duminică, 15 aprilie 2012
sâmbătă, 14 aprilie 2012
România nu mai aparţine românilor
" Din păcate, românii nu ştiu să se apere şi nici nu ştiu
împotriva a ce să protesteze. Ţintele lor sunt diverse persoane şi nu
programele politice. Când fiecare poartă o pancartă prin care cere
altceva, mesajul este nul. Când 100.000 de oameni vor ieşi în stradă ca
să protesteze împotriva vânzării totale a ţării, lucrurile vor fi
diferite."
Preluat de pe blogul Prioritate de Drepta
Preluat de pe blogul Prioritate de Drepta
În timp ce atenţia românilor este acaparată de schimbarea
guvernului, pe uşa din dos se pregătesc câteva tunuri mult mai
importante decât evenimentele politice.
În viziunea Fondului Monetar, n-are importanţă cine conduce România atâta timp cât este docil şi execută cu stricteţe ordinele primite prin intermediarul acestei instituţii la Bucureşti. Domnul Jeffrey Franks este atât de prezent în mass-media românească, ca şi cum ar face parte efectiv din conducerea ţării. Realitatea este că Franks a înlocuit de mult guvernul României, iar declaraţiile sale sunt literă de lege în economia românească.
Tunurile despre care vorbeam fac parte dintr-un program bine pus la punct, pe care l-am putea numi procesul prin care România trebuie neapărat şi de urgenţă să nu mai aparţină românilor.
Cred că aţi ghicit, este vorba despre o nouă listă de companii de stat care vor fi vândute. Iată ce privatizări se pregătesc: Oltchim, Cupru Abrud, Electrica Servicii, Electrica Furnizare, Elcen Bucureşti şi complexurile energetice Oltenia şi Hunedoara. Adică o bună parte din sistemul nostru energetic, o parte din monopolul pe care statul ar trebui să-l menţină.
La această listă de vânzari se adaugă una şi mai lungă, de societăţi din care statul vrea să scape de pachete de acţiuni, cum ar fi: Petrom, Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Romgaz, Transgaz, Transelectrica, complexul Turceni.
Multe din societăţile de mai sus sunt extrem de profitabile. Cum ar putea fi altfel nişte societăţi care nu au, practic, concurenţă pe piaţă? Aici esteşi cheia acestei insistenţe perfide, prin care FMI ne presează, ca să pierdem controlul asupra oricărei companii profitabile (dar care scapă de controlul extern).
Dacă privim în urmă, remarcăm că această politică criminală a avut mai multe etape. În prima, bornele principale s-au numit vânzarea Petrom şi a tuturor băncilor româneşti. Prima etapă a fost una din facturile tributului plătit de România pentru aderarea la Uniunea Europeană. S-a încercat, de atunci, vânzarea sistemului energetic, numai că venirea lui Traian Băsescu la putere a încetinit planul.
Îmi amintesc bine de una dintre declaraţiile lui, la început de mandat. Se bătea şaua atunci pe vânzarea Romgaz, a doua mare companie românească după Petrom. Băsescu a suspendat tot procesul şi a afirmat că nu mai vindem nimic.
Între timp nu ştiu ce s-a întamplat în capul preşedintelui, care este gata acum să renunţe la toate bunele intenţii pentru care românii l-au votat.
Demonstraţiile recente din România s-au dorit un protest al societăţii civile împotriva unei admi-nistraţii care este desprinsă de nevoile românilor. Din păcate, românii nu ştiu să se apere şi nici nu ştiu împotriva a ce să protesteze. Ţintele lor sunt diverse persoane şi nu programele politice. Când fiecare poartă o pancartă prin care cere altceva, mesajul este nul. Când 100.000 de oameni vor ieşi în stradă ca să protesteze împotriva vânzării totale a ţării, lucrurile vor fi diferite.
Guvernele se vor schimba, dar un bun vândut rămâne vândut pentru totdeauna. Şi, în momentul în care românii se vor trezi, va fi prea târziu: vor locui deja într-o ţară care nu le mai aparţine.
Pagini Românești
În viziunea Fondului Monetar, n-are importanţă cine conduce România atâta timp cât este docil şi execută cu stricteţe ordinele primite prin intermediarul acestei instituţii la Bucureşti. Domnul Jeffrey Franks este atât de prezent în mass-media românească, ca şi cum ar face parte efectiv din conducerea ţării. Realitatea este că Franks a înlocuit de mult guvernul României, iar declaraţiile sale sunt literă de lege în economia românească.
Tunurile despre care vorbeam fac parte dintr-un program bine pus la punct, pe care l-am putea numi procesul prin care România trebuie neapărat şi de urgenţă să nu mai aparţină românilor.
Cred că aţi ghicit, este vorba despre o nouă listă de companii de stat care vor fi vândute. Iată ce privatizări se pregătesc: Oltchim, Cupru Abrud, Electrica Servicii, Electrica Furnizare, Elcen Bucureşti şi complexurile energetice Oltenia şi Hunedoara. Adică o bună parte din sistemul nostru energetic, o parte din monopolul pe care statul ar trebui să-l menţină.
La această listă de vânzari se adaugă una şi mai lungă, de societăţi din care statul vrea să scape de pachete de acţiuni, cum ar fi: Petrom, Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Romgaz, Transgaz, Transelectrica, complexul Turceni.
Multe din societăţile de mai sus sunt extrem de profitabile. Cum ar putea fi altfel nişte societăţi care nu au, practic, concurenţă pe piaţă? Aici esteşi cheia acestei insistenţe perfide, prin care FMI ne presează, ca să pierdem controlul asupra oricărei companii profitabile (dar care scapă de controlul extern).
Dacă privim în urmă, remarcăm că această politică criminală a avut mai multe etape. În prima, bornele principale s-au numit vânzarea Petrom şi a tuturor băncilor româneşti. Prima etapă a fost una din facturile tributului plătit de România pentru aderarea la Uniunea Europeană. S-a încercat, de atunci, vânzarea sistemului energetic, numai că venirea lui Traian Băsescu la putere a încetinit planul.
Îmi amintesc bine de una dintre declaraţiile lui, la început de mandat. Se bătea şaua atunci pe vânzarea Romgaz, a doua mare companie românească după Petrom. Băsescu a suspendat tot procesul şi a afirmat că nu mai vindem nimic.
Între timp nu ştiu ce s-a întamplat în capul preşedintelui, care este gata acum să renunţe la toate bunele intenţii pentru care românii l-au votat.
Demonstraţiile recente din România s-au dorit un protest al societăţii civile împotriva unei admi-nistraţii care este desprinsă de nevoile românilor. Din păcate, românii nu ştiu să se apere şi nici nu ştiu împotriva a ce să protesteze. Ţintele lor sunt diverse persoane şi nu programele politice. Când fiecare poartă o pancartă prin care cere altceva, mesajul este nul. Când 100.000 de oameni vor ieşi în stradă ca să protesteze împotriva vânzării totale a ţării, lucrurile vor fi diferite.
Guvernele se vor schimba, dar un bun vândut rămâne vândut pentru totdeauna. Şi, în momentul în care românii se vor trezi, va fi prea târziu: vor locui deja într-o ţară care nu le mai aparţine.
Pagini Românești
vineri, 13 aprilie 2012
Ilie Şerbănescu: "În lume, cu excepţia Africii, nu se vând zăcămintele"
Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta
"E o prosteală. Oamenii ăştia ne cred chiar tâmpiţi. În lume, cu
excepţia Africii, nu se vând zăcămintele. Nu se dau spre concesiune
altora. Sau dacă se face, se face cu nişte câştiguri foarte serioase", a
declarat analistul economic Ilie Şerbănescu în cadul unei emisiuni TV,
în care s-a discutat despre privatizarea Cupru Min.
Capital
Capital
miercuri, 11 aprilie 2012
Cupru Min "X Files" (BURSA)
Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta
Povestea eşuatei privatizări a companiei Cupru Min este departe de a se fi încheiat. Ba chiar începe să semene din ce în ce mai mult cu celebrul serial "X Files".
Autorităţile noastre şi canadienii de la Roman Copper, câştigătorii licitaţiei, par că trăiesc în lumi paralele. În timp ce Ministerul Economiei se pregăteşte de reluarea licitaţiei pe motiv că investitorul nu a fost de acord cu condiţiile contractuale, Roman Copper a anunţat, din nou, că a acceptat obligaţiile impuse de partea română.
Canadienii au anunţat, vineri, că au ajuns la un acord verbal definitiv privind termenii contractului final de privatizare, dar în cursul nopţii ministrul Economiei a declarat că reprezentanţii companiei Roman Copper nu au aderat la condiţiile solicitate, ce au vizat plata integrală a contractului, îndeplinirea obligaţiilor de mediu şi clauzele referitoare la transparenţa acestui contract.
Ieri dimineaţă, Roman Copper a transmis un nou comunicat în care a arătat că este gata să aplice toate condiţiile impuse de Guvern pentru preluarea Cupru Min, inclusiv obligaţiile financiare care nu au fost incluse în documentaţia iniţială de licitaţie. Reprezentanţii Roman Copper insistă că au agreat încă de vineri condiţiile de achiziţie a companiei miniere şi au încredere că privatizarea va fi încheiată, deşi declaraţia ministrului Bode contrazice acest lucru.
Invocând confuzii create în presă în urma declaraţiei ministrului Bode (n.r. ce poate fi confuz la un refuz?), canadienii mai notează că licitaţia pentru vânzarea Cupru Min este "larg recunoscută drept cea mai trans-parentă din istoria programului de privatizări" al României şi că este gata să implementeze toate măsurile şi investiţiile cerute de Guvern de la licitaţia din 26 martie până în prezent.
Roman Copper susţine că s-a asigurat că modul în care va administra Cupru Min şi "mina de talie mondială" de la Roşia Poieni va oferi toate beneficiile posibile industriei miniere de cupru din România, comunităţilor locale şi economiei naţionale. "Suntem pe deplin conştienţi de importanţa acestei tranzacţii pentru toate părţile implicate, inclusiv pentru bunăstarea viitoare a sectorului minier românesc şi pentru credibilitatea procesului de privatizare al Guvernului român", mai arată sursa citată.
Compania Roman Copper a anunţat că va prezenta, în următoarele zile, alte detalii ale planurilor sale faţă de Cupru Min şi se aşteaptă la continuarea cooperării cu autorităţile române pentru ca tranzacţia să fie finalizată.
În spiritul "X Files", misterul privatizării Cupru Min s-a adâncit la prânz, când agenţia Mediafax a relatat că ministrul Economiei, Lucian Bode, şi ambasadorul Canadei la Bucureşti au venit la Guvern, după ce autorităţile române nu au ajuns la un acord cu firma canadiană Roman Copper pentru privatizarea Cupru Min.
Într-o declaraţie susţinută la Palatul Victoria, purtătorul de cuvânt al Executivului, Dan Suciu, a afirmat că ambasadorul Canadei a venit la sediul Guvernului pentru o întâlnire programată cu Andreea Paul Vass, consilierul economic al premierului, pe tema mai multor investiţii canadiene în România.
Suciu a mai arătat că ministrul Economiei s-a întâlnit cu premierul Ungureanu pentru a clarifica mai multe poziţii înainte de întâlnirea cu sindicatele, de ieri după-amiază. "Orice legătură între prezenţa ambasadorului Canadei în sediul Guvernului şi premierul Mihai Răzvan Ungureanu este neîntemeiată", a spus Suciu. La scurt timp după prezentarea informaţiei privind sosirea ambasadorului Canadei la sediul Guvernului, steagul montat pe maşina acestuia a fost scos, mai arată Mediafax.
http://www.bursa.ro/cupru-min-x-files-165361&s=companii_afaceri&articol=165361.html
>> Adevărul: Ambasadorul Canadei s-a întâlnit cu Lucian Bode şi Andreea Paul la Guvern, la doar câteva zile după eşecul privatizării Cupru Min
>> Mediafax: Ministrul Economiei şi ambasadorul Canadei, la Guvern, după ce Roman Copper nu a putut prelua Cupru Min
Povestea eşuatei privatizări a companiei Cupru Min este departe de a se fi încheiat. Ba chiar începe să semene din ce în ce mai mult cu celebrul serial "X Files".
Autorităţile noastre şi canadienii de la Roman Copper, câştigătorii licitaţiei, par că trăiesc în lumi paralele. În timp ce Ministerul Economiei se pregăteşte de reluarea licitaţiei pe motiv că investitorul nu a fost de acord cu condiţiile contractuale, Roman Copper a anunţat, din nou, că a acceptat obligaţiile impuse de partea română.
Canadienii au anunţat, vineri, că au ajuns la un acord verbal definitiv privind termenii contractului final de privatizare, dar în cursul nopţii ministrul Economiei a declarat că reprezentanţii companiei Roman Copper nu au aderat la condiţiile solicitate, ce au vizat plata integrală a contractului, îndeplinirea obligaţiilor de mediu şi clauzele referitoare la transparenţa acestui contract.
