Zile trecute am discutat din intamplare cu o profesoara la un liceu bilingv, renumit din Bucuresti : o doamna de o cultura si o inteligenta remarcabila cu reale calitati pedagogice . Toti elevii o apreciaza si o iubesc. Un singur lucru m-a deranjat si anume tonul rece , placid , nivelat , resemnat , de tip intelectualist care invaluia aprecierea dansei privind poporul roman. Era fara sentiment, fara dragoste si nu avea viitor. Atunci am inteles ca s-a schimbat complet educatia pe care o primesc elevii romani la scoala , in prezent (intamplator fusesem chiar colege de liceu ) . Pur si simplu am inteles ca acum nu mai ai voie sa fii patriot. Ca patriotismul nu e "cool " ci este chiar desuet. Ca , pentru a face cariera trebuie sa spui ca romanii sunt mai saraci cu duhul , mai tampitei si ca trebuie condusi de occident , de tehnocrati , de UE ... Articolul de mai jos, preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta, tocmai intareste observatiile mele.
Cu profesorul Radu Baltașiu, director al Centrului European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române.
Unde ne sunt totuşi intelectualii?
Unii dintre ei, după cum am spus, s-au transformat în vânători-culegători de proiecte europene, executând „mişcări impuse" de nişte birocraţi locali şi transnaţionali „bruxelieni", proiecte care n-au nici o legătură, sau o legătură vagă, cu realităţile româneşti...
Există o elită dominantă mediatic, elită care păzeşte accesul la resurse, are o anumită ideologie, o afinitate de grup şi funcţionează în găşti. Sunt precum preoţii din Egiptul antic. Apar de după perdele de fum şi prezintă Faraonul şi politicienii de care depind. Ţara care apare la tv este foarte mică, inclusiv în zona elitelor intelectuale. Mai sunt elitele care contează la alegeri, prin diferite proiecte cărora li se alocă resurse, pentru determinarea stării de spirit a populaţiei, se ocupă cu eşantioane, cu studierea opiniei publice, care le spun politicienilor cum să-şi construiască mesajul. Astea contează. Atât!
Mai sunt ceilalţi, care supravieţuiesc de pe-o zi pe alta şi care îşi văd de treabă aşa cum pot.
Despre identităţile etnice dincolo de politic
Convorbire cu prof. univ. Radu Baltasiu, director al Centrului European de Studii în Probleme Etnice
Centrul European de Studii în Probleme Etnice, mai puţin cunoscut publicului, a fost înfiinţat încă din 1991.
Din anul 2004 aţi fost cercetător şi din 2009 director. Vă propun să începem din cu aceşti ani.
În linii general, prin cercetările noastre ne propunem să participăm la promovarea şi păstrarea identităţii culturale a comunităţilor etnice din România, să analizăm problemele care generează crizele identitare în contextul reaşezării structurilor europene. Sunt cercetări multi şi interdisciplinare sociologice, demografice, antropologice, etnografice centrate pe identitatea culturală şi naţională a celor care trăiesc în sisteme de viaţă diverse - de la cel etnic, de apartenenţă la cele general european. Aceste studii vizează cu precădere statutul şi drepturile acestora – sociale, culturale, politice, lingvistice şi religioase – ca şi calitatea convieţuirii interetnice în Europa.
Sunteţi o echipă tânără, dvs. înşivă sunteţi unul dintre cei mai tineri directori din reţeaua academică.
Cei mai mulţi sunt din generaţia care a terminat facultatea după 1990, cu unii am fost colegi de facultate şi, încă de când era director Petronel Dobrică, s-a format o echipă foarte frumoasă.
Cum a fost la începutul acestei colaborări?
Am avut şansa să redefinim preocupările Institutului în acord cu priorităţile cercetării academice şi cu urgenţele momentului. Între primele preocupări au fost cele legate de statutul romilor. Am încercat să dezideologizăm puţin această problemă pentru că şi astăzi o parte dintre studii sunt sub această influenţă, devenind un fel de etno – bussines. Am încercat şi cred că am reuşit să facem studii „ca la carte“ privind, de pildă, problemele de participare educaţională, socială, politică.
Un timp s-a spus că în romii din România sunt discriminaţi, după care discursul s-a schimbat. Cum s-a reflectat aceasta în demersurile dvs.?
