine!”, adica fara ideal, politicul ca politic nu prea mai functioneaza, institutiile somnoleaza, justitia minte. Toti vor baie cu jacuzzi, vila cu piscina, gratarel in Dumbrava Minunata, calatorie in Tahiti. Unii chiar arata cat de bestial de bine traiesc, fara nicio picatura de rusine. Sunt excrescentele, bubele purulente ale hedonismului. Satele, orasele se infrumuseteaza, sub vraja coruptiei, vidandu-se de etos.
Sa nu cumva sa ne vina pe spinare cateva bice, care sculandu-ne din lancedul vis hedonist, sa ne recrispeze ca natiune constienta de sine!
Dinozaurul tare in dinti. Miron Cozma a doua zi
Ciudat personaj, dramatic cat cuprinde, daca nu chiar tragic, acest Miron Cozma! El vine pe mistica clasei muncitoare, inventata mai demult, dar consolidata pana la hipertrofie de comunism, si care a pus in cumpana la un moment dat chiar oranduirea ceausista. Ceausescu n-avea niciun interes sa zgandare aceasta clasa-etalon, care facand munca cea mai de jos nu putea fi trimisa si mai jos, ci purta emblema bazei societatii. Din cate stiu de la prietenul meu de ilustra amintire Ion D. Sarbu, era o clasa constituita, pana la un punct omogenizata prin rigorile muncii si traiul greu, avand si o “morala proletara” aparte, sub steagul sfintei Varvara, si sub iminenta accidentului si mangaierea rachiului de la iesirea din sut. Putea fi si “revolutionara” caci n-avea nimica de pierdut, decat (cum se zicea) lanturile.
Cozma s-a trezit la un moment dat in fruntea acestei clase fiindca era vorbaret, hotarat si aratos, cu profil romantic si cu plete, cu uitatura spartachista de tribun. El a dospit ambitiile, altfel destul de legitime, ale ortacilor la o viata mai buna, cu prioritati pastrate, in ciuda intrarii in arena a liberalismului burghez acaparator. A vrut sa tina flacara unei dreptati socialiste cand a vazut alunecarea generala spre dreapta, amenintatoare pentru muncitori. A inteles ca purtatorul de stindard al stangii a ramas in 1990 Ion Iliescu si ca el trebuie sprijinit. A observat ca in starea aceea de anomie, cu jandarmeria si militia paralizate, cu armata intimidata, cu partidul in tandari, conteaza forta massei, a massei omogene, solidare, combative. Ca va putea manipula politica generala cu ajutorul ei, si in favoarea ei. A facut, cum se mai facuse in istorie, “marsul asupra Romei”, care lui Mussolini, de pilda, ii reusise. Si lui Cozma i-a reusit o data, de doua ori, parand a hotari el, in parte, puterea in stat, dandu-si o idee pozitiva despre eficacitatea clasei muncitoare condusa energic. El credea inca, seninul lider, ca lucrurile se conduc de la Bucuresti si se definitiveaza la Bucuresti. Habar n-avea cate lucruri nu mai tin, inca de la acea ora, de Bucuresti, daca vor fi tinut vreodata..!
Cu anii, clasele s-au destructurat, muncitorii “hegemoni” s-au inecat in mizerie, mintile s-au derutat de alunecarea tot mai jos ca standard general, echipele pazitoare s-au intarit - asa ca atunci cand a venit, peste cativa ani, din nou, cu ceeace credea el a fi “garzile pretoriene”, a gasit alte garzi pretoriene, imbracate in uniforma si echipate, care au pus mana pe el, l-au driblat, si i-au dat la cap, mai exact l-au bagat la basca. Si aici incepe drama.
Miron Cozma a stat la inchisoare, muscandu-si zabala, mult, foarte mult, nepermis de mult. Vrusese o alta oranduire, era un agitat si un agitator, era un detinut politic venit pe o platforma muncitoreasca. La un moment dat, tiranul Ceausescu nu mai avea detinuti politici, cu toata dictatura; noi, insa, ca stat eminamente democrat, mai aveam unul: pe Miron Cozma! Detentiunea lui, prelungita, era protestul simbolic impotriva cursului de “capitalism salbatic”, cu totul nedrept, pe care il luase tara.
Iese, in sfarsit, Cozma, adunand in sufletul lui o mie de otravuri “revolutionare”, potentate; si se duce sa-si recupereze clasa muncitoare care l-a ridicat. Se duce s-o scoale din nou, cat de cat, pentru dreptate sociala. Dar vai! Clasa revolutionara nu mai exista, iar daca mai exista nu mai e revolutionara, constiinta combativa i s-a tocit. Ortacii s-au mai adaptat, au mai plecat prin strainatati, ori si-au deschis mici dughene, s-au deprins cu votca, biliardul, ajutoarele sociale, hazul scarbos, sportul de doi bani. N-au pofta de revendicari, nici forta, nici credinta ca ceva s-ar mai putea schimba, doar au vazut si ei ca politica e transnationala, iar la Bucuresti sunt niste marionete cu ideologii permutabile.
El insusi, Cozma, e receptat ca un perturbator zadarnic. Mai intai ca daca a stat la inchisoare peste zece ani inseamna ca nu e providential, invulnerabil, cu forte oculte. Apoi nu e nici foarte clasa muncitoare, caci se pare, sau se spune, ca intretine niste afaceri in dulcele stil capitalist, ca-i merge bine la tescherea. E si epoca tunsilor cu masina, cea a pletelor latoase a trecut; el insa persevereaza anacronic. S-a dus si morala proletara, oricine se combina azi cu oricine, iar Cozma iese in ochii lumii cu amanta, dand cu piciorul traditiei asezate, muncitoresti, pe care se tinea ca o reprezinta. Din inchisoare n-a iesit emaciat, ca un Crist chinuit si batut pentru o credinta, ci tot frumusel si ochios, ba chiar usor filfizon. L-a asteptat nu Calea Golgotei in sandale rupte, ci masina de lux la scara.
Si s-a dus Cozma, plin de raca, sa-si gaseasca ortacii si de-abia a mai gasit, din miile asteptate, cativa intarziati, vreo suta la numar. Problema acestora nu mai e sa doboare un regim nedrept, ci sa scape de “baietii destepti” ce le mananca slanina, sau sa devina ei insisi “baieti destepti” pe munca altora, ori macar sa pastreze sau sa obtina o munca. Problema lor nu mai e sa-i dea cu tifla revolutionara vreunui Ceausescu, ci sa-i primeasca vreun Patriciu, vreun Vantu, sa-i tolereze vreun Seres si succesorii, sa le dea cineva niste bani de afaceri, sau macar de baut. Ca oricum sandramaua se duce dracului, se calauzeste dupa randuieli dracesti. Iar Cozma ori se face capitalist, si-si pierde atunci atributul de exponent eroic muncitoresc, devenind din acest punct de vedere inutil, cu toti cei zece ani de basca; ori ramane un seditios incrancenat si amarnic, dar tot inutil, intrucat nu mai are, vai! pe cine scula. Aici dramaticul personaj atinge un profil tragic.
Vai, nu mai suntem stapani azi pe atata huila si atatia huilisti incat sa ne mai trebuiasca un “luceafar”!... Mai ramanem si-n intuneric!...