Ieri dimineaţă, Roman Copper a transmis un nou comunicat în care a arătat că este gata să aplice toate condiţiile impuse de Guvern pentru preluarea Cupru Min, inclusiv obligaţiile financiare care nu au fost incluse în documentaţia iniţială de licitaţie. Reprezentanţii Roman Copper insistă că au agreat încă de vineri condiţiile de achiziţie a companiei miniere şi au încredere că privatizarea va fi încheiată, deşi declaraţia ministrului Bode contrazice acest lucru.
Invocând confuzii create în presă în urma declaraţiei ministrului Bode (n.r. ce poate fi confuz la un refuz?), canadienii mai notează că licitaţia pentru vânzarea Cupru Min este "larg recunoscută drept cea mai trans-parentă din istoria programului de privatizări" al României şi că este gata să implementeze toate măsurile şi investiţiile cerute de Guvern de la licitaţia din 26 martie până în prezent.
Roman Copper susţine că s-a asigurat că modul în care va administra Cupru Min şi "mina de talie mondială" de la Roşia Poieni va oferi toate beneficiile posibile industriei miniere de cupru din România, comunităţilor locale şi economiei naţionale. "Suntem pe deplin conştienţi de importanţa acestei tranzacţii pentru toate părţile implicate, inclusiv pentru bunăstarea viitoare a sectorului minier românesc şi pentru credibilitatea procesului de privatizare al Guvernului român", mai arată sursa citată.
Compania Roman Copper a anunţat că va prezenta, în următoarele zile, alte detalii ale planurilor sale faţă de Cupru Min şi se aşteaptă la continuarea cooperării cu autorităţile române pentru ca tranzacţia să fie finalizată.
În spiritul "X Files", misterul privatizării Cupru Min s-a adâncit la prânz, când agenţia Mediafax a relatat că ministrul Economiei, Lucian Bode, şi ambasadorul Canadei la Bucureşti au venit la Guvern, după ce autorităţile române nu au ajuns la un acord cu firma canadiană Roman Copper pentru privatizarea Cupru Min.
Într-o declaraţie susţinută la Palatul Victoria, purtătorul de cuvânt al Executivului, Dan Suciu, a afirmat că ambasadorul Canadei a venit la sediul Guvernului pentru o întâlnire programată cu Andreea Paul Vass, consilierul economic al premierului, pe tema mai multor investiţii canadiene în România.
Suciu a mai arătat că ministrul Economiei s-a întâlnit cu premierul Ungureanu pentru a clarifica mai multe poziţii înainte de întâlnirea cu sindicatele, de ieri după-amiază. "Orice legătură între prezenţa ambasadorului Canadei în sediul Guvernului şi premierul Mihai Răzvan Ungureanu este neîntemeiată", a spus Suciu. La scurt timp după prezentarea informaţiei privind sosirea ambasadorului Canadei la sediul Guvernului, steagul montat pe maşina acestuia a fost scos, mai arată Mediafax.
http://www.bursa.ro/cupru-min-x-files-165361&s=companii_afaceri&articol=165361.html
>> Adevărul: Ambasadorul Canadei s-a întâlnit cu Lucian Bode şi Andreea Paul la Guvern, la doar câteva zile după eşecul privatizării Cupru Min
>> Mediafax: Ministrul Economiei şi ambasadorul Canadei, la Guvern, după ce Roman Copper nu a putut prelua Cupru Min
luni, 9 aprilie 2012
Exit strategy sau dacă nu-i cap, vai de picioare
Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta
Cronica Română .com: Mihai Răzvan Ungureanu. Un proiect eșuat
Cronica Română .com: Mihai Răzvan Ungureanu. Un proiect eșuat
Privatizarea
Cupru Min a eșuat din motive ce nu au nicio legătură cu obligațiile de
mediu sau alte tehnicalități contractuale. Motivul este simplu, clar și
banal: cumpărătorul final nu a mai fost interesat de tranzacție. Schema
”tunului” de la Cupru Min a fost relativ primitivă de la bun început:
statul vindea compania și zăcământul de cupru unei companii-”paravan”,
iar microbanca investițională Bayfront Capital Partnerners (BCP) urma să
o revândă unui cumpărător specializat în proiecte miniere. Gheșeftul
decidenților bucureșteni și ai canadienilor de la BCP urma să fie
diferența între prețul de achiziție, adică 200,7 milioane de euro și
prețul de vânzare către compania minieră, adică aproximativ 2-3
miliarde de dolari. Nu credem că BCP ar fi reușit să obțină un preț mai
bun din cauza faptului că, din perspectiva companiilor miniere mari,
asemenea tranzacții au un grad ridicat de risc reputațional și politic,
ceea ce justifică un discaunt destul de semnificativ față de prețul
normal. Scandalul monstruos care s-a declanșat în presă și modul absolut
penibil în care echipa MRU a gestionat aspectele tehnice ale
tranzacției au făcut în așa fel încât niciunul dintre potențialii
cumpărători finali nu a mai dorit să se implice în tranzacție. Riscul
reputațional și cel politic au devenit mult prea mari pentru a mai fi
acceptabile. Sursele noastre consideră că BCP totuși a avut propuneri
din partea unor companii miniere de dimensiuni medii, dar aceste
propuneri aveau două probleme: prețul oferit era sub necesitățile
persoanelor implicate în tranzacție și proveniența geografică a acestor
companii era absolut incompatibilă cu continuarea carierei politice a
premierului MRU.
Tranzacția nu s-a finalizat și ambele părți, echipa MRU și bancherii canadieni, au încercat ”să-și salveze fața”. Am urmărit cu interes deosebit modul în care presupușii aliați ai ”premierului Cupru Min” îi înfigeau cuțite în spate: un director de la Ministerul Economiei a făcut publice toate datele incriminatoare cu privire la tranzacția cu ”canadienii”, Teodor Stolojan a atacat ministrul de finanțe, acuzându-l implicit de falsificarea cifrelor veniturilor bugetare (deși falsificarea pare a fi opera guvernului Boc), iar presa portocalie a început să dea semne că ”luna de miere” a grupării din garda veche a PDL și a ”proiectul Ungureanu” s-a terminat înainte de termen. Este interesant cum se va descurca ”premierul Cupru Min” în condițiile în care bani pentru lansarea unei noi forțe politice nu există, iar unicul proiect viabil de obținere a finanțării (privatizarea cuprului) este blocat. Din punct de vedere personal, Mihai Răzvan Ungureanu are o soluție simplă și rapidă la toate probleme curente: trebuie doar să semneze avizele de mediu pentru Roșia Montana. Semnătura pusă pe avizele de mediu îi va termina cariera politică, dar este posibil să-i aducă alte beneficii. Faptul că MRU l-a demis pe ministrul mediului fără să găsească un înlocuitor și și-a asumat gestiunea acestui portofoliu indică o probabilitate destul de înaltă a unui asemenea scenariu.
Tranzacția nu s-a finalizat și ambele părți, echipa MRU și bancherii canadieni, au încercat ”să-și salveze fața”. Am urmărit cu interes deosebit modul în care presupușii aliați ai ”premierului Cupru Min” îi înfigeau cuțite în spate: un director de la Ministerul Economiei a făcut publice toate datele incriminatoare cu privire la tranzacția cu ”canadienii”, Teodor Stolojan a atacat ministrul de finanțe, acuzându-l implicit de falsificarea cifrelor veniturilor bugetare (deși falsificarea pare a fi opera guvernului Boc), iar presa portocalie a început să dea semne că ”luna de miere” a grupării din garda veche a PDL și a ”proiectul Ungureanu” s-a terminat înainte de termen. Este interesant cum se va descurca ”premierul Cupru Min” în condițiile în care bani pentru lansarea unei noi forțe politice nu există, iar unicul proiect viabil de obținere a finanțării (privatizarea cuprului) este blocat. Din punct de vedere personal, Mihai Răzvan Ungureanu are o soluție simplă și rapidă la toate probleme curente: trebuie doar să semneze avizele de mediu pentru Roșia Montana. Semnătura pusă pe avizele de mediu îi va termina cariera politică, dar este posibil să-i aducă alte beneficii. Faptul că MRU l-a demis pe ministrul mediului fără să găsească un înlocuitor și și-a asumat gestiunea acestui portofoliu indică o probabilitate destul de înaltă a unui asemenea scenariu.
Următoarea
moțiune de cenzură are șanse să pună capăt guvernului Ungureanu, dar
situația nu se vă îmbunătăți. În contextul politic actual, în România nu
există o forță politică capabilă să funcționeze în alt scop decât cel
al îmbogățirii personale. Reamintim celor care așteaptă vreo performanță
deosebită din partea unui eventual guvern USL faptul că autorii primei
tentative de privatizare a Cupru Min au fost național-liberalii, iar
social-democrații au la activ dezastrele Sidex și Petrom. După anii
petrecuți în opoziție, foamea de bani în rândul opoziției este colosală,
iar bucuria cu care USL l-a primit în rândurile ”opoziției
anti-Băsescu” pe traseistul Frunzăverde demonstrează că USL gândește
doar în termenii aritmeticii electorale și nu în termenii principiilor
politice. Electoratul din România merită să fie compătimit în condițiile
în care opțiunile politice existente în spațiul carpato-danubian-pontic
se rezumă la un șir de opțiuni foarte rele din care electoratului i se
propune (pentru a câta oară!) să aleagă răul cel mai mic.
Indiferent
de succesul sau insuccesul moțiunii de cenzură, nu credem că tentativele
de a vinde rapid și ieftin ceea ce a mai rămas din patrimoniul național
se vor opri. Ministrul economiei a declarat că ”privatizarea Cupru Min
se va relua”. Probabil, de această dată, se va căuta din start un
cumpărător cu bonitate demonstrată și fără sensibilități majore din
perspectiva riscurilor de imagine.
sâmbătă, 7 aprilie 2012
"Ce este europeismul?" (Václav Klaus, 2006)
Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta
În ultimii ani, atât în ţara mea, cât şi în străinătate, am vorbit şi scris de multe ori despre europeism, pe care îl consider a fi ideologia dominantă a Europei contemporane. În pofida pluralismului de opinii existent în multe domenii, această ideologie determină, mai mult sau mai puţin, toate evenimentele curente importante din Europa, prin puterea sa excepţională, prin acceptarea sa generală şi prin simplitatea sa periculoasă. Ea determină, predestinează şi dirijează oamenii, chiar dacă mulţi se amăgesc că sunt complet imuni la influenţa oricărei ideologii.
Când scriam ultimele trei fraze, am căutat mult timp cuvintele potrivite care să clarifice această opinie a mea. Am vrut să sugerez că, chiar şi nominala (adică, formala) libertate de exprimare, care există ca urmare a dezmembrării finale a regimurilor europene totalitare, comuniste şi naziste, nu este suficientă pentru un dialog cu adevărat deschis despre multe probleme, inclusiv dialogul fundamental despre Europa.
Nu pot face o declaraţie, pe care aş face-o plăcere, că a avut loc eliminarea temeinică a autoritarismului din domeniul ideilor. Aroganţa autoritaristă a europenismului, care se face simţită în fiecare zi, este una dintre caracteristicile ferm înrădăcinate ale etapei contemporane a evoluţiei europene. Şi consider această aroganţă autoritaristă, împreună cu intoleranta (şi în multe privinţe suprimatoare a libertăţii) corectitudine politică, în sinergia lor, drept o combinaţie distructivă.
Datorită acestui fapt, suntem la o intersecţie importantă, iar acest lucru nu este mulţumită rezultatelor referendumurilor de anul trecut din Franţa şi Ţările de Jos [Olanda] privind Constituţia Europeană, astfel cum diverse persoane cred sau încearcă să ne sugereze. Aceste referendumuri au fost doar proverbialul vârf al aisbergului problemelor ascunse de sub suprafaţă, mai generale şi mai profunde. Să încercăm, prin acest text, să contribuim la clarificarea a ceea ce este cu aceste probleme şi de ce este aşa.
Trebuie să căutăm în lumea ideilor. Chiar dacă este o evoluţie treptată, provenită din spontaneitatea firească a activităţii a milioane de oameni, care pe termen lung domină societatea umană, şi nu constructivism - un dictat al celor aleşi, "ideile contează". Gândurile, ideile sau ideologiile - mult mai mult decât interesele de moment - influenţează direcţia în care mergem şi, mai ales, spre ce ne îndreptăm. Acesta este motivul pentru care ideile, viziunile, precum şi proiectele ambiţioase bazate pe ele, sunt atât de importante. Cursul evenimentelor din Europa în ultima jumătate de secol este cea mai bună dovadă în acest sens. Îmi pun mie o întrebare - care idei, care viziuni şi care ideologii au cauzat acest curs al evenimentelor ?
Europa din ultimii cincizeci de ani nu poate fi descrisă prin poziţia dominantă a unor - bine descrise în enciclopedii, istoric bine-cunoscute - "isme", deoarece fiecare dintre ele este parţial şi exprimă doar o componentă a realităţii noastre multidimensionale. Gândirea, în Europa, se bazează pe o doctrină mai largă, mai generală, şi, evident, eterogenă. Eu o numesc Europeism. Ea are o serie de caracteristici importante.