E întotdeauna un compromis între cerinţele finanţatorului care vine cu o anumită părere şi rezultatele cercetării. Adesea el vine cu o opinie deja formată despre situaţia existentă şi dacă află altceva intră într-o situaţie de disconfort intelectual. La început se voia să se arate că în România romii erau discriminaţi şi studiile ar fi trebuit să arate cât de mare este această discriminare. E adevărat, am găsit nefericire, sărăcie cruntă, însă mecanismele prin care se produceau, starea de lucruri şi, eventual, soluţiile erau oarecum diferite.
Mai concret.
La început domina discursul că romii sunt marginalizaţi. Or, se ştie, se ofereau resurse, însă nimeni nu se întreba care sunt mecanismele interioare de „digestie“ ale acelor comunităţi – cum înţeleg să le folosească şi cum să le producă, cum înţeleg să se raporteze la muncă, la educaţie. Nu s-a întrebat nimeni dacă nu cumva acea etnie vrea să se izoleze şi cum evoluează. Se venea cu un calapod prefabricat despre felul în care trebuie făcută şi interpretată cercetarea şi trebuia cumva să confirmăm că romii sunt discriminaţi aproape ca într-un regim de tip „apartheid“. Era o situaţie în care această separare se punea în termeni diferiţi, nu neapărat cei ai unui „apartheid“. Pe atunci era în vogă conceptul de multiculturalism, la care în ultima vreme s-a mai renunţat, unii l-au şi repudiat. Cert este că, deşi s-au alocat sume mari de bani, romii constituie în continuare o problemă, sunt încă „necitiţi“, necunoscuţi.
Care sunt problemele cele mai grave?
Cum am spus, romii sunt în continuare neştiuţi. Sunt o „monedă politică“ şi nu doar în alegerile de la noi ci şi în Europa. Sunt o „monedă“ ideologizată chiar şi în cunoaşterea universitară. Reversul medaliei este că problema e nerezolvată, încât, bunăoară, o mare putere şi-a pierdut cumpătul şi a început să-i expulzeze, cum s-a întâmplat anul trecut în Franţa.
Sunt atât de greu de integrat?
Orice om se poate integra, dar e greu să te integrezi într-un mediu pe care nu-l înţelegi, cu care nu eşti de acord. Problema e că impactul dintre o civilizaţie de câteva sute de milioane de locuitori cum e Europa şi una cu câteva milioane de persoane, ultima suferă de implozie, ca să vorbim în termenii fizicii. Pe de o parte, şi între ei există forţe „centrifuge“, unii care nu respectă tradiţiile şi, pe de altă parte, nici forţele exterioare nu sunt suficient de puternice ca să-i integreze.
E un proces mai complex şi cere timp.
Da, dar care este neplăcut şi pentru unii şi pentru alţii. Ei nu sunt lăsaţi să fie ei înşişi, se doreşte să fie civilizaţi dar s-ar putea ca modelul lor de cultură să fie cu totul altul. Asta nu înseamnă că nu pot fi integraţi.
Alte proiecte?
Ne preocupăm de problema românilor din jurul frontierelor, cu o atenţie deosebită pentru aromâni, dar şi din celelalte spaţii - din Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria. Mai cercetăm şi problema minorităţii româneşti din judeţele Harghita şi Covasna.
Care este situaţia românilor din aceste judeţe?
Institutul a arătat foarte limpede că, din punct de vedere politico-administrativ, majoritatea maghiară are supra-drepturi iar românii sunt o minoritate care nu e recunoscută şi, în consecinţă, lipsită de drepturile cuvenite. În plină modernitate, suntem în faţa unei discriminări negative, deşi românii reprezintă cca. 40% din populaţie şi este surprinzător că nu au drepturi. Am fost susţinuţi de Parlament şi am făcut studii pentru Legea statutului minorităţilor şi a învăţământului.
Ce se întâmplă cu rezultatele cercetărilor Dvs.?
Le-am înaintat Parlamentului şi, din câte ştiu, Legea minorităţilor va fi redezbătută.
Aţi fost chemaţi la Parlament?
Da, ca să vorbim zece minute, dar şedinţa a fost suspendată din lipsă de cvorum. Am mai fost invitaţi de grupul parlamentar al PDL, împreună cu alţi reprezentanţi din diferite ONG-uri. Precizez că pe noi ne preocupă analiza ştiinţifică pe care, redactată sub forma de rapoarte „citibile“, nu în limbaj de specialitate, o înaintăm factorilor decizionali. Rezultatele noastre ar trebui să se găsească, într-o formă sau alta, în reflexul politic, care să recunoască astfel că această cunoaştere e utilă şi s-o facă şi prin finanţare. Or, acest cerc nu există în momentul de faţă.