Dinozaurul tare in dinti. Vremuri hidoase, oameni minunati
Vreau cu tot dinadinsul sa ma iau dupa atatia revoltati revansarzi ai fostului regim, unii ponegriti si persecutati, altii lafaiti scosi din gloata si sa proclam, asemenea multora, ca hidoasa vreme comunista a fost o pacoste, o intunecime, un netrai, o cocina de porci, o pestera obscura, o calamitate gretoasa, schiloada de orice orizont, putreda si viermanoasa.
Dar pe data imi apar in fata cei trei fanti Grigoriu. Ce chipesi erau! Cu ce placere ne-au condus ei colo sus intr-o cabana mica, pe numele ei cabana Trei Brazi, si ne-au desfatat cu zbenguielile Broscutei Oac! Dulci, cuviinciosi, armoniosi, veseli, par-ca n-ar fi stiut ce vremuri ticaloase traiesc, era o bucurie sa le asculti trio-ul care n-a mai avut de atunci egal. Venea si Simona Casian cu ei, cu foc in sange. Cantau si cele doua surori Aida Moga si Lavinia Slaveanu, ma legana lirismul lor, iar cand se apucau de romante, Ioana Radu si mai ales Doina Badea ma scurmau pana in fundul fiintei. Tot arcul cantabil dintre Ion Vasilescu si Harry Matineanu era apetisant, vibrant cu zeci de melopei greu de uitat, cum era chiar tangoul “Nu ma uita!” sau “O strangere de mana”. Ce decenta, ce delicatete, ce echilibru tonal! Erau in apogeu si Margareta Paslaru si Anda Calugareanu, zeci de autori romani le ofereau particele din sufletul lor, cum naiba, pe vremea aceea hidoasa!?...
Pe langa fratii Grigoriu mai erau si fratii Chivu. I-am cunoscut de-aproape si orice bucurestean inzestrat cu discernamant gastronomic i-a cunoscut. Te primeau cu o gratie unica, iti ofereau feluri asezonate chiar de ei, cu o atentie in acelasi timp reverentioasa si amicala, faceau minuni de vitejie in cupele lor cu delicateti, iar splina sau rinichiul oferit de ei nu se uita o viata intreaga. Erau calzi, invaluitori, corecti cum putini am intalnit mai tarziu, nascoceau, te luau cu buna, te creditau, puteai sa contezi pe ei in orice. Si Petre si Ionica se intreceau cu Nicu sa-ti fie pe plac, dintr-o deprindere familiala, desi gheara luptei de clasa nu i-a scutit. De ce naiba or fi fost atat de zambitori, de prietenosi, de unde atata voie buna, intr-o vreme jalnica, putrefacta?
Ce sa mai zic de acel trio boem si picaresc, de-o truculenta naroada inextingibila, compusa din Puca, Paca si Ahoe? Au dat sare si piper vietii noastre de artisti, au scos veselia in strada si nerozia cu subintelesuri pe la raspantii, pe sosele, prin scuaruri. Faceau numai nasarambe, unele delicioase, nu-si dadeau seama, bietii de ei, ce hidoasa e epoca! Unde sunt ei astazi, in soarele libertatii, ei sau echivalentul lor? Ahoe era un poet remarcabil, Puca un grafician exceptional. Ii prindea cabotinajul, faceau victime intre femeile snoabe sau savante, peripetiile lor sunt antologice. Nimic din ce se vede astazi pe micul ecran nu-i poate echivala!
Dar oare un Vraca mai avem? Un Storin, o Doamna Bulandra, un Calboreanu? Mai avem fervoarea aceea nauca pentru actul teatral a zeci si sute de tineri ce s-au slefuit in acea vreme ticaloasa nu numai tehnic, dar si sufleteste, ca sa produca o emotie de buna calitate, un avant insolit, o lumina nobila, printr-o combustie interioara neahtiata de alte rasplati decat adeziunea publicului? De unde o sa mai scoatem generatia care a facut cu o nemaipomenita autodarnicie prima noastra televiziune, generatia lui Tudor Vornicu, si foarte curand a lui Bocanet si Sandu Feyer, asa de frumos descrise de Flavia Buref!? Dar pe marele maestru Oleg Danovsky care a construit ansamblul “Fantasio” cine il va mai inventa vreodata? Dar, printre multe filme izbutite, capodopera aceea a lui Zizi Bostan numita Veronica va mai gasi vreodata vreun echivalent? Am trait intre trei din cei mai mari baritoni ai lumii Herlea, Iordachescu, Ohanesian, i-am avut intre noi, ni-i mai da cineva in alta editie? Triplul concert al lui Paul Constantinescu are vreo asemanare cu ce s-a produs de-atunci, de cand a incetat hidosenia si monstruozitatea!?...
Acum exponatele acelei lumi cumplite pleaca unul dupa altul, cele mai multe s-au si retras. Incerc degeaba sa ma delimitez de ele, sa-mi fie rusine de aceste nascociri sau edecuri ale obscuritatii unei vremi abhorate, ticaloase. Cativa galigani, pascand prin cluburi si partide de doi creitari, ajuta cele cateva scorpii - candva ilustre – ramase, sa iasa, le dau branci. E nevoie, caci a venit rock-ul cuceritor, bancile, libertatea, demnitatea. De ce mi se pare ca pe langa ce se urla acum, cam pretutindeni, Broscuta Oac era o faptura delicata, iar fratii Grigoriu, niste mari gentlemani...!?
Dinozaurul tare in dinti. Electoralitatea sugruma eficacitatea
Preocuparea majora a omului politic pare sa fie electoralitatea. Daca e intr-o pozitie dominanta in partid sau in structurile de Stat, se straduieste sa si-o pastreze cu orice pret. Daca e intr-o pozitie mai mica, sa ajunga - cu orice pret - la o pozitie dominanta. Nu conteaza atat de mult ce face el in organigrama prezenta, cat conteaza ce va fi el in viitor. Viitorul domina prezentul, fiind vag si incontrolabil. Faptele, declaratiile se imping spre viitor, neputand fi inca cenzurate: "Vom face... Vom drege" domina pe "Am facut cutare...". Angajamentele din urma nu se tin prea tare in seama, ele au fost doar proptelele inaintarii si victoriei electorale. Nu conteaza nici ispravile de astazi ramase neispravite, fiindca in fata neimplinirilor se asaza imaginea, plina de justificari si circumstantieri. Lucrarea la imagine tine si ea loc de eficienta, cata vreme electorul voteaza imaginea, nu programul, nici infaptuirile, tendintele, si nu performantele. Cea mai mare parte a infaptuirilor neduse la capat se proiecteaza in viitor. Cea mai mare parte a declaratiilor raman deziderative, anticipative: "Vom face, vom drege". Cea mai mare parte a timpului ocupat e asezarea in partid, progresul partidului, izbanda sa viitoare asezata pe infaptuiri minore. Problema sociala nr.1 - care este relatia intre venituri si cheltuieli a cetateanului de rangul III, scolarizarea lui, asistenta lui medicala si juridica, incadrarea lui satisfacatoare, corelata cu reducerea preturilor pietei si un ambient fizic si moral avantajos - se chirceste sub presiunea intrebarii: - Mai stam in Coalitie? Cu cine sa ne aliem? Pe cine sa evitam? De ce in judetul cutare am iesit prost, cum s-a "muncit"?