Europeismul ca un conglomerat de idei
În discursurile mele şi, deasemenea, în scrierile mele, am subliniat în mod repetat - poate chiar mai mult după participarea mea la o conferinţă foarte inspiratoare a New Europe Group, în ianuarie 2001, la Londra (a se vedea A. Rankin, "What's Wrong with the European Ideal ?", New Europe, London, 2000, care a vorbit despre europeism şi l-a privit ca pe o ideologie de tip cvasi-religios) - că europeismul este "un conglomerat de idei". Este o structură extrem de eterogenă, dar părţile sale individuale nu sunt izolate. Ele au propriile lor interrelaţii interne, foarte importante (fiecare dintre părţile sale le influenţează şi le consolidează pe altele). Deasemenea, spun că europeismul este o doctrină pe care aproape nimeni nu o susţine în mod explicit, şi, ca urmare a acestui fapt, este insuficient detaliată sau formulată sistematic (de facto, numai unii dintre criticii săi vorbesc despre aceasta în mod serios). Din păcate, nu este posibil, pur şi simplu, a se indica referinţe către orice surse clar definite, din care s-ar putea "citi". Mai degrabă paradoxal, s-ar putea spune că textul Constituţiei Europene a fost o anumită expresie "sumară" a europeismului, dar aceasta nu este nici ea o sursă bună, fie pentru că acest text a făcut tot posibilul pentru a suprima multe din caracteristicile şi manifestările importante ale europeismului, fie pentru a le face în mod intenţionat neclare.
Critica europenismului, desigur, există într-o serie de publicaţii - sistematic, de exemplu, în publicaţia lunară în limba engleză "The European Journal", provocator şi cu multe idei neaşteptate, în cartea lui John Laughland "Tainted Source; Undemocratic Origins of the European Idea", mai lejer în cartea observatorului american minuţios şi atent al Europei, John Gillingham, "European Integration 1950-2003: Superstate or New Market Economy ?" (Cambridge University Press, 2003), în extinsa şi în multe privinţe revoluţionara carte a lui Christopher Booker şi Richard North, "The Great Deception - The Secret History of the European Union", din care ediţia în limba cehă a fost publicată în mai 2006, dar chiar şi în aceste publicaţii nu există nicio polemică explicită cu europeismul ca atare.
Interdependenţele dintre diferitele componente ale europeismului au fost recent arătate în mod interesant de John O'Sullivan în articolul său "The EU's Usual Crisis" (Quadrant, decembrie 2005), deşi nici el nu vorbeşte direct despre europeism. El, cu toate acestea, observă existenţa în paralel a celor trei dimensiuni ale gândirii europeiste: economia politică, politica externă şi conceptul de integrare. El formulează o ipoteză după care "cei care sunt în favoarea modelului social-politic european vor tinde să sprijine modelul - 'contragreutate' al Europei în domeniul politicii externe şi modelul supranaţional al integrării europene" (pp 39), şi încearcă să ne arate că nu există nicio conexiune accidentală între aceste aspecte. Pentru el, aceste idei diferite "se agregă", deşi el adaugă că acestea sunt "tendinţe, mai degrabă decât relaţii absolut ferme" (ibid.).
Aceasta este aproximativ şi descrierea mea, deasemenea. Eu mai văd interconexiuni interne în acest "conglomerat de idei" şi puterea enormă a sinergiei lor, care decurge din aceasta. Datorită acestui fapt, europeismul reuneşte persoane cu viziuni asupra lumii foarte diferite şi le aduce împreună în multe chestiuni specifice. Aceşti oameni, altfel, nu sunt de acord unul cu altul prea mult, dar atitudinea împotriva europeismului (aceştia, din greşeală - în mod intenţionat sau neintenţionat - spun "împotriva Europei") ar fi o blasfemie pentru ei toţi. Acest lucru slăbeşte foarte mult orice posibilitate a lor de a critica europeismul. Mi-e teamă că - în situaţia politică cehă, de exemplu - social-democraţii, creştin-democraţii şi civicii, şi poate chiar şi comunişti, acceptă mai mult sau mai puţin ideologia europeismului, deşi nici unul dintre ei nu şi-ar putea admite vreodată "prietenia" în public.
Europeismul este, ca metaideologia europeană din prezent, pentru toţi susţinătorii săi, într-un fel, "flexibil". Se poate adapta, fiind în acord sau în dezacord cu războiul din Irak, dorind impozite mai mari sau mai mici, conciliant sau neconciliant cu interceptarea masivă a convorbirilor telefonice ale cetăţenilor, dorind sau nedorind comerţ cu China, sprijinind sau nesprijinind "parteneriatul civil" şi multe alte lucruri. Anumite "grupări" există, cu toate acestea, în toate aceste atitudini, care sunt aparent fără legătură între ele. Şi astfel de grupări sunt o caracteristică definitorie a acestei metaideologii.
Structura de bază a europeismului
Nu aş dori să încerc vreo ierarhizare verticală (în ceea ce priveşte importanţa), dar este posibil să se structureze orizontal europeismul, în modul următor:
1. Dimensiunea politico-economică (sau socială)
Una dintre componentele-cheie ale europeismului, care în prezent este împărtăşită atât de dreapta europeană political correct, cât şi de stânga (deşi mai puţin în Europa anglo-saxonă decât în cea "continentală" sau germano-franceză) este modelul aşa-numitei economii sociale de piaţă. Cu toate că este, în mod evident, un sistem neproductiv, suprareglementat, demotivant şi excesiv de redistributiv, paternalist, europeiştii îşi păstrează cu încăpăţânare poziţia lor favorabilă faţă de acesta. Ei refuză "pieţe fără adjective", nu doresc "piaţa liberă". Lor nu le place cuvântul capitalism. Ei apără toate tipurile de intervenţii guvernamentale sub sloganul - şi acesta este un termen frumos sugerat de O'Sullivan - "corecţii civilizate ale anarhiei pieţei" (pp. 38).
Să observăm utilizarea, nu lipsită de importanţă, a cuvântului "anarhie". Europeismul nu priveşte piaţa ca pe ceva imperfect - ca tot ce este uman - ci ca pe cel mai bun, cel mai corect, şi cel mai democratic mecanism al interacţiunilor umane. Susţinătorii europeismului nu acceptă învăţătura fundamentală a lui Adam Smith, nici ideile economiştior şi reprezentanţilor altor ştiinţe sociale care l-au urmat. Paradigma de bază a europeismului este "inversată în oglindă" - piaţa este în primul rând anarhie şi guvernul vine să corecteze această anarhie.
Acesta este un trist defect intelectual şi o lacună de personalitate periculoasă a europeiştilor, care nu-şi dau seama că în covârşitoarea majoritate a cazurilor, eşecurile guvernamentale sunt mult mai mari şi mult mai periculoase decât eşecurile pieţei, şi că guvernul nu este o entitate neutră care maximizează bunăstarea cetăţenilor săi, ci un instrument care pledează pentru interese private foarte înguste (ale diferitelor grupuri de interese şi, deasemenea, ale politicienilor şi birocraţilor care urmăresc în mod utilitarist satisfacerea, în principal, a propriilor lor interese). Europeiştii nu îşi dau seama că reglementarea guvernamentală este o armă în mâinile grupurilor de interese influente, bine organizate (şi, prin urmare, vocale), nu un promotor al intereselor unui cetăţean anonim, neorganizat, şi prin urmare aproape fără apărare.
În rezumat, europeismul - în dimensiunea sa politico-economică - se bazează pe:
- refuzul explicit al doctrinei liberale de funcţionare a economiei (şi a societăţii) şi
- credinţa în capacitatea guvernului de a fi un factor "productiv" chiar şi în activităţile care merg dincolo de conceptul său minimal (liberal-clasic).
Europeismul nu vrea să înveţe o lecţie din episodul tragic al comunismului şi din altele, nu mai puţin rele, variante ale societăţii şi economiei administrate central (diferite tipuri de regimuri fasciste sau autoritare). Nici nu învaţă vreo lecţie din experienţa cu europenele "corectări civilizate ale anarhiei pieţei". Le interpretează ca [fiind un] succes extraordinar.
Acest model social european este acceptat deopotrivă de SPD şi CDU din Germania. Este chiar considerat o parte a identităţii culturale în Franţa (cu excepţia câtorva liberali). Scandinavia aproape concurează pentru paternitatea acestui model. În Austria, acesta este privit ca o contrapartidă de dorit la "capitalismul sălbatic" american. Conservatorii britanici au ieşit demult din acest curent, dar eu nu sunt sigur dacă acest lucru va continua, sub noua conducere, care este mult mai politically correct decât cele anterioare. Întrebarea este dacă "noul" ODS (Partidul Civic Democrat [din Cehia]) nu devine mai permisiv în acest sens, deasemenea.
2. Modelul procesului de integrare
Timp de o jumătate de secol a existat o dispută permanentă în Europa, între adepţii modelului liberalizării integrării europene - care s-a bazat în principal pe cooperarea interguvernamentală dintre ţările europene (care şi-au păstrat majoritatea semnificativă a parametrilor sistemelor lor politice, sociale şi economice în propriile mâini), precum şi pe eliminarea tuturor barierelor inutile activităţilor umane la graniţele dintre state - şi avocaţii armonizării (sau omogenizării) modelului integrării, care se bazează pe unirea de sus în jos, orchestrată de către autorităţile UE, cu ambiţia de a nivela toate aspectele vieţii pentru toţi europenii şi să-i aducă într-o entitate supranaţională, care va determina o majoritate covârşitoare de parametri sistemici pentru întreaga Europă integrată, prin organele sale supranaţionale.
Primul dintre aceste modele a fost în cea mai mare parte bazat pe presupunerea că eliminarea acestor bariere va duce la o binevenită competiţie între state, precum şi la o liberalizare consecventă în cadrul fiecărei ţări. Liberalizarea nu ar trebui să vină ca un dictat de la o autoritate centrală înţeleaptă, înzestrată cu calităţi inumane, ci de la interesele individuale ale ţărilor care ar încerca să transforme condiţiile pe care le oferă în unele mai puţin rele decât cele oferite de alte ţări membre. Acest lucru ar trebui să fie o activitate spontană, nu un proiect organizat de sus. Al doilea dintre aceste modele a vrut şi vrea contrariul. În esenţă, nu doreşte ca cel mai bun sistem (unul mai puţin reglementat) să câştige, ci a dorit acceptarea generală a sistemului cel mai reglementat (de către susţinătorii acestei abordări).
În faza iniţială a integrării europene (aproximativ până la începutul erei lui Jacques Delors, la mijlocul anilor '80), primul model prevala, deşi Jean Monnet a vrut ceva diferit conceptual încă de la bun început. În faza actuală este totuşi, în mod evident, cel de-al doilea model cel care a prevalat. Europeismul se identifică pe deplin cu acesta. Este înscris in constituţia Europeană şi acum - după referendumurile din Franţa şi Ţările de Jos - [continuă] prin deplasarea de zi cu zi, "târâş-grăpiş", a Europei, spre o armonizare şi o omogenizare din ce în ce mai mare a persoanelor, precum şi a condiţiilor lor de viaţă, [lucruri] care merg înainte pe tăcute.
Problema integrării are, desigur, multe aspecte parţiale. Unul dintre ele este întrebarea cine sau ce este entitatea de bază (sau cărămida) integrării europene. Este omul (individul, bărbat sau femeie), sau statul ?
Clădirea unei entităţi supranaţionale, care este o ambiţie evidentă şi nedisimulată a europeismului şi a europeiştilor, slăbeşte statele şi consolidează relaţia directă a individului faţă de UE. Slăbirea statului creează un vid. Uniunea Europeană nu este un stat. Aceasta este doar un "set de autorităţi supranaţionale", întrucât statul este o entitate care este, fundamental, prin însăşi natura sa, mai mult decât un set de autorităţi. Este posibil să vă placă sau nu ţara în care trăiţi. Este posibil, de exemplu, să vă bucuraţi pentru ea sau nu la Jocurile Olimpice [de iarnă] de la Torino. Este posibil să o apăraţi cu o armă în mână. Este (de obicei) posibil să îi vorbiţi limba. Este posibil să o veneraţi sau să o urâţi. Nu este posibil, totuşi, să aveţi astfel de relaţii vis-à-vis de un set de autorităţi supranaţionale (pe care J. Delors a dorit să le înzestreze cu proverbialul său "suflet" al UE).
Legat de aceasta, este consolidarea conştientă şi chiar intenţionată a rolului regiunilor vis-à-vis de state, ceea ce duce la regionalizarea Europei şi la anticipaţia europeiştilor, viaţa în nirvana societăţii postguvernmentale. Europeiştii proclamă că ideea unui stat naţional este moartă demult. Prin urmare, ei renunţă la conceptul de bază iniţial, al integrării europene interguvernamentale - principiul unanimităţii - şi apără trecerea la votul cu majoritate ca regulă elementară de luare a deciziilor în cadrul UE.
După cum am menţionat deja, un alt aspect important al modelului europeist este efortul de a introduce - în ceea ce priveşte legislaţia şi cadrul instituţional - un sistem necompetitiv şi, prin urmare, armonizat, în care părţile individuale ale Europei nu s-ar concura între ele, deoarece numai un singur sistem ar prevala în interiorul lor. Practic, totul - cotele de impozitare, prestaţiile de securitate socială, metodele de reglementare, diferite tipuri de "standarde" (de mediu, igienice, veterinare, de muncă, de luptă contra incendiilor, norme de siguranţă, etc) - vor fi armonizate sau omogenizate, sub îndrumarea înţeleaptă a supraveghetorului acestei "unităţi", care este birocraţia UE şi politicienii UE.
