Ziaristul Mihai Eminescu a căzut luptând, la 33 de ani, sacrificat pentru “integrarea europeană”

Ţăranul Amar



ActiveNews :

28 iunie 1883: Ziaristul Mihai Eminescu a căzut luptând, la 33 de ani, sacrificat pentru “integrarea europeană”. Interviu exclusiv cu reputatul eminescolog Nae Georgescu 

Pe 28 iunie 1883, ziaristul incomod Mihai Eminescu, conducătorul jurnalului conservator “Timpul”, este arestat şi apoi internat forţat într-o clinică de boli nervoase. Câţiva eminescologi s-au aplecat cu acribie, mai ales în ultimii ani, asupra misterelor acestei zile. Profesorul Nicolae Balint ne oferă, în exclusivitate, un interviu cu profesorul Nae Georgescu, autorul lucrărilor Boala şi moartea lui Eminescu si Eminescu. Ultima zi la Timpul (Dosar de presă). Cartea argumentelor, printre multe altele dedicate poetului şi jurnalistului nationalist Mihai Eminescu. În lucrarea din urmă, eminentul eminescolog tratează exact această zi de 28 iunie 1883, când prim-redactorul ziarului “Timpul” îşi publică ultimul editorial de presă dedicat, parca previzionar, condiţiei libertăţii presei şi a jurnalistului. 

Cartea lui Nae Georgescu “este o minutioasa  refacere a zilei de 28 iunie 1883 in biografia politica a poetului. Sunt aduse si comentate marturii din presa, din arhive, din scrisori, amintiri si comentarii despre poet, totul cu scopul de a afla cat a fost boala omeneasca si cat a fost interventie brutala, care a dus la indepartarea pentru totdeauna a lui Mihai Eminescu din presa si din viata publica”, se afirmă în prezentarea lucrării.

“Eminescu nu era un simplu articlier la ziarul TIMPUL, el dezvolta adevarate teorii sociale, economice si politice, toate  incomode si mai ales nepotrivite in contextul in care, prin alianta care se discuta la nivelul cel mai inalt european, tara noastra trebuia sa renunte la apararea romanilor din Transilvania, lasand definitiv soarta lor in mainile Imperiului Austro-Ungar. Pe de alta parte, Eminescu era un puternic agent de influenta a opiniei publice, scrisul sau fiind mereu asteptat, temut si respectat”, se mai arată în această prezentare.

“Autorul arata cum toti prietenii lui Eminescu, incepand cu junimistii de frunte, ca Titu Maiorescu, Theodor Rosetti ori Iacob Negruzzi, si sfarsind cu ziaristii foarte apropiati, ca Ioan Slavici ori I.L.Caragiale,  parasisera, de fapt, aceasta corabie pentru a se imbarca in  echipele puterii, poetul ramanand singurul ziarist  pe baricadele opozitiei, alaturi de cativa membri marcanti ai acesteia, ca Al. Lahovari ori Mihail Kogalniceanu, care, insa, erau oameni politici, parlamentari angajati, nu ziaristi propriu-zisi. Mai mult, propriul sau ziar, TIMPUL, care a castigat victorii de presa rasunatoare datorita lui Eminescu, ei bine, ziarul isi schimba directia si orientarea si imediat confirma nebunia marelui poet. Cartea desfasoara cu febrilitate documente de acest fel, rezultand un Eminescu tragic, prins intr-o  capcana fara putinta de iesire, dar in acelasi timp puternic, luptator: el a cazut luptand.”. In interviul de mai jos, Nae Georgescu consideră, cu sublinierea autorului intervievat, că “MARELE OM DE PRESĂ, CEL CARE A FĂCUT ISTORIE ÎN PRESA TIMPULUI ŞI A BĂGAT PRESA ÎN ISTORIE, A FOST ÎNVINS TOCMAI DE CĂTRE PRESĂ”. Cu menţiunea noastră că presa respectivă, cu care s-a luptat Eminescu în întreaga sa carieră de jurnalist, om politic şi militant pentru România Mare, devenise expresia unei conjuraţii politice, de sorginte austro-ungară. 

Eminescu s-a născut pe 20 decembrie 1849

Nicolae Balint: Moartea lui Eminescu – așa cum este ea descrisă în cărțile de literatură care reprezintă obiectul de studiu al elevilor de diferite grade – este departe de adevăr. De ce această tăcere (enigmă) după atâția ani și mai ales acum când putem să ne exprimăm liber? 

