ActiveNews :
28 iunie 1883: Ziaristul Mihai Eminescu a căzut luptând, la 33 de ani, sacrificat pentru “integrarea europeană”. Interviu exclusiv cu reputatul eminescolog Nae Georgescu
Pe 28 iunie 1883, ziaristul incomod Mihai Eminescu, conducătorul jurnalului conservator “Timpul”, este arestat şi apoi internat forţat într-o clinică de boli nervoase. Câţiva eminescologi s-au aplecat cu acribie, mai ales în ultimii ani, asupra misterelor acestei zile. Profesorul Nicolae Balint ne oferă, în exclusivitate, un interviu cu profesorul Nae Georgescu, autorul lucrărilor Boala şi moartea lui Eminescu si Eminescu. Ultima zi la Timpul (Dosar de presă). Cartea argumentelor, printre multe altele dedicate poetului şi jurnalistului nationalist Mihai Eminescu. În lucrarea din urmă, eminentul eminescolog tratează exact această zi de 28 iunie 1883, când prim-redactorul ziarului “Timpul” îşi publică ultimul editorial de presă dedicat, parca previzionar, condiţiei libertăţii presei şi a jurnalistului.
Cartea lui Nae Georgescu “este o minutioasa refacere a zilei de 28 iunie 1883 in biografia politica a poetului. Sunt aduse si comentate marturii din presa, din arhive, din scrisori, amintiri si comentarii despre poet, totul cu scopul de a afla cat a fost boala omeneasca si cat a fost interventie brutala, care a dus la indepartarea pentru totdeauna a lui Mihai Eminescu din presa si din viata publica”, se afirmă în prezentarea lucrării.
“Eminescu nu era un simplu articlier la ziarul TIMPUL, el dezvolta adevarate teorii sociale, economice si politice, toate incomode si mai ales nepotrivite in contextul in care, prin alianta care se discuta la nivelul cel mai inalt european, tara noastra trebuia sa renunte la apararea romanilor din Transilvania, lasand definitiv soarta lor in mainile Imperiului Austro-Ungar. Pe de alta parte, Eminescu era un puternic agent de influenta a opiniei publice, scrisul sau fiind mereu asteptat, temut si respectat”, se mai arată în această prezentare.
“Autorul arata cum toti prietenii lui Eminescu, incepand cu junimistii de frunte, ca Titu Maiorescu, Theodor Rosetti ori Iacob Negruzzi, si sfarsind cu ziaristii foarte apropiati, ca Ioan Slavici ori I.L.Caragiale, parasisera, de fapt, aceasta corabie pentru a se imbarca in echipele puterii, poetul ramanand singurul ziarist pe baricadele opozitiei, alaturi de cativa membri marcanti ai acesteia, ca Al. Lahovari ori Mihail Kogalniceanu, care, insa, erau oameni politici, parlamentari angajati, nu ziaristi propriu-zisi. Mai mult, propriul sau ziar, TIMPUL, care a castigat victorii de presa rasunatoare datorita lui Eminescu, ei bine, ziarul isi schimba directia si orientarea si imediat confirma nebunia marelui poet. Cartea desfasoara cu febrilitate documente de acest fel, rezultand un Eminescu tragic, prins intr-o capcana fara putinta de iesire, dar in acelasi timp puternic, luptator: el a cazut luptand.”. In interviul de mai jos, Nae Georgescu consideră, cu sublinierea autorului intervievat, că “MARELE OM DE PRESĂ, CEL CARE A FĂCUT ISTORIE ÎN PRESA TIMPULUI ŞI A BĂGAT PRESA ÎN ISTORIE, A FOST ÎNVINS TOCMAI DE CĂTRE PRESĂ”. Cu menţiunea noastră că presa respectivă, cu care s-a luptat Eminescu în întreaga sa carieră de jurnalist, om politic şi militant pentru România Mare, devenise expresia unei conjuraţii politice, de sorginte austro-ungară.