Problema este că această armonizare, organizată de sus în jos, poate fi realizată numai în sus. Economiştii o înţeleg, deoarece aceştia sunt familiarizati cu termenul de "rigiditate în jos". Tot felul de lucruri nu pot merge în jos, deoarece interesele investite, adânc înrădăcinate, nu permit niciun fel de mişcare în această direcţie. Noi trebuie să ştim că aceasta înseamnă, în esenţă, creşterea costurilor şi reducerea competitivităţii. Unele ţări europene se confruntă deja cu aceste costuri ridicate şi, asociat cu ele, cu un grad mai scăzut de competitivitate. Politica de armonizare nu este altceva decât o incercare a acestor ţări de a exporta costurile ridicate şi gradul redus de competitivitate spre alte ţări ale UE; în ţările care sunt - din diferite motive istorice - la un nivel diferit de dezvoltare economică, au priorităţi diferite, obiceiuri şi tradiţii, precum şi ambiţii diferite. (Ca fapt divers, trebuie să menţionez că, dacă Uniunea Europeană în ansamblu nu reuşeşte să exporte aceste "costuri" în afara UE, va fi necesară intensificarea protecţionismului european şi creşterea în continuare a discriminării faţă de ţările mai puţin dezvoltate. (Mai multe despre aceasta se poate găsi în discursul meu recent din India "Atitudini dubioase ale ţărilor occidentale vis-à-vis de lumea în curs de dezvoltare"). (www.klaus.cz/clanky/936)
Europeismul este o tendinţă puternic supranaţională, care atacă în forţă, nemilos, principiul interguvernamental.
3. Opinii cu privire la libertate, democraţie şi societate
Europeiştii sunt, deasemenea, caracterizaţi prin poziţiile lor clare în disputele cu privire la democraţia parlamentară sau la societatea civilă (un program care este conceptual diferit de "societatea cetăţenilor liberi") şi în disputele cu privire la democraţie sau post-democraţie. Ei nu preferă proceduri democratice standard. Ei preferă eficienţa luării deciziilor în mod pragmatic (prin simplificarea procedurilor de luare a deciziilor, care pot fi, fără îndoială, lente şi costisitoare). Ei preferă colectivitatea în locul indivizilor (precum şi drepturile colective celor individuale), parteneriatul social (diferite tipuri de sindicalism sau corporatism), şi democraţia clasică, corporatismului. Deasemenea, este în întregime evident ce poziţii sprijină europeiştii în disputele cu privire la importanţa diferitelor "isme" post-democratice, cum ar fi multiculturalismul, feminismul, ecologismul, homosexualism, ONGismul, etc.
Se poate spune, deasemenea, că europeiştii doresc, în procesul lor de luare a deciziilor la nivel supranaţional, să elimine politica (deoarece aceştia visează la crearea unei societăţi apolitice), precum şi să introducă un sistem de luare a deciziilor, care ar fi simplificat şi incontrolabil. Acesta este motivul pentru care pledează pentru post-democraţie şi zâmbesc graţios spre apărătorii depăşiţi şi de modă veche ai bunei şi vechii democraţii şi ai bunei politici "politice" de altădată. Din moment ce ei sunt (şi le place sa fie) departe de cetăţeni, cum ei nu văd cetăţenii şi nu ajung la ei în mod direct, au nevoie de diverse colectivităţi, grupuri şi grupări, cu care pot face aranjamente la o scară mare (fie să-i urmeze orbeşte sau să le suprime şi complice viaţa). Acesta este motivul pentru care le place conceptul corporatist al parteneriatelor sociale, motivul pentru care preferă big business-ul şi marile sindicate, de aceea ei vor compensări tip Galbraith (la nivel macro, nu în piaţă, care funcţionează la nivel micro). Din moment ce ei nu doresc să fie sub controlul strict al cetăţenilor, este convenabil pentru ei să trateze cu diverse ONG-uri, care - cel puţin asta speră ei - le dau o legitimitate care altfel le-ar lipsi, şi ţin loc de "vocea poporului ", chiar dacă acesta este un popor foarte ciudat.
Europeismul, deasemenea, acceptă a priori tot ce este nou, progresist, non-tradiţional, non-conservator. Acesta este motivul pentru care europeismului îi place feminismul, homosexualismul, multiculturalismul şi alte tendinţe similare, care distrug temeliile străvechi ale culturii şi civilizaţiei europene. Europeiştii cunosc bine, chiar dacă gândesc pe termen scurt, fără a se gândi la consecinţe, că toate acestea le sunt de folos pentru a-şi realiza obiectivele. Consecinţele pe termen lung nu prezintă interes pentru ei.
Europeismul este, în esenţă, o viziune neliberală, dacă folosim cuvântul liberal în sensul său original, european (nu american).
4. Înţelegerea politicii externe şi a relaţiilor internaţionale
Europeiştilor nu le place "politica internă" (care se presupune a fi sub un control democratic mult mai strict), şi, prin urmare, promovează - lipsita de democraţie - luare a deciziilor la nivel supranaţional. Lor le place o gândire geopolitică la scară mare, la nivel mondial, şi acest lucru este, deasemenea, un motiv pentru care înfiinţează organizaţii internaţionale sau supranaţionale una după alta. Cu şaizeci de ani în urmă, în textul său celebru “The Intellectuals and Socialism” (The University of Chicago Law Review, 1949), Friedrich von Hayek a scris foarte convingător despre oamenii de acest fel, care luptă pentru o poziţie (de obicei, bine plătită) în aceste organizaţii. Efortul de a emancipa politica şi politicienii de sub obligaţia "responsabilităţii" democratice este unul dintre obiectivele principale ale europeiştilor. Ei nu sunt singurii care fac aşa ceva, dar eu sunt sigur că niciodată în istorie nu au avut atât de mult succes persoane cu acest tip de gândire, cum ar fi crearea UE.
Acesta este motivul pentru care europeismul promovează sloganul: "mai puţin stat naţional, mai mult internaţionalism", acesta este motivul pentru care europeiştii asociază intenţionat statul naţional cu naţionalismul, acesta este motivul pentru care promovarea multiculturalismului şi a principiului dezasimilării, de aceea ei se străduiesc să denaţionalizeze cetăţenia, acesta este motivul pentru care tot felul de partide politice pan-europene sunt în curs de fondare, sunt sprijinite. Acesta este motivul pentru care ei aşteaptă naşterea identităţii europene şi a "poporului" european; acesta este motivul pentru care doresc să construiască un fel de "frăţie europeană". Acesta este motivul pentru care europeiştii pledează în favoarea universalismului abstract al drepturilor. De aceea se străduiesc să obţină o lume omogenizată, "decafeinizată" (fără niciun gust, aromă, şi miros). Acesta este motivul pentru care este creată impresia că ceea ce este în joc în Europa, acum, este un fel de reunificare (după moda germană Wiedervereinigung care a avut, totuşi, o justificare în această ţară, împărţită cu forţa cu o jumătate de secol în urmă). Acesta este motivul pentru care ei sugerează că ceva de genul "psihicul colectiv al Europei" există.
Europa nu prea a fost o entitate politică în trecutul său, ci mai degrabă un cadru de referinţă pentru o viaţă spirituală şi culturală, şi consider aceste ambiţii (şi argumente) ale europeiştilor a fi doar un paravan, folosind cuvinte frumoase în scopul de a ascunde interese foarte concrete. Acestea sunt interesele pentru a scăpa de stat, ca garant nesubstituibil al democraţiei, ca o unitate politică de bază a unui sistem democratic (în contrast cu reichurile, imperiile, uniunile, ligile de ţări), ca singura arenă semnificativă de organizare a vieţii politice, cea mai mare posibilă, dar, în acelaşi timp, deasemenea, cea mai mică bază rezonabilă de reprezentare politică şi de reprezentativitate. Europeismul este o încercare de a se crea o brave new world huxleyană, în care vor exista "rosy hours", dar nu libertate şi democraţie.
Mai mult decât atât, O'Sullivan sugerează că - spre deosebire de interguvernamentalism - supranaţionalismul europeismului "tinde la fabricarea rivalităţii prin însăşi acţiunile sale, chiar şi atunci când nimeni nu o intenţionează" (pp 40) şi că supranaţionalismul învie rivalitatea faţă de Statele Unite ale Americii, cu alte cuvinte, antiamericanismul. În loc de atlantism sau de alianţă trans-atlantică, el duce la tendinţe opuse. Gândirea "continentală", deasemenea, duce la acceptarea unei alte idei false - conflictul dintre Occident şi Islam ar fi un prim-plan al inevitabilei ciocniri viitoare dintre civilizaţii. Supranaţionalismul incită la toate acestea prin însăşi natura sa. Existenţa puternicelor State Unite nu poate fi luată ca un motiv pentru unificarea europeană.
5. Poziţia filosofică extinsă a europeismului
În "Weltanschaung"-ul sau general, europeismul nu susţine o credinţă evoluţionistă modestă în ordinea spontană, ci o poziţie radical constructivistă. Dictonul legendar al lui Mises şi Hayek, că lumea este (şi ar trebui să fie) un rezultat al "acţiunii umane", nu al "proiectului uman", este exact opusul opiniilor europeiştilor. Europeiştii nu cred în activitatea umană spontană, nereglementată şi necontrolată. Ei au încredere în cei desemnaţi (nu în cei aleşi), au încredere în ei înşişi sau în cei care sunt desemnaţi de către ei. Ei cred într-o societate umană structurată pe verticală şi ierarhizată (în huxleyenii Alpha-Pluşi şi Epsiloni, cei din urmă slujindu-i pe primii). Ei vor să proiecteze, să planifice, să reglementeze şi să-i administreze pe ceilalţi, deoarece numai unii (ei înşişi) ştiu ce este bine, ceilalţi - nu. Ei nu doresc să se bazeze pe spontaneitatea comportamentului uman şi pe rezultatele acestei spontaneităţi, deoarece ei cred că proiectul raţional uman este întotdeauna mai bun decât un rezultat neplanificat al interacţiunilor dintre cetăţenii liberi, neplanificate şi necomandate de nimeni. Chiar dacă ne-am gândit că, după căderea comunismului, toate acestea sunt o chestiune a trecutului, nu este aşa. A apărut iar în jurul nostru. Europeismul este un utopism nou şi, aş adăuga, este un utopism extrem de naiv şi de romantic.
Cine sunt "constructorii" şi exponenţii europeismului
Europeismul este un produs al elitelor. Este un produs al oamenilor care nu doresc să meargă la muncă de la ora 8 dimineaţă până la ora 5 după-amiază în timpul săptămânii şi să aibă un loc de muncă obişnuit. Este un produs al persoanelor care doresc să dirijeze, să comande, să patroneze, şi să "legifereze" asupra altora. Pe de o parte, printre ele sunt politicienii şi birocraţii conecşi ai acestora, şi pe de altă parte, intelectualii publici (care operează în spaţiul public şi în mass-media), şi care sunt anexaţi politicienilor. Este un grup mare de oameni din sfera publică (reprezentând proverbialul balast) care, "foarte pragmatic", maximizează efectele care decurg din poziţia lor şi care:
- doresc să se asigure că statutul lor privilegiat şi beneficiile legate de acesta vor fi de lungă durată;
- vor să se izoleze în mod deliberat de controlul electoratului, de opinia publică, şi de mecanismele democratice standard;
- vor - prin complexitatea şi netransparenţa procedurilor de luare a deciziilor din dreptul comunitar, şi prin distanţarea de cetăţeanul individual - să se detaşeze de orice consecinţe ale deciziilor luate şi de costurile (în cel mai larg sens al cuvântului) pe care ei - prin activitatea lor - le produc cetăţenilor din ţările membre.
Europeiştii sunt politicienii care, ca urmare a structurilor supranaţionale, sunt desprinşi de electoratul lor şi care se scuză faţă de electoratului lor făcând referire la obligaţiile supranaţionale şi la faptul că este imposibil să-i dezamăgească pe colegii lor de la Bruxelles. La summit-urile europene sunt mereu surprins de familiaritatea deosebită a participanţilor, dat fiind faptul că cei mai mulţi dintre ei se cunosc de mult timp (cele zece noi ţări reprezintă o schimbare în acest sens, dar chiar şi reprezentanţii lor intră de obicei foarte rapid în club), au interese similare şi au nevoie unul de celălalt. Această kunderiană "insuportabilă uşurătate a fiinţei", dată de viaţa din hotelurile de cinci stele, de zborurile cu avioane confortabile, de reuniuni în castele superbe (şi toate acestea, nu doar pentru un preşedinte sau prim-ministru, ci pentru întreg staff-ul lor numeros), creează o lume a lor, proprie; o lume care este cu totul diferită de lumea celor în numele cărora le place să vorbească atât de mult şi atât de des.