Nae Georgescu: Să ne înţelegem: moartea lui Eminescu nu este subiect de manual şcolar. Într-un manual se prezintă mai mult opera autorului, se comentează, se analizează, se propune ca model. Viaţa lui Eminescu nu se cunoaşte prea bine, şi avem motive să credem că el însuşi n-a fost prea darnic cu informaţii despre sine, dimpotrivă: multe lucruri le-a ascuns, pe altele le-a uitat, altele n-a crezut că-i interesează şi pe alţii…În fond, ce înţelegem noi prin viaţa cuiva, fie el scriitor, ziarist, om politic sau simplu cetăţean? Ce înălţime a avut, ce culoare aveau ochii sau părul, dacă era şchiop sau surd, dacă se îmbrăca în gri sau negru, etc., etc.? Noi avem multe vieţi ale lui Eminescu, mai ales romane, dar şi biografii romanţate sau cronologii, care de care mai interesantă, mai captivantă. Sub semnul adevărului, niciuna nu seamănă cu alta, dar de asta nu trebuie să dea seama manualele şcolare. Aici e nevoie de o scurtă notă biografică. În privinţa morţii lui Eminescu, sau a altor momente importante din curgerea vieţii poetului, s-au scris extrem de multe lucrări şi autorii lor chiar că nu se potrivesc unii cu alţii, încât manualul şcolar nu poate face faţă. În privinţa bolii lui Eminescu, de asemenea. Chiar despre ziua naşterii lui Eminescu sunt multe opinii diferite. Noi sărbătorim 15 ianuarie, dar să ştiţi că Eminescu s-a născut pe 20 decembrie (cu un an în urma, respectiv 1949 – nota red. AN). S-a instituit un obicei cultural, cum şi de ce să-l schimbăm? În general eu cred că Eminescu trebuie să existe şi dincolo de manual, că trebuie să-l gândească nu numai elevii ci şi oamenii maturi, cu sau fără şcoală – cu sau fără manual. Pentru ei e bine să se ştie că există o ştiinţă, eminescologia, care caută mereu adevăruri, reformulează, readuce în atenţie documente vechi, găseşte şi pune înainte documente noi… Este o ştiinţă vie, şi, ca orice e viu, este mereu în mişcare . 

“Eminescu a fost sacrificat la 33 de ani pentru integrarea României în Europa de atunci” 

La 40 de ani neîmpliniți Eminescu era un om tânăr, avea toată viața înainte. Cine și mai ales de ce ar fi avut interesul să-l elimine pe Eminescu? 

Sunt complexe politice în jurul personalităţii lui Eminescu (nu în jurul vieţii, ci al personalităţii sale) care ţin de geopolitica momentului, de înaltele interese de stat ale momentului. Suntem în 1883, la 33 de ani abia împliniţi ai poetului, şi el a trebuit să fie sacrificat, ca ziarist şi om politic, pentru ceea ce am putea numi integrarea României în Europa de atunci. Pe fondul unei crize a bolii sale de nervi s-a declanşat o stratagemă de reţinere, apoi de îndepărtare a lui din presă – şi din acest an, 1883, până în 1889, anul morţii sale, el n-a mai putut reintra în viaţa publică. O puternică presiune politică, dar şi mediatică, a făcut ca Eminescu să-şi piardă definitiv credibilitatea ca ziarist şi om politic. ASTFEL CĂ MARELE OM DE PRESĂ, CEL CARE A FĂCUT ISTORIE ÎN PRESA TIMPULUI ŞI A BĂGAT PRESA ÎN ISTORIE, A FOST ÎNVINS TOCMAI DE CĂTRE PRESĂ. 

“Cu Eminescu nu ne putem sălbătici – cu această cădere în calculator, însă, da” 

Cum caracterizați relațiile lui Eminescu cu Titu Maiorescu? 

Ca relaţie, legătura dintre ei a fost exemplară. Când spuneţi la plural, relaţiile, cred că vă referiţi la oscilaţiile prieteniei lor. I-a încălzit sau răcit şi lumea din jur: au iubit uneori aceeaşi femeie, s-a gelozit unul pe altul pentru sucese… Maiorescu a umblat mult în poeziile lui Eminescu, schimbând sensuri, interpretând . Nu e numai vina lui că urmaşii lui, ai lui Maiorescu aşadar, l-au preluat orbeşte, l-au confundat cu poetul şi au crezut că chiar acesta, poetul, a scris aşa cum ne transmite primul lui editor. Este şi vina lor: trebuia să verifice. Oricum, în căderea lui Eminescu de la 1883, Maiorescu a fost acela care a ridicat de la pământ…poezia sa. El l-a lansat ca poet naţional – într-un climat în care lumea în ştia pe Eminescu mare ziarist naţional. E greu de judecat, adică de dat sentinţe; oricum, vă repet, nu e treabă de manual şi de minţi tinere, în formare: chestiunea priveşte românul matur, deplin format şi informat, capabil să-l iubească şi pe Maiorescu – şi pe Eminescu, adică să facă diferenţa dintre ei. Altfel, să ştiţi – asta le spun şi tinerilor mei învăţăcei: nu-l iubim mai mult pe Eminescu urându-l pe Maiorescu. Ura nu naşte iubire, n-o sporeşte. Curentul antimaiorescian de astăzi nu este de loc fertil. Nu uitaţi că Titu Maiorescu a întemeiat, la noi, critica literară ca instituţie. O literatură fără critică este fără coloană vertebrală, nu are verticalitate şi axiologie. Iar astăzi critica literară este înăbuşită de o literatură spontană, abundentă, sălbatică pe mari segmente, care se dispensează de critică. Dinspre această dispensă vine şi ura faţă de Maiorescu. 