Ideea de "munca'' se instaleaza si ea nu in ceea ce se produce, ca bun castigat, ci in ceea ce se planuieste in termeni de partid. A planui e o munca. A face in fel si chip propaganda partidului e o munca. A da peste turloaie altora, tot o munca. O liota supra-abundenta de clienti gravitand in jurul unui demnitar cu cont deschis suge la nesfarsit in proportii uriase bugetul pretinzand ca munceste. In ce rang munceste, ce produce? Mai nimic! Da sfaturi. Iar daca sunt mai multi, dau sfaturi contradictorii.
Consilierii sunt destepti si utili cata vreme sunt ''ai nostri'', cata vreme sunt eficienti, intr-un fel sau altul, in electoralitatea noastra; dincolo sunt, fireste, tampiti.
N-are importanta instructia sau competenta, decat daca face parte din partidul nostru. Altfel e dusman, si prin asta devine incompetent. Tot ce face el e rau, e potrivnic partidului nostru. Toate nascocirile lui sunt de la inceput absurde. E suspect c-a pus mana.
Partidul nostru trebuie sa aiba mai multi consilieri decat partidul lor. Si, mai ales, trebuie sa aiba mai multe fonduri, sa le imparta la oamenii nostri, nu la ceilalti. Dar cum o sa munceasca ceilalti, fie ei primari - notabili - gestionari, fara fonduri? Treaba lor, lasa-i sa se chinuie, sa vada ca nu trebuie sa fie in alt partid decat al nostru. Lasa-i sa se faca de ras, cheagul e la noi, si nu-l dam, de-ai dracului. Iar daca se schimba guvernul si ramanem pe dinafara, facem praf fondurile, sa nu le pice lor. Caci, in primul rand, e interesul partidului.
Asa ca, revenind la concret, o femeie de serviciu pe care noi am avut-o la gospodarie, dupa ce dadea la noi nitel rasol, alerga sa munceasca la corturi, unde bestecaia din gura in favoarea partidului (ceea ce n-a impiedicat-o sa voteze altul), iar un primar stiut de noi s-a mutat de la partid la partid, ca sa nu ramana fara fonduri.
Dinozaurul tare in dinti. Variatii filologice
Adolescent fiind, ma izbeam in jurnale de un academician sau/si ministru, Dl. Lapedatu. Ma intrebam, mai intai, de unde vine acest nume. E vorba de un lapidat, adica lovit sau/si ucis cu pietre, ori de la un lepadat; si daca da, de cine. Nu putea fi vorba de un ins lapidar, adica de piatra, concis; se asocia in schimb cu lepadatura, ceea ce era oneros sau/si infamant.
In vremea noastra, mi-au trecut nedumeririle filologice, fiindca am vazut lepadati cu duiumul, mai ales din partide politice. La orice cotitura, si nu numai, curgea cu lepadati. Acesti lepadati dintr-un partid sau/si lepadaturi ai unui partid se infiltrau in altul, mai pe fata, mai ocult,
si-si continuau acolo rontaitul politic, ca sa nu ramana cu masticatia stearpa. “Camarade nu fi trist, zicea un cantec, Garda merge inainte/in Partidul Comunist”. Nu mergea numai Garda, mergeau si liberali, taranisti, cuzisti, regalisti, tot ce misca si/sau nu vroia sa moara cu zile.
Procesul a devenit firesc, lapedatorii si lapedatii s-au inmultit vertiginos si-i vezi pretutindeni in pozitii uneori de varf. Ei au fost, de pilda, activisti de partid comunist, au depus straduinta sa raspandeasca principiile comuniste, in numele carora te-au si ars peste degete sau ti-au flancat, unii, o inchisorica. Ei te-au lapidat candva, pentru erezie. Apoi, s-au lepadat de firma comunista si astazi o stuchesc sau/si o calca in picioare, uitandu-se, tot ei, urat la tine, care nu te-ai batut in piept cu nicio caramida partinica.
Cutare cocon face pe scena terci pe Nicolae Ceausescu, dupa ce i-a recitat cu patos ani de zile ode encomiastice, ceeace nu-l opreste sa fie director de teatru si candidat democrat la alegeri. O alta coconita, candva secretara incinsa de partid la un National, manuieste acum vajnic toroipanul liberal sau democrat dintr-un post de director artistic. Dar sa zicem ca acestia, si multi altii, sunt actori, o intorc cand vor de la un rol la altul, intrucat joaca, iar lepadarea lor identitara se petrece in fiecare seara. Au fost constransi, mititeii, pe vremea cand erau fricosi; acum i-a apucat curajul! Ii vezi peste tot in fruntea bucatelor, iar pe unii chiar cu mana in bucate!
Stiam si de oarecari conducatori actuali de partide ca n-au stat degeaba inainte. Cutare prim-ministru democrat era planificator-sef la comunisti, cutare presedinte de tara noua a fost secretar de partid la Facultatea veche; alt presedinte a negociat in numele statului comunist, dandu-i acestuia amanuntite socoteli de fonduri si oameni; altul a fost, chiar multa vreme, cocotat spre varful acelei oranduiri, dregator, ideolog, practician, a-toate-facator. In fruntea partidului lui Lascar Catargiu sta acum un om al afacerilor externe comuniste, alalaltul vine dintr-un general comunist, altul dintr-un tortionar comunist, si tot asa. Pana si minoritarul prea galagios si dornic de autonomie democrata, fie si cu imbucatatirea tarii, si-a facut ucenicia ca secretar de partid la o revista din provincie. Toti acesti lepadati, lapideaza de zor comunismul; iar fetii lor, crescuti cu bani ai comunismului, se ingretoseaza numai auzindu-i numele.
Acum, lepadarii, insa, cu rejetoanele lor, au luat-o pe o rascruce; nu mai e la moda sa blestemi comunismul kaghebist si cominternisto-sovietic din primul deceniu, acela care a secerat intelectualitatea si burghezia romana prin severitatile desmatate ale unor cadre de import; ci sa dai cu vatraiul retoric in national-comunism, cel care a construit in doua decenii, cu victime minime, cat in cateva secole. Lepadarii nu se mai leapada atat de incitatia stalinisto-maoista, de stanga violenta si/sau nimicitoare, cat de partida nationala, romaneasca, unde ei sau parintii lor au slujit si unde s-au adunat, prin efort colectiv, bogatiile care se prada acum in draga voie cu verva liberala!
Aria romaneasca din care se devasteaza de 20 de ani e cea care ii indarjeste si oripileaza pe acesti strajnici lepadatori sau/si lepadaturi! Cine lapideaza azi mai avan? Lepadatii, din tata-n fiu!
Carcaletele
Se fac, se scriu, se spun lucruri groaznice si cel mai ingrozitor dintre ele este translatia de la o tara cat de cat autonoma, cat de cat romaneasca, lasata de Ceausescu si ai lui, plus unii antecesori la o tara imbibata si penetrata de altii, dirijata de capitalul strain, cumparabila, cu aproape toate capacitatile deja vandute ori date pe aproape nimic, si care, legata economic de maini si de picioare, danseaza la comanda. O tara care a fost decenta si nu mai e, care a avut un ideal social de cvasi-echitate si nu-l mai are, devastata fiind de inegalitati suspecte, de speculatii nerusinate, de salbaticiile hameselii, de smecherie si depravare. O tara care a fost multa vreme aparata eroic fata de intruziunea altora si care e livrata acum bucata cu bucata, fara zgomot, pe soptite, cu proceduri impuse de afara, cu amenintari si sperturi la care reprezentantii ei, ametiti, "pun botul". Acesta e faptul major petrecut in cei 18 ani postdecembristi, rasfatat sub numele de privatizare: i s-a smuls statului roman aproape totul, i s-a lasat ca, din aproape nimic, sa intretina niste amarati, avand mereu in fata sfidarea marelui capital alogen.