Dintre europeişti fac parte, deasemenea, birocraţii de top (datorită legilor birocraţiei şi birocratismului, de multe ori şi cei care nu sunt la vârf), care au o putere extraordinară asupra politicienilor. Ei pregătesc foarte influentele documente de fond, pe care politicianul le citeşte numai în avion sau în cursul reuniunii. Există atât de multe astfel de documente, încât trebuie - fie că ei / lui îi place sau nu - să se bazeze pe activitatea acestor persoane. Majoritatea covârşitoare a propunerilor şi deciziilor sunt predeterminate la reuniunile viceminiştrilor, directorilor de departamente din ministere, experţilor, consilierilor sau a ambasadorilor, fără vreo intervenţie a unui factor de decizie politică susţinut de un mandat. Mai mult decât atât, toate acestea sunt extrem de amplificate de gama enormă a agendelor UE, iar detaliul (unde se află de obicei problema) nu mai poate fi discutat deloc.
Mai fac parte, de asemenea, dintre europeişti, tovarăşii de drum intelectuali, pentru care lumea europeismului este aproape ideală. În această lume obţin ei o mare putere, pe care nu ar fi reuşit să o câştige niciodată pe scena internă. (a se vedea articolul meu "Intelectualii şi socialismul", www.klaus.cz/clanky/2171).
Aceste trei grupuri de oameni formează o coaliţie de interese foarte puternică, care nu are nici o contrapondere adecvată în Europa eterogenă şi vastă teritorial, cu atât de multe interese diferite. Există o majoritate tăcută, care crede că acest lucru este greşit, dar nu este în măsură să se organizeze temeinic şi care are - spre deosebire de europeişti - un loc de muncă normal, la care trebuie să se prezinte (şi, prin urmare, nu are timp suficient să se implice). Această majoritate se află în defensivă. Mai mult decât atât, europeiştii au reuşit cu succes - ca în atâtea momente în istorie - în a se prezenta pe ei înşişi drept progres uman şi pe toţi ceilalţi ca obscurantişti, care este un truc extrem de reuşit. Consecinţa este o schemă standard: o minoritate vocală, extrem de motivată, organizată non-explicit, ai căror membri, cu toate acestea, se întâlnesc şi vorbesc unul cu celălalt, faţă de o majoritate în întregime dispersată, care are interese contradictorii şi preocupări, şi care nu vede despre ce este vorba .
În plus, această majoritate crede că întregul proces de UE-izare este o mică adăugire la cursul normal al evenimentelor. Din păcate, nu este aşa. Este o întoarcere revoluţionară a cursului normal al evenimentelor.
Concluzie
Am proclamat că este o întoarcere revoluţionară a cursului normal al evenimentelor. O spun foarte în serios.
Ştiu, desigur, că există o versiune soft şi hard a europeismului, şi că nu toţi susţinătorii europeismului subscriu la versiunea sa hard. Ei nu ştiu, însă, că deschid calea pentru aceasta şi că o pregătesc.
Ştiu, deasemenea, că europeismul nu este o promiţătoare cale a treia (a se vedea discursul meu de la Vancouver, la o conferinţă la Mont Pelerin Society, “The Third Way and Its Fatal Conceits” [A treia cale şi concepţiile sale fatale], publicat în cartea „On the Road to Democracy“ [Pe drumul către democraţie], National Center for Policy Analysis, Dallas, 2005, pp 173 - 178) - pentru că există doar două căi. Şi europeismul este cea de-a doua.
Deasemenea, ştiu cât de puternică este sinergia opiniilor şi a intereselor care converg într-o direcţie similară, în ciuda diferenţelor lor de detaliu.
Václav Klaus, “What is Europeism or What Should not be the Future for Europe” [Ce este europeismul sau ceea ce nu ar trebui să fie viitorul Europei], CEP (Center for Economics and Politics), Praga, 2006.
http://www.klaus.cz/clanky/1326
Varianta în limba engleză am postat-o aici.
What is Europeism?
În ultimii ani, atât în ţara mea, cât şi în străinătate, am vorbit şi scris de multe ori despre europeism, pe care îl consider a fi ideologia dominantă a Europei contemporane. În pofida pluralismului de opinii existent în multe domenii, această ideologie determină, mai mult sau mai puţin, toate evenimentele curente importante din Europa, prin puterea sa excepţională, prin acceptarea sa generală şi prin simplitatea sa periculoasă. Ea determină, predestinează şi dirijează oamenii, chiar dacă mulţi se amăgesc că sunt complet imuni la influenţa oricărei ideologii.
Când scriam ultimele trei fraze, am căutat mult timp cuvintele potrivite care să clarifice această opinie a mea. Am vrut să sugerez că, chiar şi nominala (adică, formala) libertate de exprimare, care există ca urmare a dezmembrării finale a regimurilor europene totalitare, comuniste şi naziste, nu este suficientă pentru un dialog cu adevărat deschis despre multe probleme, inclusiv dialogul fundamental despre Europa.
Nu pot face o declaraţie, pe care aş face-o plăcere, că a avut loc eliminarea temeinică a autoritarismului din domeniul ideilor. Aroganţa autoritaristă a europenismului, care se face simţită în fiecare zi, este una dintre caracteristicile ferm înrădăcinate ale etapei contemporane a evoluţiei europene. Şi consider această aroganţă autoritaristă, împreună cu intoleranta (şi în multe privinţe suprimatoare a libertăţii) corectitudine politică, în sinergia lor, drept o combinaţie distructivă.
Datorită acestui fapt, suntem la o intersecţie importantă, iar acest lucru nu este mulţumită rezultatelor referendumurilor de anul trecut din Franţa şi Ţările de Jos [Olanda] privind Constituţia Europeană, astfel cum diverse persoane cred sau încearcă să ne sugereze. Aceste referendumuri au fost doar proverbialul vârf al aisbergului problemelor ascunse de sub suprafaţă, mai generale şi mai profunde. Să încercăm, prin acest text, să contribuim la clarificarea a ceea ce este cu aceste probleme şi de ce este aşa.
Trebuie să căutăm în lumea ideilor. Chiar dacă este o evoluţie treptată, provenită din spontaneitatea firească a activităţii a milioane de oameni, care pe termen lung domină societatea umană, şi nu constructivism - un dictat al celor aleşi, "ideile contează". Gândurile, ideile sau ideologiile - mult mai mult decât interesele de moment - influenţează direcţia în care mergem şi, mai ales, spre ce ne îndreptăm. Acesta este motivul pentru care ideile, viziunile, precum şi proiectele ambiţioase bazate pe ele, sunt atât de importante. Cursul evenimentelor din Europa în ultima jumătate de secol este cea mai bună dovadă în acest sens. Îmi pun mie o întrebare - care idei, care viziuni şi care ideologii au cauzat acest curs al evenimentelor ?
Europa din ultimii cincizeci de ani nu poate fi descrisă prin poziţia dominantă a unor - bine descrise în enciclopedii, istoric bine-cunoscute - "isme", deoarece fiecare dintre ele este parţial şi exprimă doar o componentă a realităţii noastre multidimensionale. Gândirea, în Europa, se bazează pe o doctrină mai largă, mai generală, şi, evident, eterogenă. Eu o numesc Europeism. Ea are o serie de caracteristici importante.
Europeismul ca un conglomerat de idei
În discursurile mele şi, deasemenea, în scrierile mele, am subliniat în mod repetat - poate chiar mai mult după participarea mea la o conferinţă foarte inspiratoare a New Europe Group, în ianuarie 2001, la Londra (a se vedea A. Rankin, "What's Wrong with the European Ideal ?", New Europe, London, 2000, care a vorbit despre europeism şi l-a privit ca pe o ideologie de tip cvasi-religios) - că europeismul este "un conglomerat de idei". Este o structură extrem de eterogenă, dar părţile sale individuale nu sunt izolate. Ele au propriile lor interrelaţii interne, foarte importante (fiecare dintre părţile sale le influenţează şi le consolidează pe altele). Deasemenea, spun că europeismul este o doctrină pe care aproape nimeni nu o susţine în mod explicit, şi, ca urmare a acestui fapt, este insuficient detaliată sau formulată sistematic (de facto, numai unii dintre criticii săi vorbesc despre aceasta în mod serios). Din păcate, nu este posibil, pur şi simplu, a se indica referinţe către orice surse clar definite, din care s-ar putea "citi". Mai degrabă paradoxal, s-ar putea spune că textul Constituţiei Europene a fost o anumită expresie "sumară" a europeismului, dar aceasta nu este nici ea o sursă bună, fie pentru că acest text a făcut tot posibilul pentru a suprima multe din caracteristicile şi manifestările importante ale europeismului, fie pentru a le face în mod intenţionat neclare.
Critica europenismului, desigur, există într-o serie de publicaţii - sistematic, de exemplu, în publicaţia lunară în limba engleză "The European Journal", provocator şi cu multe idei neaşteptate, în cartea lui John Laughland "Tainted Source; Undemocratic Origins of the European Idea", mai lejer în cartea observatorului american minuţios şi atent al Europei, John Gillingham, "European Integration 1950-2003: Superstate or New Market Economy ?" (Cambridge University Press, 2003), în extinsa şi în multe privinţe revoluţionara carte a lui Christopher Booker şi Richard North, "The Great Deception - The Secret History of the European Union", din care ediţia în limba cehă a fost publicată în mai 2006, dar chiar şi în aceste publicaţii nu există nicio polemică explicită cu europeismul ca atare.
Interdependenţele dintre diferitele componente ale europeismului au fost recent arătate în mod interesant de John O'Sullivan în articolul său "The EU's Usual Crisis" (Quadrant, decembrie 2005), deşi nici el nu vorbeşte direct despre europeism. El, cu toate acestea, observă existenţa în paralel a celor trei dimensiuni ale gândirii europeiste: economia politică, politica externă şi conceptul de integrare. El formulează o ipoteză după care "cei care sunt în favoarea modelului social-politic european vor tinde să sprijine modelul - 'contragreutate' al Europei în domeniul politicii externe şi modelul supranaţional al integrării europene" (pp 39), şi încearcă să ne arate că nu există nicio conexiune accidentală între aceste aspecte. Pentru el, aceste idei diferite "se agregă", deşi el adaugă că acestea sunt "tendinţe, mai degrabă decât relaţii absolut ferme" (ibid.).
Aceasta este aproximativ şi descrierea mea, deasemenea. Eu mai văd interconexiuni interne în acest "conglomerat de idei" şi puterea enormă a sinergiei lor, care decurge din aceasta. Datorită acestui fapt, europeismul reuneşte persoane cu viziuni asupra lumii foarte diferite şi le aduce împreună în multe chestiuni specifice. Aceşti oameni, altfel, nu sunt de acord unul cu altul prea mult, dar atitudinea împotriva europeismului (aceştia, din greşeală - în mod intenţionat sau neintenţionat - spun "împotriva Europei") ar fi o blasfemie pentru ei toţi. Acest lucru slăbeşte foarte mult orice posibilitate a lor de a critica europeismul. Mi-e teamă că - în situaţia politică cehă, de exemplu - social-democraţii, creştin-democraţii şi civicii, şi poate chiar şi comunişti, acceptă mai mult sau mai puţin ideologia europeismului, deşi nici unul dintre ei nu şi-ar putea admite vreodată "prietenia" în public.
Europeismul este, ca metaideologia europeană din prezent, pentru toţi susţinătorii săi, într-un fel, "flexibil". Se poate adapta, fiind în acord sau în dezacord cu războiul din Irak, dorind impozite mai mari sau mai mici, conciliant sau neconciliant cu interceptarea masivă a convorbirilor telefonice ale cetăţenilor, dorind sau nedorind comerţ cu China, sprijinind sau nesprijinind "parteneriatul civil" şi multe alte lucruri. Anumite "grupări" există, cu toate acestea, în toate aceste atitudini, care sunt aparent fără legătură între ele. Şi astfel de grupări sunt o caracteristică definitorie a acestei metaideologii.
Structura de bază a europeismului
Nu aş dori să încerc vreo ierarhizare verticală (în ceea ce priveşte importanţa), dar este posibil să se structureze orizontal europeismul, în modul următor:
1. Dimensiunea politico-economică (sau socială)
Una dintre componentele-cheie ale europeismului, care în prezent este împărtăşită atât de dreapta europeană political correct, cât şi de stânga (deşi mai puţin în Europa anglo-saxonă decât în cea "continentală" sau germano-franceză) este modelul aşa-numitei economii sociale de piaţă. Cu toate că este, în mod evident, un sistem neproductiv, suprareglementat, demotivant şi excesiv de redistributiv, paternalist, europeiştii îşi păstrează cu încăpăţânare poziţia lor favorabilă faţă de acesta. Ei refuză "pieţe fără adjective", nu doresc "piaţa liberă". Lor nu le place cuvântul capitalism. Ei apără toate tipurile de intervenţii guvernamentale sub sloganul - şi acesta este un termen frumos sugerat de O'Sullivan - "corecţii civilizate ale anarhiei pieţei" (pp. 38).