Generația mea a crescut cu Eminescu, dar și înaintea generației mele și după aceasta – chiar și acum – Eminescu rămâne la fel de actual. Cum explicați acest fenomen și acest interes într-o lume (ca cea actuală) care pare că-și pierde sau uită reperele identitare? 

O explic exact în sensul celor spuse mai sus: critica literară, întemeiată de Maiorescu, şi-a făcut datoria şi l-a pus pe Eminescu acolo unde îi era locul, în sufletul românilor, apărându-l, menţinându-l acolo. Să ne înţelegem: Eminescu nu e aşa, ca un cântec popular, ca o doină continuă pe care o ascultăm cu emoţie de neam. Cine-l trăieşte astfel este doar un om simplu. Eminescu este un poet de idei, un filosof în poezie – şi asta nu ţi-o mai spune spectatorul natural al rapsodului din popor, asta ţi-o spune critica, estetica, stilistica. Actualitatea lui Eminescu înseamnă şi ridicarea din cultura populară (sau de calculator, e tot una) la aceste categorii ale gândirii, adică el este actual pentru că actualizează, prin opera lui, filosofia, ideile, frumosul estetic bine cultivat. Cu Eminescu nu ne putem sălbătici – cu această cădere în calculator, însă, da. 

Extras dintr-un interviu oferit ActiveNews prin amabilitatea lui Nicolae Balint, director al noii ediţii a “Ziarului de Mureş”, ce urmează să apară integral în următorul număr al publicaţiei. Primul număr al noii ediţii a săptămânalului mureşan, în care puteţi găsi o serie de materiale interesante, îl puteţi citi AICI. 

Foto si Video Nae Georgescu: Ziaristi Online

 
Alte articole:

1. A dispărut “De-aş avea..”, de Mihai Eminescu
2. Poezia de debut a lui Mihai Eminescu a dispărut
3. Intelectualii şi integrarea europeană
4. Mihai Eminescu, omagiat la New York
5. Mihai Eminescu – omagiat la Chișinău în numeroase acțiuni, de Ziua Naţională a Culturii Republicii Moldova
6. 164 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu – Recital de poezie organizat de Primăria Capitalei la Palatul Brâncovenesc

Un comentariu:

Riddick spunea...

Alianța "secretă" de la 1883 (cu Imperiul German și cu Imperiul Austro-Ungar) avea sens atunci, în condițiile existenței Imperiului Rus, și - desigur - a celorlaltor două. Transilvania nu putea fi obținută decât pe cale militară, sau într-o situație de post-beligeranță favorabilă, ca la 1918. Nu devin însă prin asta nevalabile tezele lui Eminescu.

iunie 29, 2014

Sofismele Eurodemocraţiei

Prioritate de Dreapta

Cristian Preda se străduieşte să "demonstreze" (Juncker și mecanismele democratice) că desemnarea şi votarea preşedintelui Comisiei Europene ar urma proceduri şi standarde democratice.

Falsul intervine în mai multe etape:

"Juncker a candidat, Germania şi încă cineva (= guvernul instalat de Troikă la Atena) au luat notă şi l-au susţinut" - în loc să recunoască faptul că Juncker este - de la început - propunerea Berlinului: 

Voi menționa că Juncker și-a depus, mai întâi și mai întâi, candidatura în cadrul congresului de la Dublin al Partidului Popular European, având susținerea a două partide – așa cere regulamentul PPE -, și anume CDU (Germania) și Noua Democrație (Grecia).

"A existat o campanie internă a PPE, în care Juncker a candidat şi s-a impus" - real, doar FIDESZ (şi aliatul său KDNP) mai reprezintă interesul naţional, ca partide din PPE. Restul acţionează conform dispoziţiilor sosite via Die Zentrale; un timp, au mimat opoziţia faţă de Juncker şi PPE-iştii suedezi şi olandezi, dar numai până la vot:

Celălalt candidat – Michel Barnier – a avut susținerea partidului Fidesz, condus de Orban Viktor, și a unei alte formațiuni din Europa Centrală – Noua Slovenie. Scorul din congresul PPE a fost clar: 382 de delegați au votat cu Juncker, 245 – cu Barnier. Jean-Claude Juncker a fost susținut, apoi, de peste 50 de partide afiliate PPE, în campania din cele 27 de state în care cea mai importantă familie politică europeană are o implantare. Excepția o reprezintă singurul stat-membru în care PPE nu se regăsește: Marea Britanie a lui Cameron…

"În UE, este relevantă consultarea democratică din cadrul grupurilor politice" - UE este o asociaţie de state, nu de partide sau europarlamentari. Două state care cumulează 14% din populaţia UE (Marea Britanie şi Ungaria) nu sunt reprezentate de acest Juncker. Din acest punct de vedere, NATO este o organizaţie democratică, unde deciziile majore se adoptă prin consens:

Trebuie spus, pe de altă parte, că a fost pentru prima dată când alegerile europene au inclus un asemenea mecanism de validare democraticâ a candidaturilor depuse de familiile politice transnaționale pentru șefia Comisiei.