În aceste condiţii, cum reuşiţi?
În afara fondurilor de la buget, prin participarea la diferite programe. Aşa este acela cu fundaţia Volkswagen, care a cerut o analiză a societăţii româneşti din Evul Mediu până astăzi pentru că vor să înţeleagă cultura Europei de Est.
Sunteţi şi profesor de sociologie, conduceţi doctorate. Care este statul sociologiei în aria ştiinţelor socio-umane?
Sociologia nu este băgată în seamă sau este puternic ideologizată. Ca să fi luat în seamă, trebuie să ai un anumit tip de discurs, care, din păcate, este, ca să zic aşa, prescris, ideologizat. Dacă nu vorbeşti cum aşteaptă interlocutorul, acesta nu mai are curiozitatea, nu mai are capacitatea de a fi uimit. El are nevoie de certitudini şi lasă impresia că este nevoie de sociolog doar ca să-i confirme prejudecăţile. Se pare că acum banii au atât de multă putere, încât parcă nu ar mai fi nevoie de cunoaştere. Actuala criză i-a derutat pe mulţi, dar încă nu înţeleg de ce s-a eşuat. Criza economică e, de fapt, una de înţelegere, expresie a deculturalizării la scară globală.
Sociologia este una dintre facultăţile căutate de tineri. Ei sunt curioşi dar se gândesc firesc şi la ce vor face în viaţă?
Nu ştiu cât de curioşi sunt. Am constat cu surprindere că reflexul curiozităţii este din ce în ce mai slab.
Nu sunt motivaţi?
E mai mult. Cred că ceva îi constrânge, îi blochează, sunt demotivaţi din liceu.
Sunteţi sceptic?
Nu, dar văd tinerii şi-mi dau seama că viitorul e cam sumbru. E grav atunci când un om îşi pierde reflexul curiozităţii care e fundamental şi e urmat de uimire, de capacitatea de a afla. Dar când nu există curiozitatea de a citi pentru un examen şi doar „xerocopiezi“, nu studiezi, te întrebi ce mai este de făcut?
Şi ce s-ar putea face?
O reformare a învăţământului liceal, urmată de o aşezare în real, de dezideologizarea curentă a învăţământului universitar. Asta înseamnă şi un învăţământ vocaţional, pentru că nu trebuie să facem roboţi, ci să cultivăm personalităţi. Ar fi nevoie de un Spiru Haret care să ştie că profesorul e un om de vocaţie şi înţelege că dincolo de ideal nu se află decât precarul. Adică, să gândeşti realitatea în raport cu un mare ideal.
Acesta este idealul Dvs.?
Mă strădui, nu ştiu în ce măsură reuşesc.
Politica nu mai diferă cu nimic de manea: bani, femei şi duşmani!
Despre puterea antinaţională, elite, salahori, prostie şi găşti, într-un interviu cu profesor doctor Radu Baltasiu, directorul CESPE al Academiei Române
Trăim într-o societate bolnavă?
Eu aş spune că este mai degrabă îmbolnăvită, în sensul în care aş mai disculpa-o puţin. Dacă spunem că este bolnavă, pare puţin cam rea, aşa... Care ar fi motivele pentru care a ajuns aşa de îmbolnăvită? Este o societate abandonată, părăsită de cei care ar trebui să o conducă, şi aici nu mă refer numai la politicieni, ci şi la mulţi intelectuali care au ajuns nişte culegători-vânători de granturi europene, intelectuali pentru care interesul public este în cel mai bun caz un gest de idealism excesiv.
Să începem cu politicienii!
Au încurcat priorităţile; în loc să fie educaţia prima prioritate, nu e clar cu ce ne ocupăm. Ne jucăm de-a reorganizarea administrativă. În esenţă, unde este educaţia în procesul de reorganizare administrativă? Ce universităţi au fost întrebate? Ce studii au fost comandate şi pe ce se întemeiază actul politic? Pe o părere personală, pe părerea unui conclav? De ce mai există atunci Universitate şi Academie dacă acestea nu sunt întrebate?
O altă problemă este reforma, aşa-numita reformă a sistemului bugetar, reacţia la criză. Unde este mediul intelectual românesc, mediul de cercetare care are aici decizia la criză, cine a fost consultat dintre cei care sunt plătiţi de oamenii de rând, din taxe şi impozite pentru a gândi? A fost cineva întrebat? Dacă nu au fost întrebaţi, sau au fost întrebaţi foarte puţini, atunci nici învăţământul, nici academia nu sunt consideraţi factori constitutivi ai statului, devin nebăgaţi în seamă şi bugetaţi în consecinţă. Există o fractură între mediul care decide, mediul care cunoaşte şi cei care execută sau care suportă consecinţele.