Să observăm utilizarea, nu lipsită de importanţă, a cuvântului "anarhie". Europeismul nu priveşte piaţa ca pe ceva imperfect - ca tot ce este uman - ci ca pe cel mai bun, cel mai corect, şi cel mai democratic mecanism al interacţiunilor umane. Susţinătorii europeismului nu acceptă învăţătura fundamentală a lui Adam Smith, nici ideile economiştior şi reprezentanţilor altor ştiinţe sociale care l-au urmat. Paradigma de bază a europeismului este "inversată în oglindă" - piaţa este în primul rând anarhie şi guvernul vine să corecteze această anarhie.
Acesta este un trist defect intelectual şi o lacună de personalitate periculoasă a europeiştilor, care nu-şi dau seama că în covârşitoarea majoritate a cazurilor, eşecurile guvernamentale sunt mult mai mari şi mult mai periculoase decât eşecurile pieţei, şi că guvernul nu este o entitate neutră care maximizează bunăstarea cetăţenilor săi, ci un instrument care pledează pentru interese private foarte înguste (ale diferitelor grupuri de interese şi, deasemenea, ale politicienilor şi birocraţilor care urmăresc în mod utilitarist satisfacerea, în principal, a propriilor lor interese). Europeiştii nu îşi dau seama că reglementarea guvernamentală este o armă în mâinile grupurilor de interese influente, bine organizate (şi, prin urmare, vocale), nu un promotor al intereselor unui cetăţean anonim, neorganizat, şi prin urmare aproape fără apărare.
În rezumat, europeismul - în dimensiunea sa politico-economică - se bazează pe:
- refuzul explicit al doctrinei liberale de funcţionare a economiei (şi a societăţii) şi
- credinţa în capacitatea guvernului de a fi un factor "productiv" chiar şi în activităţile care merg dincolo de conceptul său minimal (liberal-clasic).
Europeismul nu vrea să înveţe o lecţie din episodul tragic al comunismului şi din altele, nu mai puţin rele, variante ale societăţii şi economiei administrate central (diferite tipuri de regimuri fasciste sau autoritare). Nici nu învaţă vreo lecţie din experienţa cu europenele "corectări civilizate ale anarhiei pieţei". Le interpretează ca [fiind un] succes extraordinar.
Acest model social european este acceptat deopotrivă de SPD şi CDU din Germania. Este chiar considerat o parte a identităţii culturale în Franţa (cu excepţia câtorva liberali). Scandinavia aproape concurează pentru paternitatea acestui model. În Austria, acesta este privit ca o contrapartidă de dorit la "capitalismul sălbatic" american. Conservatorii britanici au ieşit demult din acest curent, dar eu nu sunt sigur dacă acest lucru va continua, sub noua conducere, care este mult mai politically correct decât cele anterioare. Întrebarea este dacă "noul" ODS (Partidul Civic Democrat [din Cehia]) nu devine mai permisiv în acest sens, deasemenea.
2. Modelul procesului de integrare
Timp de o jumătate de secol a existat o dispută permanentă în Europa, între adepţii modelului liberalizării integrării europene - care s-a bazat în principal pe cooperarea interguvernamentală dintre ţările europene (care şi-au păstrat majoritatea semnificativă a parametrilor sistemelor lor politice, sociale şi economice în propriile mâini), precum şi pe eliminarea tuturor barierelor inutile activităţilor umane la graniţele dintre state - şi avocaţii armonizării (sau omogenizării) modelului integrării, care se bazează pe unirea de sus în jos, orchestrată de către autorităţile UE, cu ambiţia de a nivela toate aspectele vieţii pentru toţi europenii şi să-i aducă într-o entitate supranaţională, care va determina o majoritate covârşitoare de parametri sistemici pentru întreaga Europă integrată, prin organele sale supranaţionale.
Primul dintre aceste modele a fost în cea mai mare parte bazat pe presupunerea că eliminarea acestor bariere va duce la o binevenită competiţie între state, precum şi la o liberalizare consecventă în cadrul fiecărei ţări. Liberalizarea nu ar trebui să vină ca un dictat de la o autoritate centrală înţeleaptă, înzestrată cu calităţi inumane, ci de la interesele individuale ale ţărilor care ar încerca să transforme condiţiile pe care le oferă în unele mai puţin rele decât cele oferite de alte ţări membre. Acest lucru ar trebui să fie o activitate spontană, nu un proiect organizat de sus. Al doilea dintre aceste modele a vrut şi vrea contrariul. În esenţă, nu doreşte ca cel mai bun sistem (unul mai puţin reglementat) să câştige, ci a dorit acceptarea generală a sistemului cel mai reglementat (de către susţinătorii acestei abordări).
În faza iniţială a integrării europene (aproximativ până la începutul erei lui Jacques Delors, la mijlocul anilor '80), primul model prevala, deşi Jean Monnet a vrut ceva diferit conceptual încă de la bun început. În faza actuală este totuşi, în mod evident, cel de-al doilea model cel care a prevalat. Europeismul se identifică pe deplin cu acesta. Este înscris in constituţia Europeană şi acum - după referendumurile din Franţa şi Ţările de Jos - [continuă] prin deplasarea de zi cu zi, "târâş-grăpiş", a Europei, spre o armonizare şi o omogenizare din ce în ce mai mare a persoanelor, precum şi a condiţiilor lor de viaţă, [lucruri] care merg înainte pe tăcute.
Problema integrării are, desigur, multe aspecte parţiale. Unul dintre ele este întrebarea cine sau ce este entitatea de bază (sau cărămida) integrării europene. Este omul (individul, bărbat sau femeie), sau statul ?
Clădirea unei entităţi supranaţionale, care este o ambiţie evidentă şi nedisimulată a europeismului şi a europeiştilor, slăbeşte statele şi consolidează relaţia directă a individului faţă de UE. Slăbirea statului creează un vid. Uniunea Europeană nu este un stat. Aceasta este doar un "set de autorităţi supranaţionale", întrucât statul este o entitate care este, fundamental, prin însăşi natura sa, mai mult decât un set de autorităţi. Este posibil să vă placă sau nu ţara în care trăiţi. Este posibil, de exemplu, să vă bucuraţi pentru ea sau nu la Jocurile Olimpice [de iarnă] de la Torino. Este posibil să o apăraţi cu o armă în mână. Este (de obicei) posibil să îi vorbiţi limba. Este posibil să o veneraţi sau să o urâţi. Nu este posibil, totuşi, să aveţi astfel de relaţii vis-à-vis de un set de autorităţi supranaţionale (pe care J. Delors a dorit să le înzestreze cu proverbialul său "suflet" al UE).
Legat de aceasta, este consolidarea conştientă şi chiar intenţionată a rolului regiunilor vis-à-vis de state, ceea ce duce la regionalizarea Europei şi la anticipaţia europeiştilor, viaţa în nirvana societăţii postguvernmentale. Europeiştii proclamă că ideea unui stat naţional este moartă demult. Prin urmare, ei renunţă la conceptul de bază iniţial, al integrării europene interguvernamentale - principiul unanimităţii - şi apără trecerea la votul cu majoritate ca regulă elementară de luare a deciziilor în cadrul UE.
După cum am menţionat deja, un alt aspect important al modelului europeist este efortul de a introduce - în ceea ce priveşte legislaţia şi cadrul instituţional - un sistem necompetitiv şi, prin urmare, armonizat, în care părţile individuale ale Europei nu s-ar concura între ele, deoarece numai un singur sistem ar prevala în interiorul lor. Practic, totul - cotele de impozitare, prestaţiile de securitate socială, metodele de reglementare, diferite tipuri de "standarde" (de mediu, igienice, veterinare, de muncă, de luptă contra incendiilor, norme de siguranţă, etc) - vor fi armonizate sau omogenizate, sub îndrumarea înţeleaptă a supraveghetorului acestei "unităţi", care este birocraţia UE şi politicienii UE.
Problema este că această armonizare, organizată de sus în jos, poate fi realizată numai în sus. Economiştii o înţeleg, deoarece aceştia sunt familiarizati cu termenul de "rigiditate în jos". Tot felul de lucruri nu pot merge în jos, deoarece interesele investite, adânc înrădăcinate, nu permit niciun fel de mişcare în această direcţie. Noi trebuie să ştim că aceasta înseamnă, în esenţă, creşterea costurilor şi reducerea competitivităţii. Unele ţări europene se confruntă deja cu aceste costuri ridicate şi, asociat cu ele, cu un grad mai scăzut de competitivitate. Politica de armonizare nu este altceva decât o incercare a acestor ţări de a exporta costurile ridicate şi gradul redus de competitivitate spre alte ţări ale UE; în ţările care sunt - din diferite motive istorice - la un nivel diferit de dezvoltare economică, au priorităţi diferite, obiceiuri şi tradiţii, precum şi ambiţii diferite. (Ca fapt divers, trebuie să menţionez că, dacă Uniunea Europeană în ansamblu nu reuşeşte să exporte aceste "costuri" în afara UE, va fi necesară intensificarea protecţionismului european şi creşterea în continuare a discriminării faţă de ţările mai puţin dezvoltate. (Mai multe despre aceasta se poate găsi în discursul meu recent din India "Atitudini dubioase ale ţărilor occidentale vis-à-vis de lumea în curs de dezvoltare"). (www.klaus.cz/clanky/936)
Europeismul este o tendinţă puternic supranaţională, care atacă în forţă, nemilos, principiul interguvernamental.
3. Opinii cu privire la libertate, democraţie şi societate
Europeiştii sunt, deasemenea, caracterizaţi prin poziţiile lor clare în disputele cu privire la democraţia parlamentară sau la societatea civilă (un program care este conceptual diferit de "societatea cetăţenilor liberi") şi în disputele cu privire la democraţie sau post-democraţie. Ei nu preferă proceduri democratice standard. Ei preferă eficienţa luării deciziilor în mod pragmatic (prin simplificarea procedurilor de luare a deciziilor, care pot fi, fără îndoială, lente şi costisitoare). Ei preferă colectivitatea în locul indivizilor (precum şi drepturile colective celor individuale), parteneriatul social (diferite tipuri de sindicalism sau corporatism), şi democraţia clasică, corporatismului. Deasemenea, este în întregime evident ce poziţii sprijină europeiştii în disputele cu privire la importanţa diferitelor "isme" post-democratice, cum ar fi multiculturalismul, feminismul, ecologismul, homosexualism, ONGismul, etc.
Se poate spune, deasemenea, că europeiştii doresc, în procesul lor de luare a deciziilor la nivel supranaţional, să elimine politica (deoarece aceştia visează la crearea unei societăţi apolitice), precum şi să introducă un sistem de luare a deciziilor, care ar fi simplificat şi incontrolabil. Acesta este motivul pentru care pledează pentru post-democraţie şi zâmbesc graţios spre apărătorii depăşiţi şi de modă veche ai bunei şi vechii democraţii şi ai bunei politici "politice" de altădată. Din moment ce ei sunt (şi le place sa fie) departe de cetăţeni, cum ei nu văd cetăţenii şi nu ajung la ei în mod direct, au nevoie de diverse colectivităţi, grupuri şi grupări, cu care pot face aranjamente la o scară mare (fie să-i urmeze orbeşte sau să le suprime şi complice viaţa). Acesta este motivul pentru care le place conceptul corporatist al parteneriatelor sociale, motivul pentru care preferă big business-ul şi marile sindicate, de aceea ei vor compensări tip Galbraith (la nivel macro, nu în piaţă, care funcţionează la nivel micro). Din moment ce ei nu doresc să fie sub controlul strict al cetăţenilor, este convenabil pentru ei să trateze cu diverse ONG-uri, care - cel puţin asta speră ei - le dau o legitimitate care altfel le-ar lipsi, şi ţin loc de "vocea poporului ", chiar dacă acesta este un popor foarte ciudat.
Europeismul, deasemenea, acceptă a priori tot ce este nou, progresist, non-tradiţional, non-conservator. Acesta este motivul pentru care europeismului îi place feminismul, homosexualismul, multiculturalismul şi alte tendinţe similare, care distrug temeliile străvechi ale culturii şi civilizaţiei europene. Europeiştii cunosc bine, chiar dacă gândesc pe termen scurt, fără a se gândi la consecinţe, că toate acestea le sunt de folos pentru a-şi realiza obiectivele. Consecinţele pe termen lung nu prezintă interes pentru ei.
Europeismul este, în esenţă, o viziune neliberală, dacă folosim cuvântul liberal în sensul său original, european (nu american).
4. Înţelegerea politicii externe şi a relaţiilor internaţionale
Europeiştilor nu le place "politica internă" (care se presupune a fi sub un control democratic mult mai strict), şi, prin urmare, promovează - lipsita de democraţie - luare a deciziilor la nivel supranaţional. Lor le place o gândire geopolitică la scară mare, la nivel mondial, şi acest lucru este, deasemenea, un motiv pentru care înfiinţează organizaţii internaţionale sau supranaţionale una după alta. Cu şaizeci de ani în urmă, în textul său celebru “The Intellectuals and Socialism” (The University of Chicago Law Review, 1949), Friedrich von Hayek a scris foarte convingător despre oamenii de acest fel, care luptă pentru o poziţie (de obicei, bine plătită) în aceste organizaţii. Efortul de a emancipa politica şi politicienii de sub obligaţia "responsabilităţii" democratice este unul dintre obiectivele principale ale europeiştilor. Ei nu sunt singurii care fac aşa ceva, dar eu sunt sigur că niciodată în istorie nu au avut atât de mult succes persoane cu acest tip de gândire, cum ar fi crearea UE.