"Britanicii ăia sunt elementele negative, chiar şi înaintea eurocomuniştilor" - "cu care ne aliem noi, PPE-iştii" (cum să recunoască ei aşa ceva ?!). ECR şi EFD n-au nominalizat candidaţi fiindcă nu recunosc legitimitatea Comisiei Europene:

Dar nu toate partidele europene au avut candidați: dacă PPE l-a susținut pe Juncker, iar socialiștii – pe Martin Schulz, liberalii l-au sprijinit pe Guy Verhofstadt, comuniștii pe Țipras, iar verzii au avut doi candidați – Jose Bove și Ska Keller. ECR și EFD, două familii politice dominate de partide britanice (da, din nou ei!) – conservatorii și UKIP – nu au intrat în această logică electorală.

Preda nu recunoaşte explicit existenţa Eurocartelului PPE-S&D-ALDE-verzi-eurocomunişti, deşi concluzia articolului chiar asta este:

Aceste scoruri ne permit să înțelegem și ce va urma la mijlocul lui iulie, atunci când Parlamentul va vota propunerea făcută de Consiliul European astăzi. În principiu, trei dintre grupurile enumerate – PPE, socialiștii și ALDE – vor vota masiv în favoarea lui Juncker, asigurându-i cel puțin 60% din voturile deputaților europeni.

CHESTIUNEA

Prioritate de Dreapta

Repostez articolul UE, Neofeudalismul și Modelul Neocolonial de Financializare (traducerea de pe blogul INFORMAȚII NECESARE a articolului The E.U., Neofeudalism and the Neocolonial-Financialization Model): 

Pentru a înţelege pe deplin criza financiară a datoriilor eurozonei, trebuie să săpăm printre tertipuri, confuzie şi propagandă pentru a ajunge la dinamica reală a "Noului Feudalism” al Europei, adică la "Modelul Neocolonial Financiar”.

În primul rând trebuie să uităm de "austeritate" şi de teatrul politic ! Singura modalitate de a pricepe pe deplin Eurozona și ceea ce se întâmplă cu aceasta este de a înțelege Modelul Neocolonial-Financiar, ca fiind dinamica de bază a acesteia.

În vechiul model al colonialismului, puterea colonizatoare cucerea sau coopta elitele puternice din regiune și trecea la exploatarea resurselor și a forței de muncă din noua colonie, îmbogăţind astfel "centrul", adică imperiul propriu. 

În neocolonialism, forţele de financializare (adică datoriile și pârghiile financiare /"leverage" controlate de către cartelurile bancare aprobate de stat) sunt folosite pentru a face dependente elitele locale şi populaţia față de un centru bancar: filialele dau bani cu împrumut localnicilor în vederea cumpărării de produse finite, vândute de către „nucleul colonial”. Astfel, „nucleul ” este îmbogățit de două ori
1) prin dobânda și comisionul consistent al tranzacției de financializare a activelor, cum ar fi cele imobiliare şi 2) prin profitul realizat din vânzarea de bunuri puse la dispoziţia debitorilor.
În esenţă, "nucleul central" al țărilor UE a colonizat națiunile "periferice" prin intermediul financializării monedei euro, ceea ce a permis o extindere masivă a datoriei şi a consumului către periferie. Băncile şi exportatorii din țările "nucleului" au stors profituri enorme din această expansiune a datoriei şi a consumului în țările periferice.

Acum, după ce schema de financializare a euro s-a derulat, se dezvăluie pe deplin situația neofeudală a periferiei : activele şi veniturile de la periferie se scurg către nucleu sub forma de dobânzi ale datoriilor private și suverane care sunt deținute de băncile comerciale și centrale din țările nucleului UE. 

Aceasta este perfecţiunea Neofeudalismului ! Popoarele de la periferia UE sunt în mod efectiv debitorii neocoloniali ai băncilor din ţările nucleului UE, iar contribuabilii din țările nucleului sunt și ei, la rândul lor, iobagi feudali, munca lor fiind destinată să compenseze orice credit bancar care merge prost, din țările de la periferie.

Pentru a înţelege pe deplin Modelul Neocolonial de Financializare, este nevoie să subliniem anumite caracteristici de bază ale sistemului Eurozonei. Astfel, vom începe cu Eurozona şi moneda euro.