Cei care decid se consultă în cercul lor mai mult sau mai puţin restrâns, iar părerile societăţii constituite pentru a gândi nu sunt luate în calcul. Şi atunci intervine paragina.
Care este boala puterii?
În primul rând, puterea este bolnavă de neştiinţă. În al doilea rând, este bolnavă de autosuficienţă, de demagogie. Atunci când nu ştii, dar faci fără să ştii, se cheamă demagogie. La fel când încerci să fii pe placul maselor, intuindu-le dorinţele, dar neacţionând conform acestor dorinţe. Elitele în general, guvernante sau negurvenante, practică această demagogie în mod vizibil, practicând pe faţă furatul căciulii de pe-o zi pe alta.
Există soluţie pentru ieşirea din acest impas?
Da, prin punerea în acord a ţării reale cu ţara legală, prin intermediul cunoaşterii, prin punerea universităţilor la treabă. Universităţile supravieţuiesc la această oră prin aşa-numitele proiecte europene, care au foarte puţină legătură cu problemele societăţii româneşti. Practic, societatea românească nu are comanditar în cunoaştere. Nu există nimeni care să ceară cunoaştere din teritoriu. Nicio instituţie abilitată în stat nu are nevoie de studii pentru a-şi implementa politicile. Nu e nevoie de specialişti şi se lucrează după ureche. Este un soi de taraf generalizat, deşi taraful e superior, are o ordine. Există totuşi o disciplină tradiţională în muzica respectivă. N-am vrut să folosesc un alt termen pentru o zonă degradată a tarafului.
De ce să nu-l folosim? Presupun că e vorba de manelizare...
Exact! Este o manelizare generalizată. Acum, politica nu diferă cu nimic de manea. Totul se rezumă la bani, femei şi duşmani. Aceştia sunt termenii în care acţionează azi politicul.
Unde ne sunt totuşi intelectualii?
Unii dintre ei, după cum am spus, s-au transformat în vânători-culegători de proiecte europene, executând „mişcări impuse" de nişte birocraţi locali şi transnaţionali „bruxelieni", proiecte care n-au nici o legătură, sau o legătură vagă, cu realităţile româneşti...
Există o elită dominantă mediatic, elită care păzeşte accesul la resurse, are o anumită ideologie, o afinitate de grup şi funcţionează în găşti. Sunt precum preoţii din Egiptul antic. Apar de după perdele de fum şi prezintă Faraonul şi politicienii de care depind. Ţara care apare la tv este foarte mică, inclusiv în zona elitelor intelectuale. Mai sunt elitele care contează la alegeri, prin diferite proiecte cărora li se alocă resurse, pentru determinarea stării de spirit a populaţiei, se ocupă cu eşantioane, cu studierea opiniei publice, care le spun politicienilor cum să-şi construiască mesajul. Astea contează. Atât!
Mai sunt ceilalţi, care supravieţuiesc de pe-o zi pe alta şi care îşi văd de treabă aşa cum pot.
Cum vedeţi viitorul? Încotro o ia societatea românească?
Încă mai există oameni care funcţionează în virtutea unui crez în profesia lor. Oamenii ăştia încă nu s-au pierdut cu totul. Dacă mai continuăm aşa, o să rămână, inclusiv ca intelectuali, o constelaţie de grupuri de „prădători". Ca să spun aşa, vânători de proiecte fără semnificaţie publică şi tot mai îndepărtaţi de interesul naţional. Dacă mai continuăm pe drumul acesta al birocratizării cunoaşterii, al excluderii universităţilor de către decidentul politic, sau chiar de către întreprinderi, deoarece la noi este o ruptură generalizată între politic, cunoaştere şi publicul larg, inclusiv în spaţiul acesta al marketingului, nu ajungem niciunde. Studiile în marketing sunt destul de vagi. E generalizată problema.
În consecinţă, ne vom îndrepta spre o societate masificată. E o societate care munceşte în acord cu cei care-i dau de lucru, şi-atât!
Mai putem vorbi atunci de conştiinţă individuală şi naţională? De frontiere statale?
Nu. Conştiinţa naţională oricum este virusată puternic, este exmatriculată din spaţiul public de învăţământ, este exmatriculată în zona bufoneriei de către politicieni, iar în spaţiul proiectelor, al cunoaşterii, este cvasiinexistentă.