Eminescu s-a născut pe 20 decembrie 1849
Nicolae Balint: Moartea lui Eminescu – așa cum este ea descrisă în cărțile de literatură care reprezintă obiectul de studiu al elevilor de diferite grade – este departe de adevăr. De ce această tăcere (enigmă) după atâția ani și mai ales acum când putem să ne exprimăm liber?
Nae Georgescu: Să ne înţelegem: moartea lui Eminescu nu este subiect de manual şcolar. Într-un manual se prezintă mai mult opera autorului, se comentează, se analizează, se propune ca model. Viaţa lui Eminescu nu se cunoaşte prea bine, şi avem motive să credem că el însuşi n-a fost prea darnic cu informaţii despre sine, dimpotrivă: multe lucruri le-a ascuns, pe altele le-a uitat, altele n-a crezut că-i interesează şi pe alţii…În fond, ce înţelegem noi prin viaţa cuiva, fie el scriitor, ziarist, om politic sau simplu cetăţean? Ce înălţime a avut, ce culoare aveau ochii sau părul, dacă era şchiop sau surd, dacă se îmbrăca în gri sau negru, etc., etc.? Noi avem multe vieţi ale lui Eminescu, mai ales romane, dar şi biografii romanţate sau cronologii, care de care mai interesantă, mai captivantă. Sub semnul adevărului, niciuna nu seamănă cu alta, dar de asta nu trebuie să dea seama manualele şcolare. Aici e nevoie de o scurtă notă biografică. În privinţa morţii lui Eminescu, sau a altor momente importante din curgerea vieţii poetului, s-au scris extrem de multe lucrări şi autorii lor chiar că nu se potrivesc unii cu alţii, încât manualul şcolar nu poate face faţă. În privinţa bolii lui Eminescu, de asemenea. Chiar despre ziua naşterii lui Eminescu sunt multe opinii diferite. Noi sărbătorim 15 ianuarie, dar să ştiţi că Eminescu s-a născut pe 20 decembrie (cu un an în urma, respectiv 1949 – nota red. AN). S-a instituit un obicei cultural, cum şi de ce să-l schimbăm? În general eu cred că Eminescu trebuie să existe şi dincolo de manual, că trebuie să-l gândească nu numai elevii ci şi oamenii maturi, cu sau fără şcoală – cu sau fără manual. Pentru ei e bine să se ştie că există o ştiinţă, eminescologia, care caută mereu adevăruri, reformulează, readuce în atenţie documente vechi, găseşte şi pune înainte documente noi… Este o ştiinţă vie, şi, ca orice e viu, este mereu în mişcare .
“Eminescu a fost sacrificat la 33 de ani pentru integrarea României în Europa de atunci”
La 40 de ani neîmpliniți Eminescu era un om tânăr, avea toată viața înainte. Cine și mai ales de ce ar fi avut interesul să-l elimine pe Eminescu?
Sunt complexe politice în jurul personalităţii lui Eminescu (nu în jurul vieţii, ci al personalităţii sale) care ţin de geopolitica momentului, de înaltele interese de stat ale momentului. Suntem în 1883, la 33 de ani abia împliniţi ai poetului, şi el a trebuit să fie sacrificat, ca ziarist şi om politic, pentru ceea ce am putea numi integrarea României în Europa de atunci. Pe fondul unei crize a bolii sale de nervi s-a declanşat o stratagemă de reţinere, apoi de îndepărtare a lui din presă – şi din acest an, 1883, până în 1889, anul morţii sale, el n-a mai putut reintra în viaţa publică. O puternică presiune politică, dar şi mediatică, a făcut ca Eminescu să-şi piardă definitiv credibilitatea ca ziarist şi om politic. ASTFEL CĂ MARELE OM DE PRESĂ, CEL CARE A FĂCUT ISTORIE ÎN PRESA TIMPULUI ŞI A BĂGAT PRESA ÎN ISTORIE, A FOST ÎNVINS TOCMAI DE CĂTRE PRESĂ.
“Cu Eminescu nu ne putem sălbătici – cu această cădere în calculator, însă, da”
Cum caracterizați relațiile lui Eminescu cu Titu Maiorescu?