Uniunea Europeană a creat o monedă unică şi o zonă unică de comercializare pentru beneficiile capitaliste clasice pe care acestea le-au oferit: o reducere a costurilor afacerilor între naţiunile membre şi un flux mai liber de capital şi de forţă de muncă.

Din perspectivă capitalistă neoliberală, o astfel de uniune a consolidat puterea într-un Stat Central coordonator (UE) care a oferit o largă susținere de stat marilor carteluri si cvasi-monopolurilor, ușurând accesul acestora la pieţele noi.

Din punctul de vedere al cetăţenilor, a oferit avantajul ruperii barierelor la angajarea în alte ţări ale zonei euro. La prima vedere s-a realizat o structura de tip "win-win" pentru toată lumea, singurul dezavantaj fiind sentimentul pierderii monedelor naţionale. 

Încă de la început a existat însă un defect în această structură, care acum a devenit evident în mod dureros. Uniunea și-a consolidat puterea asupra monedei comune (euro) și asupra comerţului, dar nu și asupra deficitelor de cont curent (comerciale) și asupra deficitelor bugetare ale statelor membre. Deși s-a impus formal o corectitudine fiscală prin introducerea de plafoane pentru nivelul maxim de deficit, în lumea reală nu au existat controale semnificative care să verifice crearea creditelor private sau de stat, precum și a împrumuturilor și a cheltuielilor suverane.

Astfel, expansiunea economiei unite prin avantajele clasice capitaliste aduse de circulația liberă a capitalului și a forței de munca s-au realizat pe seama expansiunii creditului, permisă de structura neoliberală, capitalistă, a Uniunii.

Alianţa dintre Statul Central, cu dorinţa sa intrinsecă de a gestiona centralizat economia în beneficiul „feudelor” şi elitelor sale, şi clasicul capitalism al pieţei libere, a fost întotdeauna greu de realizat. La suprafață UE a dat impresia de stabilitate, permițând credite din belşug şi accesul ușor al tuturor la noile pieţe.
 
Sub această suprafață binevoitoare stau însă ascunse oportunități de exploatare și abuz cărora este le este imposibil să le reziste cineva. De fapt, naţiunilor importatoare din cadrul Uniunii li s-au pus la dispozitie de către „verișorii” lor exportatori din Germania şi Franţa posibilități de creditare pe termen  lung. Într-o analogie cu lumea reală este ca și cum un frate, dispus să facă cheltuieli pe credit pe viață, este finanțat printr-o carte de credit fără limită, cu o rată scăzută a dobânzii care este garantată de catre un alt frate/soră, bogat și sobru, care are de fapt aversiune față de creditare. Inutil să subliniem cât de profitabil este pentru bănci să extindă creditarea unor debitori cu bonitate. 
 
Creditele cu dobânzi foarte scăzute sunt tratate ca "bani gratuiți", pentru că în esență asta sunt. Beneficiarii de „bani gratis” devin rapid dependenți de fluxul de credit pentru a-și plăti cheltuielile, care în mod magic cresc în tandem cu accesul la bani gratis. Astfel, atunci când accesul la „banii gratis” este retras brusc, beneficiarul prezintă aceleaşi simptome dureroase ca ale unui dependent de droguri. 

Se poate întâmpla chiar mai rău de-atât - „banii gratis” vor merge în curând catre investiții proaste (malinvestments), întrucat investițiile bune (sound investments) vor fi încolțite de parteneriate stat-carteluri private și cvasi-monopoluri favorizate. Investițiile proaste (malinvestments) sunt mascate de bula activelor, care rezultă inevitabil datorită cantităţii masive de „bani gratis” ce caută un profit speculativ. 

Garanţia implicită a UE de a atenua orice eventuale pierderi ale marilor bănci sprijinite de stat exemplifică modelul neocolonial al financializarii. De fapt, marile bănci din zona euro au "colonizat" state membre, cum ar fi Irlanda, conform unui plan care a fost de mult timp aplicat în ţările în curs de dezvoltare și care are la bază datoriile.

Acesta este un colonialism bazat pe financializarea economiilor mai mici în beneficiul marilor bănci din „nucleul” de state UE şi al partenerilor lor, guvernele statelor membre, care obtin creşteri uriaşe în veniturile fiscale întrucât creditele pentru bulele active se extind.

Prin ceea ce s-ar putea denumi Modelul Neoliberal Colonial (MNC), practicat în țările în curs de dezvoltare, economiilor sărace li se oferă brusc credite nelimitate, la rate ale dobânzii foarte scăzute sau chiar negative. Este "o ofertă prea bună pentru a fi refuzată" iar rezultatul este explozia creditului privat care alimentează consumul agresiv, accesul rapid la active: acţiuni, terenuri şi locuinţe.