Ca acest lucru fundamental sa treaca, a trebuit stropit cu o zeama de uitare, de aparent huzur, si acesta a fost show-biz-ul, marea ofensiva, in tromba, a spectacolului, a luarii mintii prin simulatia asa-zis artistica, prin prestatia aparent critica, prin idiotia anti-sens a divertismentului. S-au folosit toate licentele de dare-n stamba, de "razi ca te tai!", toate amuzamentele, porcariile, talk-show-urile, glumitele, incidentele senzationale, sporturile, intimitatile, concursurile, totul muiat zdravan in reclama, ca sa anuleze socul de capetenie, acela al instrainarii, sa-l faca digest, uns. Show-biz-ul straluceste azi unde te intorci, biata camelota zvarlita norodului, mai exact narodului, ca sa-l ameteasca, sa nu se prinda ca a fost livrat cu arme si bagaje. Vine cate un oracaitor, poporul e peste el. Se intampla cate un meci, natia sta de veghe gata sa sara in sus. Isi arata damezele bijbocul, ochiosul roman e la panda, se amuza. Se fac crime, nefericiri, accidente - sa te tii audienta! Vedeta are confidente, a divortat, i s-a rupt ciorapul, nea Sucala e numai compasiune, cum e si pentru cateii abandonati, pentru amantii parasiti, pentru soap-opera tiganeasca. Se incanta repede bietul om, e dus usor cu presul!.. Show-biz-ul ii salveaza viata interioara in timp ce padurile i se devasteaza, iar petrolul, zacamintele, banii ii ajung in alta parte. Show-biz-ul e 80% din decurgerea lui, nu mai poate fara show-biz. A lasat munca aceea dura pe care au prestat-o mosii lui, cu rost sau fara, sute de ani, a lasat indatoriri de capetenie, caci a venit fofeaza gatita, cu buricul scos, si-si spune pataraniile, ba mai si canta un cantecel deocheat, manca-o-ar mama s-o manance! Mai e si Theo, si Esca, si Vacanta Mare, si Carcotasii si santezele cu album! Mai sunt si crime nesfarsite la dl. Dan.
Daca de pilda cineva vrea sa faca acum un bilant dur al situatiei, si sunt oameni capabili sa-l faca, si sunt oameni care chiar il fac, incat in zece minute iti dai seama ca suntem in oala si fierbem ca niste raci fara iesire, peste alte cinci minute vine emolientul, vine show-biz-ul si da cu zeama dulce-acrisoara de uitare, niveleaza, drege, acopera, reduce la proportii de mic amanunt trecator grozaviile tragice care s-au spus, hotaratoare pentru viata noastra, le tavalugeste cu zambete, cantece si fese goale, cu reclame de pamparsi, cu bonomii tampe sau desucheate; si le anuleaza, le scoate din actualitate, infigand peste ele alte actualitati, cat mai divertizante. Nimeni nu mai tine azi un discurs al natiei neastupat de fleacuri, nedisputat de saloane de automobile si de praf pentru curatat bideuri. Nimeni nu mai e capabil sa vorbeasca serios o ora in Romania, din cauza show-biz-ului si reclamei, a facerii si afacerii diversiunii. In timpul asta translatia capitalurilor straine continua, in tacere, cu toate tatanile unse.
Nu suntem, (departe de asta)? o tara de alcooluri tari (decat intr-o anumita particica a Transivaniei). Tuicusoarele noastre sunt indeobste usurele. Iar peste vin turnam apa minerala sau sifon, ca sa facem sprit. Nu suntem tara de votca, snaps sau whisky, ci de sprituri racoroase, aici ne duce firea. Iar daca vinul nu e destul de bun si de dulceag, daca e posirca ordinara, gretoasa, turnam peste el sirop. Facem adica un carcalete... si ne ametim cu el. E vocatia noastra.
Dl. Liiceanu si lichelele
Am aflat ca dl.Liiceanu ar fi luat o leapsa de la dl.Michnik, celebru dizident polonez, care l-ar fi facut “procuror bolsevic” fiindca i-a numit lichele pe cei convertiti urgent la democratie dintre dregatorii, apologetii sau activistii comunisti. Nestiind ce au mai zis altii, as vrea sa comentez si eu, nesimtindu-ma catusi de putin implicat in vreuna din aceste categorii.
Asadar, dl.Liiceanu devine paladin al democratiei noastre si ridica un cuvant peremptoriu impotriva concetatenilor care acapareaza “revolutia”. Eu zic ca, respectand cateva conditii, are tot dreptul s-o faca, in virtutea lui jus gladii (dreptul sabiei) care il lasa pe invingator sa taie capul invinsului, fara multa discutie. Si ce capete? Or fi si unele mai mititele, de actori care s-au dat mari zelatori-recitatori comunisti si sunt acum factori decisivi prin teatre (numai eu cunosc vreo cinci), dar pe astia sa-i numim “des pauvres Sires”, niste mici pacatosi constransi sa laude ce vor scuipa mai tarziu, mestecatori de paie, facatori de giumbuslucuri. Insa sunt si capete luminate de politicieni, finantisti, militari, sefi de orice, incepand cu dl.Ion Iliescu, dar si cu alde Brucan, Roman, Vacaroiu, Constantinescu, Basescu si intreaga pleiada nr.1 a Revolutiei. Toti vin de acolo in pas gimnastic. Numai dl. Diaconescu Ion vine de la inchisoare. Si nici dnii Ion Ratiu si Radu Campeanu, venind din Apus, n-au facut multi purici, ca “oameni noi”.
Spuneam insa de niste conditii: Ca dl.Liiceanu sa improaste cu epitetul de lichele pe cine a facut stanga-imprejur si s-a pomenit in capul regimului de azi, ar fi cuviincios mai intai (1) ca el-insusi sa fi militat de ieri, aprig, pentru liberalismul-democrat, sa fi scris carti dizidente, sa fi raspandit manifeste, sa fi strigat in gura mare si cu orice risc “Jos comunismul!”. Eu nu-mi amintesc sa fi citit sau auzit asa ceva din directia domniei-sale. Nu s-a indarjit nici sa faca pe fata o teorie care sa-l aduca intre noii Inchizitori victoriosi. A umblat doar pe la Paltinis cu blajinul si compatibilul Noica, si au discutat despre Platon, Socrate, libertatea ateniana. De unde asadar “jus gladii” la dl.Liiceanu? Sa fi fost domnia sa un nou Rousseau sau un Voltaire si sa nu stim noi? Sa fi agitat domnia sa spiritele spre razmerita si sa ne fi scapat? Sa fi fost macar un Michnik mai mic? Un popandau revolutionar?