Ca relaţie, legătura dintre ei a fost exemplară. Când spuneţi la plural, relaţiile, cred că vă referiţi la oscilaţiile prieteniei lor. I-a încălzit sau răcit şi lumea din jur: au iubit uneori aceeaşi femeie, s-a gelozit unul pe altul pentru sucese… Maiorescu a umblat mult în poeziile lui Eminescu, schimbând sensuri, interpretând . Nu e numai vina lui că urmaşii lui, ai lui Maiorescu aşadar, l-au preluat orbeşte, l-au confundat cu poetul şi au crezut că chiar acesta, poetul, a scris aşa cum ne transmite primul lui editor. Este şi vina lor: trebuia să verifice. Oricum, în căderea lui Eminescu de la 1883, Maiorescu a fost acela care a ridicat de la pământ…poezia sa. El l-a lansat ca poet naţional – într-un climat în care lumea în ştia pe Eminescu mare ziarist naţional. E greu de judecat, adică de dat sentinţe; oricum, vă repet, nu e treabă de manual şi de minţi tinere, în formare: chestiunea priveşte românul matur, deplin format şi informat, capabil să-l iubească şi pe Maiorescu – şi pe Eminescu, adică să facă diferenţa dintre ei. Altfel, să ştiţi – asta le spun şi tinerilor mei învăţăcei: nu-l iubim mai mult pe Eminescu urându-l pe Maiorescu. Ura nu naşte iubire, n-o sporeşte. Curentul antimaiorescian de astăzi nu este de loc fertil. Nu uitaţi că Titu Maiorescu a întemeiat, la noi, critica literară ca instituţie. O literatură fără critică este fără coloană vertebrală, nu are verticalitate şi axiologie. Iar astăzi critica literară este înăbuşită de o literatură spontană, abundentă, sălbatică pe mari segmente, care se dispensează de critică. Dinspre această dispensă vine şi ura faţă de Maiorescu.
Generația mea a crescut cu Eminescu, dar și înaintea generației mele și după aceasta – chiar și acum – Eminescu rămâne la fel de actual. Cum explicați acest fenomen și acest interes într-o lume (ca cea actuală) care pare că-și pierde sau uită reperele identitare?
O explic exact în sensul celor spuse mai sus: critica literară, întemeiată de Maiorescu, şi-a făcut datoria şi l-a pus pe Eminescu acolo unde îi era locul, în sufletul românilor, apărându-l, menţinându-l acolo. Să ne înţelegem: Eminescu nu e aşa, ca un cântec popular, ca o doină continuă pe care o ascultăm cu emoţie de neam. Cine-l trăieşte astfel este doar un om simplu. Eminescu este un poet de idei, un filosof în poezie – şi asta nu ţi-o mai spune spectatorul natural al rapsodului din popor, asta ţi-o spune critica, estetica, stilistica. Actualitatea lui Eminescu înseamnă şi ridicarea din cultura populară (sau de calculator, e tot una) la aceste categorii ale gândirii, adică el este actual pentru că actualizează, prin opera lui, filosofia, ideile, frumosul estetic bine cultivat. Cu Eminescu nu ne putem sălbătici – cu această cădere în calculator, însă, da.
Extras dintr-un interviu oferit ActiveNews prin amabilitatea lui Nicolae Balint, director al noii ediţii a “Ziarului de Mureş”, ce urmează să apară integral în următorul număr al publicaţiei. Primul număr al noii ediţii a săptămânalului mureşan, în care puteţi găsi o serie de materiale interesante, îl puteţi citi AICI.
Foto si Video Nae Georgescu: Ziaristi Online
Alte articole:
Un comentariu:
-
Riddick spunea...
- Alianța "secretă" de la 1883 (cu Imperiul German și cu Imperiul Austro-Ungar) avea sens atunci, în condițiile existenței Imperiului Rus, și - desigur - a celorlaltor două. Transilvania nu putea fi obținută decât pe cale militară, sau într-o situație de post-beligeranță favorabilă, ca la 1918. Nu devin însă prin asta nevalabile tezele lui Eminescu.