Acesta este motivul pentru care europeismul promovează sloganul: "mai puţin stat naţional, mai mult internaţionalism", acesta este motivul pentru care europeiştii asociază intenţionat statul naţional cu naţionalismul, acesta este motivul pentru care promovarea multiculturalismului şi a principiului dezasimilării, de aceea ei se străduiesc să denaţionalizeze cetăţenia, acesta este motivul pentru care tot felul de partide politice pan-europene sunt în curs de fondare, sunt sprijinite. Acesta este motivul pentru care ei aşteaptă naşterea identităţii europene şi a "poporului" european; acesta este motivul pentru care doresc să construiască un fel de "frăţie europeană". Acesta este motivul pentru care europeiştii pledează în favoarea universalismului abstract al drepturilor. De aceea se străduiesc să obţină o lume omogenizată, "decafeinizată" (fără niciun gust, aromă, şi miros). Acesta este motivul pentru care este creată impresia că ceea ce este în joc în Europa, acum, este un fel de reunificare (după moda germană Wiedervereinigung care a avut, totuşi, o justificare în această ţară, împărţită cu forţa cu o jumătate de secol în urmă). Acesta este motivul pentru care ei sugerează că ceva de genul "psihicul colectiv al Europei" există.
Europa nu prea a fost o entitate politică în trecutul său, ci mai degrabă un cadru de referinţă pentru o viaţă spirituală şi culturală, şi consider aceste ambiţii (şi argumente) ale europeiştilor a fi doar un paravan, folosind cuvinte frumoase în scopul de a ascunde interese foarte concrete. Acestea sunt interesele pentru a scăpa de stat, ca garant nesubstituibil al democraţiei, ca o unitate politică de bază a unui sistem democratic (în contrast cu reichurile, imperiile, uniunile, ligile de ţări), ca singura arenă semnificativă de organizare a vieţii politice, cea mai mare posibilă, dar, în acelaşi timp, deasemenea, cea mai mică bază rezonabilă de reprezentare politică şi de reprezentativitate. Europeismul este o încercare de a se crea o brave new world huxleyană, în care vor exista "rosy hours", dar nu libertate şi democraţie.
Mai mult decât atât, O'Sullivan sugerează că - spre deosebire de interguvernamentalism - supranaţionalismul europeismului "tinde la fabricarea rivalităţii prin însăşi acţiunile sale, chiar şi atunci când nimeni nu o intenţionează" (pp 40) şi că supranaţionalismul învie rivalitatea faţă de Statele Unite ale Americii, cu alte cuvinte, antiamericanismul. În loc de atlantism sau de alianţă trans-atlantică, el duce la tendinţe opuse. Gândirea "continentală", deasemenea, duce la acceptarea unei alte idei false - conflictul dintre Occident şi Islam ar fi un prim-plan al inevitabilei ciocniri viitoare dintre civilizaţii. Supranaţionalismul incită la toate acestea prin însăşi natura sa. Existenţa puternicelor State Unite nu poate fi luată ca un motiv pentru unificarea europeană.
5. Poziţia filosofică extinsă a europeismului
În "Weltanschaung"-ul sau general, europeismul nu susţine o credinţă evoluţionistă modestă în ordinea spontană, ci o poziţie radical constructivistă. Dictonul legendar al lui Mises şi Hayek, că lumea este (şi ar trebui să fie) un rezultat al "acţiunii umane", nu al "proiectului uman", este exact opusul opiniilor europeiştilor. Europeiştii nu cred în activitatea umană spontană, nereglementată şi necontrolată. Ei au încredere în cei desemnaţi (nu în cei aleşi), au încredere în ei înşişi sau în cei care sunt desemnaţi de către ei. Ei cred într-o societate umană structurată pe verticală şi ierarhizată (în huxleyenii Alpha-Pluşi şi Epsiloni, cei din urmă slujindu-i pe primii). Ei vor să proiecteze, să planifice, să reglementeze şi să-i administreze pe ceilalţi, deoarece numai unii (ei înşişi) ştiu ce este bine, ceilalţi - nu. Ei nu doresc să se bazeze pe spontaneitatea comportamentului uman şi pe rezultatele acestei spontaneităţi, deoarece ei cred că proiectul raţional uman este întotdeauna mai bun decât un rezultat neplanificat al interacţiunilor dintre cetăţenii liberi, neplanificate şi necomandate de nimeni. Chiar dacă ne-am gândit că, după căderea comunismului, toate acestea sunt o chestiune a trecutului, nu este aşa. A apărut iar în jurul nostru. Europeismul este un utopism nou şi, aş adăuga, este un utopism extrem de naiv şi de romantic.
Cine sunt "constructorii" şi exponenţii europeismului
Europeismul este un produs al elitelor. Este un produs al oamenilor care nu doresc să meargă la muncă de la ora 8 dimineaţă până la ora 5 după-amiază în timpul săptămânii şi să aibă un loc de muncă obişnuit. Este un produs al persoanelor care doresc să dirijeze, să comande, să patroneze, şi să "legifereze" asupra altora. Pe de o parte, printre ele sunt politicienii şi birocraţii conecşi ai acestora, şi pe de altă parte, intelectualii publici (care operează în spaţiul public şi în mass-media), şi care sunt anexaţi politicienilor. Este un grup mare de oameni din sfera publică (reprezentând proverbialul balast) care, "foarte pragmatic", maximizează efectele care decurg din poziţia lor şi care:
- doresc să se asigure că statutul lor privilegiat şi beneficiile legate de acesta vor fi de lungă durată;
- vor să se izoleze în mod deliberat de controlul electoratului, de opinia publică, şi de mecanismele democratice standard;
- vor - prin complexitatea şi netransparenţa procedurilor de luare a deciziilor din dreptul comunitar, şi prin distanţarea de cetăţeanul individual - să se detaşeze de orice consecinţe ale deciziilor luate şi de costurile (în cel mai larg sens al cuvântului) pe care ei - prin activitatea lor - le produc cetăţenilor din ţările membre.
Europeiştii sunt politicienii care, ca urmare a structurilor supranaţionale, sunt desprinşi de electoratul lor şi care se scuză faţă de electoratului lor făcând referire la obligaţiile supranaţionale şi la faptul că este imposibil să-i dezamăgească pe colegii lor de la Bruxelles. La summit-urile europene sunt mereu surprins de familiaritatea deosebită a participanţilor, dat fiind faptul că cei mai mulţi dintre ei se cunosc de mult timp (cele zece noi ţări reprezintă o schimbare în acest sens, dar chiar şi reprezentanţii lor intră de obicei foarte rapid în club), au interese similare şi au nevoie unul de celălalt. Această kunderiană "insuportabilă uşurătate a fiinţei", dată de viaţa din hotelurile de cinci stele, de zborurile cu avioane confortabile, de reuniuni în castele superbe (şi toate acestea, nu doar pentru un preşedinte sau prim-ministru, ci pentru întreg staff-ul lor numeros), creează o lume a lor, proprie; o lume care este cu totul diferită de lumea celor în numele cărora le place să vorbească atât de mult şi atât de des.
Dintre europeişti fac parte, deasemenea, birocraţii de top (datorită legilor birocraţiei şi birocratismului, de multe ori şi cei care nu sunt la vârf), care au o putere extraordinară asupra politicienilor. Ei pregătesc foarte influentele documente de fond, pe care politicianul le citeşte numai în avion sau în cursul reuniunii. Există atât de multe astfel de documente, încât trebuie - fie că ei / lui îi place sau nu - să se bazeze pe activitatea acestor persoane. Majoritatea covârşitoare a propunerilor şi deciziilor sunt predeterminate la reuniunile viceminiştrilor, directorilor de departamente din ministere, experţilor, consilierilor sau a ambasadorilor, fără vreo intervenţie a unui factor de decizie politică susţinut de un mandat. Mai mult decât atât, toate acestea sunt extrem de amplificate de gama enormă a agendelor UE, iar detaliul (unde se află de obicei problema) nu mai poate fi discutat deloc.
Mai fac parte, de asemenea, dintre europeişti, tovarăşii de drum intelectuali, pentru care lumea europeismului este aproape ideală. În această lume obţin ei o mare putere, pe care nu ar fi reuşit să o câştige niciodată pe scena internă. (a se vedea articolul meu "Intelectualii şi socialismul", www.klaus.cz/clanky/2171).
Aceste trei grupuri de oameni formează o coaliţie de interese foarte puternică, care nu are nici o contrapondere adecvată în Europa eterogenă şi vastă teritorial, cu atât de multe interese diferite. Există o majoritate tăcută, care crede că acest lucru este greşit, dar nu este în măsură să se organizeze temeinic şi care are - spre deosebire de europeişti - un loc de muncă normal, la care trebuie să se prezinte (şi, prin urmare, nu are timp suficient să se implice). Această majoritate se află în defensivă. Mai mult decât atât, europeiştii au reuşit cu succes - ca în atâtea momente în istorie - în a se prezenta pe ei înşişi drept progres uman şi pe toţi ceilalţi ca obscurantişti, care este un truc extrem de reuşit. Consecinţa este o schemă standard: o minoritate vocală, extrem de motivată, organizată non-explicit, ai căror membri, cu toate acestea, se întâlnesc şi vorbesc unul cu celălalt, faţă de o majoritate în întregime dispersată, care are interese contradictorii şi preocupări, şi care nu vede despre ce este vorba .
În plus, această majoritate crede că întregul proces de UE-izare este o mică adăugire la cursul normal al evenimentelor. Din păcate, nu este aşa. Este o întoarcere revoluţionară a cursului normal al evenimentelor.
Concluzie
Am proclamat că este o întoarcere revoluţionară a cursului normal al evenimentelor. O spun foarte în serios.
Ştiu, desigur, că există o versiune soft şi hard a europeismului, şi că nu toţi susţinătorii europeismului subscriu la versiunea sa hard. Ei nu ştiu, însă, că deschid calea pentru aceasta şi că o pregătesc.
Ştiu, deasemenea, că europeismul nu este o promiţătoare cale a treia (a se vedea discursul meu de la Vancouver, la o conferinţă la Mont Pelerin Society, “The Third Way and Its Fatal Conceits” [A treia cale şi concepţiile sale fatale], publicat în cartea „On the Road to Democracy“ [Pe drumul către democraţie], National Center for Policy Analysis, Dallas, 2005, pp 173 - 178) - pentru că există doar două căi. Şi europeismul este cea de-a doua.
Deasemenea, ştiu cât de puternică este sinergia opiniilor şi a intereselor care converg într-o direcţie similară, în ciuda diferenţelor lor de detaliu.
Václav Klaus, “What is Europeism or What Should not be the Future for Europe” [Ce este europeismul sau ceea ce nu ar trebui să fie viitorul Europei], CEP (Center for Economics and Politics), Praga, 2006.
http://www.klaus.cz/clanky/1326
Varianta în limba engleză am postat-o aici.
The Intellectuals and Socialism: As Seen from a Post-Communist Country Situated in Predominantly Post-Democratic Europe
Preluat de pe FB Prioritate de Dreapta
English Pages, 22. 8. 2005
1. I take it for granted that this audience knows the slightly provocative (because mercilessly generalizing) but very powerful and important, now already 56 years old article “The Intellectuals and Socialism”. This audience certainly knows as well that it was written by F. von Hayek and that it was published in the very confused and very pro-socialist post-second world war era, when the overall belief in the benefits of social engineering and of economic planning and, at the same time, the disbelief in free markets were at their heights.I suppose that many of us still remember Hayek’s definition of intellectuals (we would probably say public intellectuals nowadays) as “the professional second-hand dealers in ideas”, who are proud of not “possessing special knowledge of anything in particular”, who do not take “direct responsibility for practical affairs” and who need not “even be particularly intelligent” to perform their “mission”. Hayek argued that they are satisfied with being “intermediary in the spreading of ideas” of original thinkers to the common people, whom they consider not being their equals.
Hayek was – more than half a century ago, which means before the current prevalence of electronic media – aware of the enormous power of intellectuals to shape public opinion and warned us that “it is merely a question of time until the views held by the intellectuals become the governing force of politics”. This is as valid today as it was when he wrote it.
The question is what kind of ideas is favoured by the intellectuals. The question is whether the intellectuals are neutral in their choice of ideas with which they are ready to deal with. Hayek argued that they are not. They do not hold or try to spread all kinds of ideas. They have very clear and, in some respect, very understandable preferences for some of them. They prefer ideas, which give them jobs and income and which enhance their power and prestige.
They, therefore, look for ideas with specific characteristics. They look for ideas, which enhance the role of the state because the state is usually their main employer, sponsor or donator. That is not all. According to Hayek “the power of ideas grows in proportion to their generality, abstractness, and even vagueness”. Hence it is not surprising that the intellectuals are mostly interested in abstract, not directly implementable ideas. This is also the way of thinking, in which they have comparative advantage. They are not good at details. They do not have ambitions to solve a problem. They are not interested in dealing with the everyday’s affairs of common citizens. Hayek put it clearly: “the intellectual, by his whole disposition, is uninterested in technical details or practical difficulties.” He is interested in visions and utopias and because “socialist thought owes its appeal largely to its visionary character” (and I would add lack of realism and utopian nature), the intellectual tends to become a socialist.