A doua observatie: lichea s-ar chema cel ce face convertitia intr-un singur timp, venind de colo colo, cand miroase in aer a razmerita. Hai sa fim de acord! Dar exista si o conversiune in doi timpi: tatal e militant comunist, isi trimite (sau nu) copilul sa faca studii in strainatate, desigur in Apus, si acela se pomeneste convertit, vine cu mare manie burgheza asupra celor ce l-au trimis, si-i face imorali. Asa se intampla cu alde Tismaneanu, sau Patapievici, sau Cartarescu, prietenii dlui Liiceanu, avand fiecare pilonul comunist solid in casa. Cat despre domnia-sa insusi, cand a plecat la conversiune, ca sa devina din lichea om intreg, n-a mers cu binecuvantarea lui babacu, sau bibicu, ci cu a tovarasei Elena Ceausescu personal. Si dl.Paul Cornea ne-a plasat un urmas moral furios, ca si dna Ghizela Vass, si destui altii. Dizidentii vin spre libertate cu duiumul. Iar cei ce au crezut si cred consecvent in idealuri de stanga, se cheama imorali, lichele.
(3) Si, nevrand sa abuzez, inca o ultima observatie: ca sa lichelesti trecutul, trebuie sa ai in mana un exemplu peremptoriu de regim democrat glorios, prosper si curat, necorupt (ca celalalt), fara mizerabili (ca celalalt), luat in mai mare consideratie (ca celalalt), cu ordine in el, si bineinteles cu un suflu cultural-moral superior, cu o filosofie mai buna, - mai ales daca esti filosof jurat! Trebuie sa racnesti tu-insuti sa se auda de progresele morale si filosofice care sa justifice schimbarea si sa infiereze trecutul. Trebuie sa-ti aduci tu-insuti contributii publice la dreptatea cetateneasca si stralucirea culturala a noului regim, punand in valoare avantajele despartirii de lichele (nu de filosofie, ci de lichele!). Asta ar trebui sa fie, selbstverständig, conversiunea, fapta eclatanta, nu numai sputa acuzatoare, stranut polemic. Daca avem asa ceva acum in Romania, adica o excelenta morala, sociala, economica si filosofica, ma plec, tac din gura si regret daca l-am suparat pe dl.Liiceanu...
Manjirea
Am vazut - nu de mult - intr-o emisiune, aceiasi inversunati logoreici care, scuipand foc, protesteaza impotriva faptului ca italienii nu ne mai sufera infractorii si ne contesta dreptul de a fi printre europeni. Ar trebui proteste, spuneau ei, si relatii sustinute la varf, - ce face Presedintele, ce face Premierul, de ce nu discuta (ca ei) ca sa ne lase presa italiana mai moale? Si aleia ce i-a casunat pe noi, de ce ne scoate ciuca tuturor relelor? De ce vine sa ne filmeze aurolacii mizeriei? Sa ne mai slabeasca!
Aceasta revolta mi se pare cel putin ridicola. Ea perpetueaza nerealismul romanesc, transformandu-l, ca de obicei, in tirada si butada. Umflandu-si gusile, baietii vor spectacol. Ei nu sunt la prima panorama, ba unul (frate cu Bran) isi da mereu in stamba, cu precadere, antipatica, docta sa isterie, bulimia verbala, jignindu-ne urechile cu apostrofe desucheate.
Va trebui totusi, pana la urma, sa acceptam ca de pe teritoriul nostru, nu al altora, pleaca spre Apus o populatie inferioara, tarata, neigienica, incomoda la culme prin parazitism promiscuu, o pegra puturoasa care spurca locul unor vestigii si traditii istorice europene si, sub numele de romani, ne festeleste grav firma printr-un dezmat de fapte antisociale.
Nu i-am putut converti, nici educa. Ne-a lipsit o asemenea preocupare. Ne-a lipsit si o asemenea inaltime. Nu ne-am disociat niciodata prea mult de ei. I-am acceptat in viata sociala, ne-am incuscrit cu ei, i-am pus paznici, i-am facut ofiteri, sunt brokeri de mahala sau chiar de centru, i-am lasat sa ne distreze, ne-am amuzat cu complezenta de unele turpitudini ale lor, le-am luat jargonul, moravurile, injuraturile, ne-am complacut prosteste cu muzica lor ca si cand ar fi fost a noastra, i-am miluit cand cerseau, i-am tolerat cand furau, - acum ne reprezinta!
Nu (numai) din bunatate crestina i-am tolerat, ci si din laxitate morala. Nu suntem mari educatori, fermi in principii, inflexibili in pedepse. Suntem tranzactionisti, gata de-o impaciuire rentabila, spertari, cumparabili, induiosabili ca niste carpe, venali cat cuprinde. Toti borfasii ne scapa printre degete, ne cumpara, ne joaca. Paznicii ne sunt mituibili, temnicerii pot fi complici, magistratii vand indulgente, ca si procurorii, babele se induioseaza, popii pacatuiesc, amoralismul a devenit lege, chiar constitutie.
Cum o sa educam cand din ginta noastra stiu prieteni si neveste de prieteni care fura, care ne-au furat? Cand fura in mod abject oameni trimisi de tara in strainatate, sportivi, artisti, chiar apartinatori de diplomati? Aici, in tara, pun mana sute de escroci pe ce nu e al lor, inseala mii pe milioane, a fost si este un haos al luarii cu japca.
Italianul, asa cum il cunosc eu, e zambaret, cinstit si muncitor, iar tara lui e cea mai cocheta din Europa. Are manierele, moda, orgoliul sau, severitatea sa, nu-i place manjeala. Or, in fratia asta, asa-zis europeana, cu romanii, noi mergem tot timpul manjiti. O fi trupul sanatos si activ, o fi imbracamintea corecta, o fi capul bun, dar fata e tot timpul manjita de mucii pegrei. Cu excrescentele noastre tribale noi nu putem arata o fata ca lumea. Noi avem o bolesnita si ea ne iese pe chip. Noi nu suntem moralmente prea sanatosi, ca atare producem o spuzeala care a inceput sa sperie. Iar acum in loc sa ne cautam si na ne dregem la moral, in loc sa rezolvam spuzeala, manjirea, dam, ca totdeauna, din gura. Facem show-uri! Contestam. Ne inflamam publicistic contestand pe altii, trimitand vina la altii.
Cand va veni ceasul sa ne insusim marile noastre scaderi si sa le punem la dres voi zice ca incepe o era noua pentru Romania.
P.S. Si ce daca-i castreaza pe violatori? Bine le face! Asa zicea si vechea noastra Pravila romaneasca.
Dinozaurul tare in dinti. GlasnostCe lucru nou dorim de la un guvern nou, de doua ori democrat? Ce voim de la democratie, noi demosul, care asa zicand conducem? Conducem pe dracu! Suntem resemnati cu ideea ca nu conducem mai nimic, ca n-am condus nici pana acum, ci ca am mers orbeste, dusi de capastru, purtati prin hartoape, chinuiti si beliti.
Sporul, daca e unul, ar putea sa vie dinspre glasnost, adica dinspre darea in vileag. Sa stim, cu alte cuvinte, cum se duce gestiunea, gestiunea noastra a tuturor.
De pilda ar fi foarte util, si moral, sa stim ce s-a facut cu activul de valuta lasat de Ceausescu, in ce s-a incorporat el, cum a fost administrat. Banii Partidului, ai Uniunii Tineretului, ai Sindicatelor unde s-au dus, ce s-a facut cu ei. Au fost luati alti bani de la banci mondiale: care a fost utilitatea imprumutului, si in ce s-a convertit. Cat comision a trebuit sa platim legal ca sa primim ceva. Odata intrati in UE, cat am dat noi si cat am luat, cat ne costa noua noastra apartenenta politica si economica, cat de profitabila e. Care e in momentul de fata datoria noastra publica si cum s-a ajuns la ea, si ce s-a facut cu fiecare transa imprumutata. Care sunt marile noastre noi inzestrari si care e necesitatea lor. Iar de aici: care sunt marile noastre risipe si din capul cui au iesit.