Esenţial pentru ca acest model colonizator să fie atrăgător este accesul pe scară largă la credit: toată lumea, ”frați și surori”, îşi poate permite deodată să facă speculații cu locuinţe, acțiuni, mărfuri, etc., permițându-și să trăiască un stil de viaţă bazat pe consum, care fusese mai demult apanajul „claselor  superioare” și a ale elitelor de stat (în țările in curs de dezvoltare, de cele multe ori, fiind acelaşi grup de persoane).

În modelul colonialist al secolului al nouăsprezecelea, consumabilele extrem de profitabile care au fost comercializate de către carteluri la nivel global au fost zahărul (romul), ceaiul, cafeaua şi tutunul, toate reprezentând produse care dau dependenţă, precum şi restul produselor complementare: ceaiul merge cu zahărul, şi aşa mai departe. (Pentru mai multe detalii, vă rugăm să consultaţi cartea lui Sidney Mintz: Dulceaţă şi Putere: locul zahărului în istoria modernă). Sweetness and Power: The Place of Sugar in Modern History

În modelul Neocolonial-Financializator, substanţa care dă dependență este creditul iar febra speculativă şi consumeristă îl favorizează. 

În UE, posibilităţile de a exploata pieţele captive au fost chiar mai bune decât cele din străinătate, pentru simplul motiv că Uniunea Europeană, în sine, garantează că nu pot exista exproprieri de capital inoportune din partea autorităţilor locale care ar putea decide să arunce jugul colonizării cu capital european.

Prin această dublă garanție implicită dată de UE băncilor eurozonei, "prea mari pentru a eşua", li s-a oferit de două ori un avantaj pentru a face „cum trebuie” totul, nu doar finanțarea de locuințe private, ori speculații financiare, ci și împrumuturi practic nelimitate statelor cu suverane mai slabe sau unor proxy [clientelă] ale acestora. Acest lucru a dus la supra-consum în statele importatoare şi la profituri ameţitoare pentru băncile „TBTF” (too big to fail) din zona euro. Şi în tot acest timp, cetăţenii s-au bucurat de paradisul consumerist al împrumutului şi al cheltuielilor de azi care vor deveni datoriile plătite mâine.

Mâinele a sosit, dar fundația de pe care s-a pornit s-a erodat - imobiliarele și bugetele „post-bulă” ale statelor membre - și s-a ajuns la starea de insolvență în masă. Confruntați cu ratele ridicate ale dobânzilor care rezultă din riscul sporit, deja inevitabil, cetăţenii din statele colonizate se răzvrătesc împotriva pierderii creditului de care deveniseră dependenți și care le oferea un stil de viaţă consumerist, și împotriva costului crescut al creditelor deja luate de la marile bănci ale eurozonei.

Abia acum ies la iveală pierderile rezultate din excesele de exploatare și colonizare agresivă ale forţelor de financializare. Se încearcă acum ca aceste pierderi să fie acoperite de punerea în aplicare a unui simulacru de reforme de austeritate, care niciuna nu abordează cauzele profunde ale acestei exploatări şi financializări.

Dacă înțelegem în acest mod, este clar că nu este nicio diferenţă reală între politicile monetare ale Băncii Centrale Europene şi cele ale Federal Reserve din SUA: fiecare încearcă să păstreze şi să protejeze băncile "prea mari pentru a eşua", care sunt parte integrantă a parteneriatului neoliberal stat-carteluri.

Ambele sunt încercări de a corecta un aranjament capital-privat/stat care în mod intrinsec este instabil - profiturile sunt private iar pierderile sunt publice - mascând costurile datoriilor toxice și crescând dobânzile pe spinarea contribuabililor din țările nucleului, care devin „iobagi legați de glie”. Profiturile din variația monedei euro și din exploatarea neocolonială sunt private dar costurile sunt suportate de către publicul contribuabil, atât cel din țările nucleului, cât şi cel din țările de la periferie.

Elitele care dețin puterea încearcă să întărâte iobagii de la periferie împotriva iobagilor din „nucleu”, acest lucru fiind necesar pentru a păstra ambele categorii de iobagi, care sunt la fel de necesare nucleului parteneriatului patologic dintre stat si elitele financiare.

http://www.financialsense.com/contributors/charles-hugh-smith/eu-neofeudalism-neocolonial-financialization-model

 

*     *     *

De văzut și

• Václav Klaus - interviu despre criza europeană (Forbes)
• Václav Klaus: "Aceasta este o altă etapă a distrugerii suveranităţii ţărilor europene"
• Opinie Daniel Dăianu: Când finanţa perverteşte piaţa şi corodează democraţia (I)
• Opinie Daniel Dăianu: Când finanţa perverteşte piaţa şi corodează democraţia (II)
• Un kilogram de cafea pentru 10 tone de varză. Iobăgirea României (ro-afaceri.ro)

Un comentariu :

Riddick spunea...

Foaie verde de dudău /
Și-o să fie și mai bine !