În acest caz, devine probabilă disoluţia statului?
Inclusiv. Statul este în primul rând o atitudine faţă de un bun perceput ca fiind naţional. Statul se dizolvă prin pierderea suveranităţii. Or, suveranitatea ţine de aplicarea legii, care oricum la noi este strâmbă. Toată lumea vede că principala problemă de acută nemulţumire, imediat după clasa politică, este justiţia. Deja avem zone de teritoriu în care statul român nu mai are suveranitate şi nu mă refer numai la Harghita şi Covasna, ci şi la enclavele de infracţionalitate. Există cartiere întregi în mai toate oraşele în care poliţia este supusă nu ştiu cărui baron sau bulibaşă local. Ajungem la disoluţia autorităţii publice, adică a statului. De pildă, să analizăm starea sistemului medical. Faptul că statul este incapabil să ofere asistenţă sanitară, chestia asta este compensată de către omul de rând prin aşa-numita şpagă, iar „dreptul" la doctor este perceput ca un gest firesc, prin care tu, cetăţean, compensezi lipsa de venituri normale ale unui doctor, căci doctorul nu poate subzista, nu-şi poate face meseria cu ce salariu primeşte de la stat. Este un gest care duce la erodarea suveranităţii naţionale în ultimă instanţă. Un stat ce nu e în stare să furnizeze servicii medicale şi ia bani pentru treaba asta, un stat care nu e capabil să ofere drumuri, deşi ia la fel, din taxe şi impozite, o grămadă de bani şi pentru aşa ceva, se cheamă că este un stat pe punctul de a-şi pierde suveranitatea. Este incapabil să distribuie coerent serviciile către cetăţenii săi.
Se merge pe un soi de anesteziere a populaţiei. Pe adormirea şi slăbirea vigilenţei publice şi a sentimentului naţional. Apoi se adoarme sentimentul de dreptate socială. Nu ne mai pasă. Ce-mi pasă mie ce probleme au medicii? Ce-mi pasă mie ce probleme au pensionarii, medicii, militarii? Se practică învrăjbirea diverselor categorii sociale prin diminuarea în public a capacităţilor intelectuale ale fiecărei categorii în parte. Vă amintiţi că profesorii erau învrăjbiţi cu poliţiştii, militarii erau consideraţi mai acum un an o categorie aproape parazită, adică ceva de genul „ce ne trebuie nouă armată?", ca şi când armata ar exista doar ca să meargă la război. Asistăm la atenuarea funcţiilor intelectuale în societate prin oferirea de false modele şi, în ultimă instanţă, salahorizarea publicului larg. Are dreptul doar la coşul de cumpărături, dacă-l are şi pe acela!
Putem vorbi în acest caz de o Putere cu un puternic caracter antinaţional?
Cu siguranţă! E posibil ca la limită să renunţe chiar şi la ideea de stat. E un tip de guvernare care este inclusiv antistatală. Deci nu statul este inamicul numărul unu, ci aceia care conduc statul. Statul este o instituţie a societăţii, cum este familia. Faptul că într-o familie poate să existe un beţiv nu înseamnă că familia este de vină. Statul este cea mai importantă instituţie într-o societate, pentru că este singura abilitată să vegheze la respectarea interesului general.
Cum am putea cataloga tipul de stat pe care l-am construit în ultima vreme? Ce corespondenţe avem în istoria recentă?
În general, guvernările anarhice sunt cunoscute în istorie sub denumirea de guvernări totalitare. Mie mi se pare o eroare această sintagmă. Ca să-l parafrazez pe Petre Ţuţea, aş spune că nazismul şi comunismul au fost anarhice deoarece şi-au distrus ideea de întreg, au fost din această cauză antinaţionale. Şi-au distrus popoarele. Au fost guverne de extremă stângă sau de extremă dreaptă. La noi avem de-a face tot cu o guvernare anarhică, dar cu specific oligarhic sau de clică, întemeiată exclusiv pe interesul de grup şi totodată pe neştiinţă. Se confundă viclenia cu neştiinţa de multe ori. Ei au impresia că cine se descurcă să dea lovituri mai măiestrite iese cu pieptul scos în faţa istoriei. Să nu-şi facă probleme. Istoria nu iartă şi-l va băga cu capul sub apă chiar şi pe cel care are impresia că a câştigat.
Mai aveţi ceva de adăugat?
Doamne ajută!