N-ar fi rau sa stim cate intreprinderi mixte, transnationale avem si cu ce capital. Eventual si cat din beneficii ia capitalistul strain pentru manageriatul sau, pe care altadata il asigura directorul roman. Din fondurile date cu un anumit scop, cate au ajuns la destinatia sorocita in intregime.
Am vrea sa stim cate paduri s-au taiat din mosia noastra Romania in mod fraudulos, si ce au patit marii exploatatori care au abuzat de ele, chelindu-ne tara.
Avem lista aproximativa a primilor o suta sau trei sute de oameni bogati; am vrea sa cunoastem si primii o suta de devalizatori, precum si prima suta de bande organizate pentru jaf in stil mafiot.
S-a inceput (si e bine ca s-a inceput) publicarea averilor oamenilor politici. In general acele cifre raman niste constatari obiective, credibile pana la un punct, de cele mai multe ori mirabile, care nu dau absolut nicio consecinta. Demosul are numai caderea sa ia act, atat. In niciun caz sa controleze. In niciun caz sa ia masuri.
S-a deslantuit, in sfarsit, lista celor care iau, legal, sfidator de multi bani de la Stat. Nu e nimeni tras la raspundere pentru aceasta grosolana provocare legislativa, aducatoare de ruina. Aducatoare si de descurajare si dezbin social, pana la revolta. Acesti imbuibati ai unor legi cu totul strambe, facute inadins ca ei sa boiereasca, se pot numi clientela politica, electorala, de huzur. Normal e, daca si-au ruinat unitatile gestionate, ca ei sa fie dati afara. Dar masura aceasta devine nelegitima si sfidatoare daca noul guvern baga, fara temei, un singur client al sau in postul dislocat. Atunci din reparatorie masura devine demagogica, iar eu, demosul, sufar.
Din multele lucruri pe care am dori sa le mai stim unele se pot, iar altele mai deloc. Se poate de pilda sa aflam cate falimente au fost in ultima perioada, sa avem o lista completa a lor. Mai greu e sa aflam cat au costat ultimele alegeri, pe partide, si din ce fonduri au fost ele platite.
N-ar fi rau sa stim si cati noi cetateni asa-zisi romani am importat in ultimul timp integrandu-i in sanul demosului nostru cu ponderea unor stapanitori viitori.
Sau cine face exercitii cvasi - militare, factionare, pe teritoriul nostru.
Sau cine conduce din umbra ziarele si posturile TV romanesti.
Sau cine, pana la urma [...]
Dinozaurul tare in dinti. Pledoarie din oficiu
Onorata Instanta, Va rog sa-mi ingaduiti sa ma ridic din oficiu in apararea cetateanului Becali George, acuzat in dosarul Valiza ca ar fi comis o infractiune prin faptul ca a trimis unei echipe de fotbal o suma substantiala de bani ca sa invinga o alta echipa de fotbal, rivala cu echipa sa.
Cu aceasta ocazie cetateanul Becali George e balacarit si luat in tarbaca de o suma de condeieri fiindca, nutrind candva pretentii la Presedintia Statului, se exprima intr-un mod incult si vulgar, si murdareste cu conduita sa valorile nobile ale sportului.
Cu privire la infractiunea incriminata, vreau sa observ ca suma de bani trimisa urma sa stimuleze echipa adversanta in a castiga meciul cu rivala sa, ceea ce era in tendinta fireasca a acelei echipe si a oricarei echipe aflate intr-o competitie. Acest caracter stimulativ e in firea lucrurilor, el se regaseste in felurite stimulente si premii pentru o cauza in emulatie, de mai bine, mai frumos, mai victorios, intrucat orice echipa doreste acest lucru atunci cand iese pe teren, aceasta fiind chiar tinta sa. Astfel cetateanul Becali George nu a intors pe dos datele problemei, nu s-a inscris impotriva cursului firesc, n-a distorsionat desfasurarea meciului. El nu a cumparat arbitrul sa dea solutii gresite si nici echipa respectiva sa piarda meciul prin manopere dolosive, iar caracterul stimulent sau premial, chiar legat de un interes al sau, nu poate constitui infractiune, mai ales ca in sport rezultatul e aleatoriu si deci n-a depins necesarmente de aceasta liberalitate.
Cu totul altfel se prezinta situatia cand in justitie, de pilda, se ofera si primeste o suma de bani pentru a distorsiona rezultatul unui proces, cand se cumpara un NUP de la organele de ancheta, cand se elibereaza fara temei legal un infractor periculos, cand se fac pierdute acte sau se introduc acte false. Judecand dupa vilele magistratilor si ale procurorilor, ivite un pic peste tot in tara, s-ar putea spune ca pletora acestor infractiuni este densa, ca si toleranta platita, ca si coniventa frauduloasa a organelor de ordine, a caror activitate a fost determinata de manipularea unor valize cu bani, si care n-au dat, cel putin pana acum, prilej de spectaculoase acte punitive sau reparatorii. Fata de asemenea fapte, astazi curente, cumpararea unui arbitru de meci de catre cetateanul Becali George sau cumpararea echipei adverse ar fi fost umbre palide, intr-un rang spectacular cum e fotbalul, dar ele nu s-au produs, iar banii acuzatului au fost de pura insufletire la lupta, ceeace poate fi permis oricui.
In privinta aspectului stilistic, al jargonului vulgar intrebuintat de un pretendent la o pozitie politica de varf, asa cum reiese dintr-o conversatie telefonica privata a cetateanului Becali George; si referitor la murdarirea fair-play-ului sportului denuntata de un distins articlier carturar si pusa in seama aceluias acuzat, vreau sa observ, mai intai, ca in varful ierarhiei politice romanesti, chiar la nivel prezidential, s-a debitat public vocabula cu suptul unui organ al Marelui Licurici, ceea ce face expresia triviala mai putin incompatibila cu respectivul rang, iar intr-un partid de guvernamant, tot la varf, cineva nazuia sa-si bage dintii in beregata presedintelui partidului cu aceeasi frusta dezinvoltura stilistica. Mentionez, apoi, ca pentru ascultarea telefoanelor un regim american stimabil s-a prabusit, in timp ce la noi ascultarea a devenit practica uzuala, de care onorata instanta ar trebui sa se sesizeze, in apararea Drepturilor Omului.
In sfarsit, autorul articolului despre murdarire, in care numele cetateanului Becali George apare des si explicit, este un foarte doct autor de Istporie a Literaturii Romane si, in aceasta calitate, opereaza cum pofteste cu valorile, distorsionand, laudand si murdarind dupa plac, ba chiar marturisind ca simpatia d-sale pentru unii si altii din autori i-a constituit un criteriu. Aceste falsificari, atat de partizane, facute la un nivel super - intelectual (si nu histrionic cum e zona numitului Becali George), pot fi considerate in fata istoriei, cu un temei sporit, infractiuni de denegare frauduloasa sau de mita subiectiva, si incriminate ca atare.
Dinozaurul tare in dinti. Furia
Prin lume bantuie furia si a bantuit mereu. Ea e o stare aproape pura. Ea nu are exclusiv cauze sociale, desi se agata de cauze sociale, economice, politice, care se ivesc la tot pasul.