In a similar way, Raymond Aron, in his famous essay “The Opium of Intellectuals”, analyzed not only the well-known difference between the revolutionary and reformist way of thinking but also – and this is more relevant in this context – the difference between “prosaic” and “poetry”. Whereas “the prosaic model of thinking lacks the grandeur of utopia” (Roger Kimball), the socialist approach is – in the words of Aron – based “on the poetry of the unknown, of the future, of the absolute”. As I understand it, this is exactly the realm of intellectuals. Some of us want to immediately add that “the poetry of the absolute is an inhuman poetry”.
2. As I said, the intellectuals want to increase their own prestige and power. When we, in the communist countries, came across the ideas of Hayek and Aron, we had no problems to understand their importance. They gave us the much needed explanation of the somewhat peculiar prominence of intellectuals in our own society of that time. Our intellectuals, of course, did not like to hear it and did not want to recognize it because their peculiar prominence coexisted with the very debilitating absence of intellectual freedom, which the intellectuals value very highly. That was, however, not the only argument. The communist politicians needed their intellectual fellow-travelers. They needed their “dealings in ideas”, their “shaping of public opinion”, their apology of the inhuman, irrational and inefficient regime. They needed their ability to supply them with general, abstract and utopian ideas. They especially needed their willingness to deal with the hypothetical future instead of criticising the very much less rosy reality.
The intellectuals at that time, and I do not have in mind the life in the years of Stalin’s terror, were not happy. They were deeply disappointed with their own economic well-being. They were frustrated by many constraints they had to face and follow. Their position in the communist society was, nevertheless, relatively high and, paradoxically, very prestigious (I have, of course, in mind their relative position). The communist rulers, in their arbitrary and voluntaristic way of dealing with people, used and misused the intellectuals and were able to make them up for it. This brought the intellectuals in a very tricky position. They were not “valued” (or evaluated) by the invisible hand of the market but by the very visible hand of the rulers of that society. To my great regret many intellectuals were not able (or did not want) to understand the dangerous implications of such an arrangement.
As a result of this, and, again, it was no great surprise to me, after the fall of communism, in our suddenly free society, where many (if not all) previous constraints were removed practically over night, the first frustrated and openly protesting group were the intellectuals – “journalists, teachers, publicists, radio commentators, writers of fiction, and artists” (to quote Hayek). They were protesting against the unpleasant constraints created by the market. They found out very rapidly that the free society (and free markets) may not need so much of their service as they were used to in the past. They especially understood that their valuation by the impersonal forces of supply and demand may be not only less favorable than their own self-valuation (and Robert Nozick is right when he says that “intellectuals feel they are the most valuable people”) but even less favorable than that of politicians and bureaucrats of the old regime. They became, therefore, the first visible and noisy critics of our new free society we had been dreaming of having for decades.
In their elitist criticism of the market, of the insufficiently “human” laws of supply and demand and of the prices, which were the outcome of nobody’s explicit decision and deliberation, they were – I have to admit – relatively successful. It should be made known that – especially at the beginning, but I am afraid it has not changed much – they have been more critical of the market economy (and of the lack of redistribution in their favour) than the rest of our society because – to their great surprise – the standard of life of ordinary people has been raised, at least relatively, more than theirs. Schumpeter was right when he, in 1942, in his “Capitalism, Socialism and Democracy”, made his well-known point that “the capitalist achievement does not typically consist in providing more silk stockings for queens, but in bringing them within the reach of factory girls in return for steadily decreasing amounts of effort.” That simple truth is something many intellectuals have not been ready or willing to accept.
We, who are here today, know that the free market system does not reward most neither “the best nor the brightest” (John K. Williams), but those who – in whatever way and form – satisfy the tastes and preferences of others. We agree with Hayek that “nobody can ascertain, save through the market, the size of an individual’s contribution to the overall product”. And we know that the free market system does not typically reward those who are – in their own eyes – the most meritorious. Because the intellectuals value themselves very highly, they disdain the marketplace. Markets value them differently than their own eyes and, in addition to it, markets function nicely without their supervision. As a result, the intellectuals are suspicious of free markets and prefer being publicly funded. That is another reason, why they are in favour of socialism.
These arguments are not new but our experience in the first days after our – so called – Velvet Revolution was in this respect more than instructive. What actually happened was more textbook-like than anyone of us would had expected.
3. In the first decade of the 21th century we should not concentrate exclusively on socialism. There is a well-known saying that we should not fight the old, already non-existent battles. I find this point worth stressing even if I do not want to say that socialism is definitely over. There are, I believe, at least two arguments, which justify looking at other ideologies as well. The first is the difference between the hard and soft version of socialism and the second is the emergence of new “isms” based on similar illiberal or antiliberal views.
As regards the first problem we can probably confidently say that its “hard version” – communism – is over. It is a great victory for us, but this victory should not demotivate us because the fall of communism does not automatically lead to a system we would like to have and live in. It is not a victory of ideas of classical (or European) liberalism. Fifteen years after the collapse of communism I am afraid, more than at the beginning of its softer (or weaker) version, of social-democratism, which has become – under different names, e.g. the welfare state or the soziale Marktwirtschaft – the dominant model of the economic and social system of current Western civilization. It is based on big and patronizing government, on extensive regulating of human behavior, and on large-scale income redistribution.
As we see both in Europe and in America, the intellectuals love such a system. It gives them money and an easy life. It gives them an opportunity to be influential and to be heard. The Western world is still affluent enough to be able to support and finance many of their unpractical and directly unpurposeful activities. It can afford the luxury of employing herds of intellectuals to use “poetry” for praising the existing system, for selling the concept of positive rights, for advocating constructivist human designs (instead of spontaneous human action), for promoting other values than freedom and liberty.
We need to understand this contemporary version of world-wide socialism, because our old concepts may omit some of the crucial features of what is around us just now. We may even find out that the continuous use of the term socialism can be misleading.
4. This brings me to another problem. After the complete discrediting of communism and in the moment of the undeniable crisis of the European social-democratism the explicit socialism has become insufficiently attractive for most intellectuals. Nowadays, it is difficult to find – in the West – an intellectual, who wants to be “in” and to have an influence, who would call himself a socialist. The explicit socialism has lost its appeal and we should not have it as the main rival to our ideas today.
Illiberal ideas are becoming to be formulated, spread and preached under the name of ideologies or “isms”, which have – at least formally and nominally – nothing in common with the old-styled, explicit socialism. These ideas are, however, in many respects similar to it. There is always a limiting (or constraining) of human freedom, there is always ambitious social engineering, there is always an immodest “enforcement of a good” by those who are anointed (T. Sowell) on others against their will, there is always the crowding out of standard democratic methods by alternative political procedures, and there is always the feeling of superiority of intellectuals and of their ambitions.
I have in mind environmentalism (with its Earth First, not Freedom First principle), radical humanrightism (based – as de Jasay precisely argues – on not distinguishing rights and rightism), ideology of “civic society” (or communitarism), which is nothing less than one version of post-Marxist collectivism which wants privileges for organized groups, and in consequence, a refeudalization of society. I also have in mind multiculturalism, feminism, apolitical technocratism (based on the resentment against politics and politicians), internationalism (and especially its European variant called Europeanism) and a rapidly growing phenomenon I call NGOism.
All of them represent substitute ideologies for socialism. All of them give intellectuals new possibilities, new space for their activities, new niches in the market of ideas. To face these new isms, to reveal their true nature, and to be able to get rid of them, may be more difficult than in the past. It may be more complicated than fighting the old, explicit socialism. Everyone wants to have healthy environment; everyone wants to overcome loneliness of the fragmented post-modern society and to participate in positive activities of various clubs, associations, foundations and charity organizations; almost everyone is against discrimination based on race, religion or gender; many of us are against the extensive power of the state, etc. To demonstrate the dangers of these approaches, therefore, very often means blowing against the wind.
5. These alternative ideologies, in their unclear, unstable and yet undescribed potential synergy, are successful especially where there is no sufficient resistance to them, where they find a fertile soil for their flourishing, where they find a country (or the whole continent) where freedom (and free markets) have been heavily undermined by long lasting collectivistic dreams and experiences and where intellectuals have succeeded in getting and maintaining a very strong voice and social status. I have in mind, of course, rather Europe, than America. It is Europe, where we witness the crowding out of democracy by post democracy, where the EU dominance replaces democratic arrangements in the EU member countries, where the Hayek’s “paragovernment”, connected with organized (because organizable) interests is successful in guiding policy, and where even some of the liberals – in their justified criticism of the state – do not see the dangers of empty Europeanism and of a deep (and ever deeper) but only bureaucratic unification of the whole European continent. They applaud the growing formal opening of the continent, but do not see that the elimination of some of the borders without actual liberalization of human activities “only” shifts governments upwards, which means to the level where there is no democratic accountability and where the decisions are made by politicians appointed by politicians, not elected by citizens in free elections.
The European constitution was an attempt to set up and consolidate such a system in a legal form. It was an attempt to constitute it. It is, hence, more than important that the French and Dutch referenda made an end to it, that they interrupted the seemingly irreversible process toward “ever-closer Europe” and that they set into motion a hopefully serious discussion – in Eurospeak it is called “a reflection period”. I do not assume that this permitted reflection organized from above will go far enough to reveal deeply rooted causes of the current European problems. It, nevertheless, opened the door. We should use this opportunity for reminding our fellow citizens what makes our society free, democratic and prosperous.
It is a political system, which must not be destroyed by a postmodern interpretation of human rights (with its stress on positive rights, with its dominance of group rights and entitlements over individual rights and responsibilities and with its denationalization of citizenship), by weakening of democratic institutions, which have irreplaceable roots exclusively on the territory of the states, by the “multiculturally” caused loss of a needed coherence of various social entities, and by continental-wide rent-seeking (made possible when decision-making is done at a level which is very far from the individual citizens and where the dispersed voters are even more dispersed than in sovereign countries).
It is an economic system, which must not be damaged by excessive government regulation, by fiscal deficits, by heavy bureaucratic control, by attempts to perfect markets by means of constructing the “optimal” market structures, by huge subsidies to privileged or protected industries and firms, by labor market rigidities, etc.
It is a social system, which must not be wrecked by all imaginable kinds of disincentives, by more than generous welfare payments, by large scale redistribution, by many forms of government paternalism.
It is a system of ideas, which will be based on freedom, personal responsibility, individualism, natural caring for others and genuine moral conduct of life.
It is a system of relations and relationships of individual countries, which must not be based on false internationalism, on supranational organizations and on misunderstanding of globalization and of externalities but which will be based on good neighborliness of free, sovereign countries and on international pacts and agreements.
The founding fathers of the Mont Pelerin Society, Hayek and Friedman, together with others, always insisted on fighting for what seemed politically impossible. We should keep doing the same.
Bibliography
1. Aron, R., The Opium of the Intellectuals, London, Secker & Wartburg, 1957
2. Barry N., The European Constitution: a requiem? The Freeman, Ideas on Liberty, October 2004
3. Fonte J., Democracy´s Trojan Horse, The National Interest, Number 76, Summer 2004
4. von Hayek, F., The Intellectuals and Socialism, The University of Chicago Law Review, Spring 1949
5. von Hayek, F., Law, Legislation and Liberty, vol. 3, Routledge et Kegan Paul, London and Henley, 1979
6. von Hayek, F., The Fatal Conceit (The Errors of Socialism), Routledge, London, 1990
7. de Jasay, A., Free-Riding on the Euro, The Library of Economics and Liberty, September 17, 2003
8. Kimball, R., Raymond Aron and the Power of Ideas, The New Criterion Vol. 19, No. 9, May 2001
9. Klaus, V., The Third Way and Its Fatal Conceits, Speech at the Mont Pelerin Society Regional Meeting,Vancouver, Canada, August 30,1999
10. Klaus, V., Back to Europe or Avanti Into the European Union?, Speech at the Mont Pelerin Society Regional Meeting, Bratislava, Slovak Republic, September 10, 2001
11. Klaus, V., Reflections on the Current Situation in Europe, Speech at the Mont Pelerin Society Meeting, Chattanooga, U.S.A., September 18, 2003
12. Klaus, V., The Czech Republic’s Transition, European Problems, and the Fraser Institute, in “Celebrating Freedom”, Fraser Institute, Vancouver, Canada, 2005
13. Klaus, V., On the Road to Democracy: The Czech Republic from Communism To Free Society, National Center for Policy Analysis, 2005
14. Nozick, R., Why do Intellectuals Oppose Capitalism?, CATO Policy Report, No. 1, 1998
15. Schumpeter, J. A., Capitalism, Socialism and Democracy, New York, Harper & Row, 1942
16. Sowell, T., The Vision of the Anointed, New York, Basic Books, 1995
17. Williams, J. K., Intellectuals, Moralists and The Free Market, The Freeman, February 1982, Vol. 32, No. 2
Václav Klaus, Remarks prepared for the Mont Pelerin Society Regional Meeting, Reykjavik, Iceland, August 22, 2005
Abonați-vă la:
Postări (Atom)