Realitatea, cruntă şi banalizată

Prioritate de Dreapta

Ziarul Financiar :
Capcana dezvoltării exclusiv prin forţa de muncă ieftină: Timişul a atras de 25 de ori mai multe investiţii străine decât Ialomiţa, dar salariul mediu net este mai mare în judeţul Ialomiţa !
Cine vrea să vadă viitorul economic al României in ipoteza în care va fi determinat exclusiv de investiţii străine să meargă la Timişoara.
Inundat de investiţii străine, judeţul Timiş arată astăzi cam cum ar trebui să arate România peste zece ani dacă investitorii străini ar veni în aceeaşi măsură şi în Teleorman, Tulcea sau Vaslui. 14 din primele 20 de companii după cifra de afaceri sunt firme străine din Germania, Statele Unite, Austria, Italia sau Franţa.
Două treimi din cifra de afaceri totală a judeţului, de circa 9 miliarde de euro, sunt date de cele 6.100 de companii străine, care angajează 90.000 din cei 215.000 de salariaţi din judeţ. PIB per capita în judeţul Timiş este astăzi la circa 10.300 de euro, cu 50% mai mare decât PIB per capita la nivel naţional.
Totul ar părea roz. Timişoara a beneficiat de investitori străini, fiind aproape de graniţă, puternic centru universitar, forţă de muncă ieftină şi o populaţie poliglotă – toate atuurile într-o mână. Ca urmare, şomajul este la un incredibil 1,5%, iar oficialii judeţului arată că întâmpină deja o problemă prin faptul că investitorii străini apreciază greşit că este vorba de o saturare a investiţiilor şi că nu mai au loc dacă încearcă să intre pe piaţă.

Un singur indicator strică acest tablou: salariul mediu net, aflat la doar 1.683 de lei în februarie 2014, aproape egal cu cel la nivel naţional, de 1.626 de lei. Iar tinerii absolvenţi primesc la angajare în marile companii străine circa 800-1.000 de lei net lunar. Timişoara testează practic dacă o ţară se poate dezvolta exclusiv prin investiţii străine, care înseamnă de cele mai multe ori export de forţă de muncă ieftină. Şi faptul că raportul dintre salariul mediu net din Timişoara şi salariul mediu net pe economie nu este corelat cu cel dintre PIB-ul pe judeţul Timiş şi PIB-ul pe economie arată slăbiciunea acestui model de dezvoltare.

Timişul creează business de 6 miliarde de euro pentru companiile străine prezente local, care au 90.000 de angajaţi, însă prezenţa lor nu are capacitatea de tracţiune pentru ca salariile din tot judeţul să fie mult mai bune decât media naţională.

Nu este clar în acest moment dacă în cei 25 de ani de la Revoluţie cineva a gândit deliberat acest model sau pur şi simplu factori diverşi au contribuit la emergenţa acestuia, însă modelul Timiş arată cel mai limpede că rolul României rezervat astăzi în Uniunea Europeană este acela de rezervor de mână de lucru ieftină.

Nu trenuri sau locomotive de mare viteză, nu echipamente industriale pentru fabrici de ciment sau turbine pentru baraje hidro, nici automobile proprii sau în general produse proprii de orice fel. Nu. 90.000 de angajaţi în multinaţionale care stau la o nesfârşită bandă de lucru, cu mişcările învăţate pe de rost, fără să aibă habar ce intră, ce iese şi cum s-ar optimiza procesul.

Pe de altă parte, judeţe ca Ialomiţa, Vaslui sau Botoşani, unde spitalul de urgenţă este cel mai mare angajator local, nu ar putea decât să viseze la investiţii de miliarde de euro şi afaceri de 6 mld.euro ale companiilor străine. Timişoara este pe locul 3 ca nivel al capitalului social subscris de către investitorii străini, cu 1,17 mld. euro în februarie 2014, după Bucureşti şi Ilfov, în timp ce Ialomiţa numără doar...45 mil. euro capital social străin investit, Vaslui 33 mil. euro iar Botoşani 37 mil. euro la aceeaşi dată. La salarii însă, cele trei judeţe sunt în media naţională de circa 1.630 de lei pe lună, iar Ialomiţa, cu 1.710 lei pe lună, bate salariul mediu din judeţul Timiş de 1.683 de lei pe lună!

Avantajul existenţei unui judeţ dependent şi dominat într-o asemenea măsură de investiţii străine este că poate descrie foarte bine viitorul economic al României dacă aşa cum se speră vor fi create condiţii de infrastructură şi investitorii străini vor decide că e cazul să revină în România.