Ea e deasupra lor, primordiala, cu motivatia la indemana. E greu de spus de unde vine. Din suprasaturatie, ori din saracie? Din frustrare, sau din plictis? E o opunere a omului nascuta spontan de prea multa reglementare si ordine? E o tresarire a specimenului umilit, anonim, pierdut in multime? Se mananca prea multa carne, se bea prea mult alcool sau vin? Se incarca sau se mozoleste prea tare mentalul colectiv? E la mijloc un bombardament meteorologic, cosmic? Poate fi un semn de vitalitate, de virilitate fara astampar? A fost, este prea multa pace in lume? E nevoie, terapeutic, de cate o lasare de sange, de un urlet agonic? Furia trece prin continente cum trec uraganele si cicloanele, cum vin cutremurele si tsunami-urile. In ultima vreme, furia s-a proptit in Grecia, dupa ce a cutreierat candva Pakistanul, California, Franta. Ce vor grecii? Nu se stie, vor altceva. I-a luat un fior, o zgaltaire obsteasca, un amoc. S-au indracit, au spart, au juisat. Li s-a dat un rebel impuscat si s-au rebelit cu totii, fulgerator. Au dat foc la masini, au aprins noaptea valvatai.
Si Franta e pornita din cand in cand la facut zurba si scandal, cu masini incendiate, cu baricade. Ale cui sunt acele masini? N-are nicio importanta! Furia le considera ale establishmentului, ale paturii superpuse. Sunt efigiile unei societati prea puse la punct, ale unui guvern opresor. Orice guvern e in principiu un opresor, asa cum orice individ ascunde in el un anarhist constrans, dresat. Din cand in cand corsajul anarhistului se rupe si izbucneste furia primordiala, agatand prima motivatie ce-i vine la indemana. Puteti sa-mi spuneti ce a dorit Franta in 1968, la ce "libertati" mai ravnea? Ce a dorit tinerimea revolutionara a dlui Cohn - Bendit, astazi cetatean onorabil, cu functii politice? Ce au dorit boxerii din China, burii din Africa? De ce s-au dedat negrii din California la vandalisme? Teroristii suicidari nu sunt oare atinsi si ei de o furie sfanta, motivata religios? Nu e toata istoria intesata de furii motivate religios, sau national, sau social? N-au fost si oameni cu furia la comanda, agonisindu-si bani din furie? Furia e un dat, as zice metafizic, tinand de expansiunea fiintei. Restul e impodobire verbala, cosmetica ideologica. Cand scriam aceste randuri Grecia se perpelea de doua saptamani, disproportionat cu motivatia. A cuprins-o furia. Vrea altceva, dar nimeni nu poate spune ce.
Am avut si noi furii, dar mai mititele. La ultima rasturnare politica, aceea a comunismului, ne-au mai zgaltait altii, ne-au prelucrat. Eram umbrosi, ciudosi - am devenit o clipa furiosi. Pe urma am mai facut furii marunte, agitatii vocale, mici rebeliuni etnice. Au venit minerii cu furia pregatita si au gasit aplaudaci si indemnatori chiar la partidele istorice, puse si ele pe o oarecare furie. Vreo doi ani s-au tot descarcat si dezinhibat. Strigau "jos!" si "moarte!" din orice. Se adunau si strigau "huo!" iar mai tarziu "hotii!". Baricade n-au fost, nici incendii de masini. Au fost in schimb, ca o ciudatenie, soldati ai patriei impuscati intre ei, din greseala.
N-am avut hippy-ies violenti, nici capete rase, nici secte rebele. Spritarii romani si-au plasat furia in agresiuni verbale, spurcari si furtisaguri. Bruma de furie s-a concentrat la meciuri, unde s-au rupt scaune, s-au racnit insulte, s-au aruncat tiribombe, fara niciun rost. Acolo palpaie furia, in stare cat de cat pura, dar nu da cu cocktailuri Molotov ci cu brichete in capul arbitrului. Unii isi mai fac rost si de-o incaierare buna, ca sa nu ramanem chiar de rusine. Altii isi comuta furia in viol, e mai benign; mai rar in cate o crima. Un popa furios crucifica o femeie, pasamite ca s-o salveze. Face fiecare ce poate. De ce sa incendiezi automobile, daca poti sa le furi? Si apoi mai ai rockul si sexul ca defulare, n-ai cum sa contractezi o furie oarba. Ai vedete si comici din belsug, unii chiar parlamentari. Singurul lucru care se mai poate face in Romania e sa rupi scaunele la peluza, mai ales in Ghencea. Sa intepi cauciucuri. Sa mai spargi un geam. Sa mai crapi un bec.
Dar bun e Dumnezeu, vin niste concedieri masive, o sa mai vedem!...
Sa traim bine!
De cum ma scol, viata mi se umple de programe voluptoase incepand cu retete de bucatarie. Cine nu da retete de bucatarie azi in scumpa noastra patrie? Cine nu ne umple imaginatia de sosuri, chiftele, saleuri, si nu ne arata cum se taie legumele cu grija si tact? Ni se perpeleste ceapa de pe la 6 dimineata si guresa Stela Popescu, cea care ne desfata odata cu o actorie dramatica de clasa intai, se insoteste cu bondocul Arsinel, alt actor posibil de varf, in a ne prezenta exponate gastronomice picante, sa-ti curga balele! Sunt mesteri mari in dospeli si cocaturi.
Umbla vorba ca si marele Rebenciuc gateste ca un Vatel, baga potricale si crohmaleste soiurile in fel si chip. Ilustrul Jeannot Marinescu, prea - devreme - disparutul, imi spunea: "- Maestre, m-am saturat de teatru pana la gat, singurul lucru vrednic de atentie ramane bucataria". Era renumit in plachii. Radu Anton Roman, baiat altfel subtire, devenit cu vremea burduhanos, si-a culminat opera literara cu o carte de bucate. Vad ca si mintea deprinsa cu speculatii subtiri a dlui Gabriel Liiceanu, filosof roman de varf, umbla pe la deliciile masinii de gatit, unde se arata prea ager. La randul sau Florin Piersic, in alta vreme hatmanul Dragomir, Ion Nebunul (remarcabil) sau Lennie ucigasul de soareci (remarcabil) ne napadeste cu o profuzie de dulciuri, asigurandu-ne ca le iubeste ca pe femei; bineinteles ca teatrul vine mai la urma, cam ponosit. Pe langa aceste varfuri mai sunt o droaie de gastronomi si de specialisti in bagatul lingurii in fiertura, de doctrinari in salati si masteranti in aluaturi crocante, care ne impartasesc zilnic abundent din experienta lor in materie, intretinandu-ne copios salivatia si admiratia. Dar imediat urmeaza si lanolina si uleiurile de par pentru evitat matreata si unguentele, potiunile, vopselele, bericile, si tot ce mai trebuie ca viata sa devina complet consumabila, sub zodia opulentei in care ne gasim. Un mare rol joaca in mentalul nostru marcile de masina si budincile. Suntem o tara unde toti prajesc cate ceva, amesteca ceva si indoapa.
Inainte vreme (si jur ca nu sunt foarte nostalgic!) oamenii se ocupau mai putin de budinci, fiindca faceau hidrocentrale. Asta era slabiciunea lor: de dimineata pana seara, hidrocentrale! Cu lanolina se ocupau mai amestecat, isi dirijau mintea spre agricultura si irigatii. N-aveau atata timp nici pentru bucuriile si dramele orbitoare ale sexului, care e chiar substanta vietii noastre terestre si a fost repus mai recent in depline drepturi. Pai fara sex in reclame si in librarii, in filme si piese de teatru, unde am ajunge? Viata ori e dulce, pricopsita si muiata in placere, ori nu mai e deloc. De-aia s-au dus pe copca prapaditii dinainte: nu stiau sa traiasca! N-aveau nici bucatarie ca lumea, nici suficiente excitatii si exhibitii sexuale. Desfasurau la teatru roluri grele, probleme. Ziua stateau sa munceasca. Erau fugariti sa intreprinda ceva serios, sa invete, sa se poarte si sa discute cu fereala. Ii puneau la rigori, le impuiau capul cu datorii catre tara
Hidrocentrale? - ce sa faci cu ele? Fabrici, - ce sa faci cu ele? Mai bine budinci, creme si alivenci. Decat un trai prost, mai bine unul dulce. Decat un Hatman Dragomir sarac, mai bine un ciocoflender bogat. Decat roluri sa te doara capul, mai bine glumite. Decat sa cultivi ogoare, mai bine sa tai pe furis paduri. Decat sa construiesti vapoare, mai bine le lichidezi pe nimic. Delectarea, sexul, o cafeluta buna dupa, cu un coniac de
5 stele, asta e temeiul vietii! Vinete gratinate, parjoale cu enibahar. Hidrocentralele le vindem, le-am si vandut (in paguba), au fost un vis rau, aspru. Cu fabricile chinuitoare am dat, cu cele mai multe, de pamant. Ne puneau, badaranii, sa ne stapanim gura; acum, slava Domnului, e sloboda, spune numai filosofii, da retete, face critica constructiva, vorbeste subtire. Cum sa nu vrei Revolutie in asemenea conditii? Cum sa nu vrei Reforma? Stam foarte bine, bucataria romaneasca e super. Isi dau contributia marii nostri artisti si filosofi, tot ce are mai bun natia asta e cu nasul in cuptor! Si cu sexul la promenada! Sa tot traim!
Dinozaurul tare in dinti. Filologia mortii la romani
Sintagma clasica romaneasca pentru moarte mi se pare a fi "a-ti da duhul", ceea ce presupune ca ai primit, nascandu-te, un duh si ca acum la sfarsit il restitui. Cui? Bineinteles lui Dumnezeu, care ti l-a dat. Relatia e nobila, se articuleaza sus in stratosfera, unde se banuieste ca misuna duhurile. Dai inapoi ce ai primit provizoriu, ca la o biblioteca publica.
Dar poti sa dai si "ortul popii", ceea ce coboara nitel relatia si o pune la nivelul prelatului. Acesta nu slujeste chiar pe gratis, el ia ortul ca sa te treaca granita, cu viza Schengen, si in ultima vreme cu un pret tot mai piparat, de parc-ar savarsi cine stie ce lucru riscant, sau clandestin. In aceasta ipostaza nu zona transcendenta, dumnezeeasca, te intereseaza, ci vama lumeasca a popii, care e aici intre noi si care e usturatoare. Daca i-ai dat ortul, esti oarecum aranjat.
Poti, de asemenea, sa expiri, adica sa iesi din uz, sa nu mai fii bun de nimic, sa-ti dai ultima suflare de netrebnic, dupa ce ai avut bojocii plini. Aicea tine putin de fiziologie. Tine si de psihologie, intrucat dl. Neagu Djuvara presupune ca ai devenit leguma, nu mai esti verde si erect ca domnia-sa. Ti-ai jucat cartea, ai pierdut-o, te duci. Unde? La dracu, fireste. Unde nu mai dai de dl. Neagu, caci el merge la arhangheli. Tu ai expirat, inca din viata fiind. Te-a pus chiar domnia-sa pe lista.
Pe adversar poti sa-l faci afis, adica sa-l distrugi, lipindu-l de perete. Dar mai corect e sa-l scoti din cartea de imobil, adica sa-i impui o disparitie pur administrativa. Aici nu mai ai de-a face cu arhanghelii si stihiile, ci numai cu pandectele, eventual cu cadastrul. Cand l-au scos pe unul din cartea de imobil el nu mai e valabil, el reintra in natura, dar nu ca simplu si nobil boschetar, ci mergand sa mioroasa florile la radacina, ceea ce, sa recunoastem, e culmea mirosului. Ca sa ajunga acolo, lui i s-a subtiat ata, ba chiar i s-a rupt.
Dar si fara carte de imobil, mergand intins pe strada, omul poate sa dea coltul, adica sa termine cu viata. Cum? Disparand din vedere, luand-o pe partea nevazuta. Se presupune ca el nu inceteaza sa mearga, ciclul umbletului fiind practic fara sfarsit la romani. Se presupune de asemenea ca el nu urca, nu acuza nicio scara, nicio transcendenta. El merge de nebun, se frasue sau se ascunde, sau se aseaza. Poate juca si bambilici, dar nu mai e in viata, in regnul nostru. A ajuns la colt si a cotit! Nu-i neaparat nevoie sa-l fi luat gaia. Nici Uciga-l Toaca. A cotit si atat. Viata devine astfel o imensa plimbare, din care o parte pe bulevard la vedere, pe centru. Apoi iti vine nu stiu ce bazdac si o iei acana, perpendicular sau oblic. Dai coltul, te duci sa vezi ce mai e si prin alte parti. Dar inapoi nu vii!
Unde nu mai am explicatie filologica e la mierlit. Omul mierleste, adica moare. Nu stiu cum moare mierla. Stiu numai cum (se zice ca) moare pitigoiul. Sau elefantul. Sau balena. Si alte dobitoace. Orataniile, porcii, stiu ca mor de cutit, altfel nu se justifica. A bagat cineva cutitul in mierla? A gatuit-o? Goethe a strigat in final "Mehr Licht", (Mai multa lumina!) sa fie mierlitul romanizarea acestei imprecatii? O avea vreo alta radacina indo-europeana? Sau o fi traznit cineva odata cu aceasta expresie si ea o fi capatat certificat? Mierlitul pare o moarte la indemana, scurta, improvizata, nostima. Ai adastat ce ai adastat, cu unele gravitati, pe aceasta lume, pe urma hac! Ai mierlit. Te suie repede in dric, dar tu esti un tip haios: opresti dricul, ca ti-a venit pofta (pe vremea lui Ceausescu) sa bei un Cico, adica un Pepsi romanizat. Cat zgomot ai facut in viata? Cat o mierla. Cum mori? Ca o mierla. Iti canta vreun mars funebru, vreun oratoriu? Nu, iti trage un icnet de mierla.
S-a terminat cu ridicatul la cer, cu dusul la Cel de Sus, cu Odihnitul cu Sfintii. Nu mai e timp de lungi ceremonii. E fastidios si sa-ti dai obstescul sfarsit, ca pe o polita expirata. Nici nu e prea sigur ca Dumnezeu te-a luat la el, "fulgerator" sau "dupa o lunga si grea suferinta". Dar, scos din cartea de imobil si dat coltul, ca roman e mult mai confortabil sa mierlesti.
P.S. Lasati-l pe dl. Djuvara sa expire. Si sa expie. Sa aibe giulgiul Historiei Incrementorum Atgue Excrementorum.
>> Everac, potpourri (I)