Subsalarizarea evidentă dintr-un judeţ saturat de investiţii străine este o măsură a slăbiciunii acestui model. Ce se poate face? Să încerci să mai faci azi maşini şi turbine sub brand propriu e o iluzie. O soluţie este să urci pe scara lanţului valoric, eventual să contribui la departamentele de cercetare – dezvoltare, chiar dacă beneficiari sunt germanii, austriecii sau francezii. Astfel, oamenii de afaceri prezenţi la o conferinţă organizată de Ziarul Financiar şi Allianz-Ţiriac despre dezvoltarea mediului de afaceri din Timiş au arătat, săptămâna trecută, că ar fi necesară creşterea cu 50% a numărului de absolvenţi de IT din Timişoara. Aici însă vine iar slăbiciunea dată de amprenta redusă a acestor investiţii în bunăstarea oraşului: nu sunt destui bani pentru profesorii din aceste facultăţi.

Şi iată capcana dezvoltării dezechilibrate, exclusiv pe baza investiţiilor străine. O creştere a PIB care nu se vede nici în încasări la buget, nici în salariile oamenilor, deci nici în consum.

Judeţul Timiş poate fi azi răspunsul la întrebarea de ce nu se vede creşterea economică în bunăstarea companiilor şi a consumatorilor locali şi o oglindă pentru ceea ce poate deveni România mâine. Un parcurs bun, dar insuficient de bun pentru a intra în clubul care contează.

Un comentariu :

Riddick spunea...

Ilie Şerbănescu : Dezvoltarea pe baza investiţiilor străine este o iluzie

"Poti face zeci de strategii de atragere a capitalului strain si poti adopta sute de facilitati in acest scop si se poate ca mult asteptatul capital strain chiar sa si vina, si totusi dezvoltarea tarii sa nu se produca! Pentru ca pur si simplu dezvoltarea - care nu este un proces spontan, ci unul indus - nu este treaba capitalului strain. Treaba acestuia este realizarea de profit. Nu este vreun repros, ci o realitate. Dar realizarea de profit in Romania de catre capitalul strain - si daca acesta n-ar realiza profit, ar pleca! - nu inseamna neaparat un lucru conjunctural bun pentru Romania si, cu atit mai putin, pentru dezvoltarea Romaniei. Dezvoltarea tarii presupune resurse uriase, costuri grele, chiar sacrificii umane si materiale, pe care oricum nu si le asuma investitiile straine, si nu din vreun alt motiv decat din acela ca nu este treaba lor."

 http://riddickro.blogspot.ro/2012/12/ilie-serbanescu-dezvoltarea-pe-baza.html

"Un model de bune practici" - a te lăsa jefuit !

Prioritate de Dreapta
România este O COLONIE, iar guverne n-avem, ci doar "interfeţe" de implementare a intereselor străine. Semi-ambasadorul lui Obama la Bucureşti "avertizează": "Ambasada sprijină cu hotărâre o mai mare transparență și consultarea de către Guvern a tuturor părților implicate, inclusiv reprezentanți ai mediului de afaceri și ai societății civile, asupra chestiunilor legate de reglementare și de legislația fiscală, inclusiv în ceea ce privește anticipata modificare a regimului redevențelor pentru petrol și gaze. [...] Sperăm că o astfel de abordare ar putea deveni un model de bune practici, pentru asigurarea transparenței în luarea de decizii economice și în alte domenii."

Energy Report :
Redevențele pentru concesiunile în vigoare nu pot fi majorate prin lege, dacă toate acordurile petroliere arată precum cele cu Chevron
În urmă cu două săptămâni, premierul Victor Ponta a fost solicitat de jurnaliști să comenteze afirmațiile unor companii petroliere potrivit cărora nivelul actual al redevențelor, prevăzut de Legea petrolului nr. 238/2004, nu poate fi schimbat prin modificarea legii, pentru acordurile de concesiune aflate în prezent în vigoare, întrucât primează contractele de concesiune, care sunt semnate pe 20-30 de ani.
Premierul a răspuns că noile redevențe, fixate prin modificarea legii, vor fi aplicabile oricăror noi contracte de concesiune.
„Cred că încurcaţi puţin lucrurile şi nu aş vrea să mă obligaţi şi pe mine să le încurc. Prin Legea de privatizare a Petrom a existat un termen de zece ani în care statul român se obliga să nu schimbe condiţiile. Acest termen de zece expiră anul acesta, după care noua Lege a redevenţelor poate să privească cu siguranţă orice noi acorduri de concesiune de la momentul adoptării noii legi”, a spus Ponta.
"Noua lege nu se va putea aplica retroactiv", a declarat Ponta, întrebat fiind dacă pot fi modificate redevențele pentru titularii acordurilor de concesiune aflate în prezent în vigoare, în care este stipulat actualul regim de redevențe și care au o durată de 20-30 de ani.
Modificarea redevențelor pentru concesiunile în vigoare, doar prin negocieri
La rândul său, președintele Agenției Naționale pentru Resurse Minerale (ANRM), Gheorghe Duțu, a declarat că, în ceea ce privește actualele acorduri petroliere, vor fi renegociate redevenţele pentru fiecare în parte.

Ulterior, vicepreședintele Asociaţiei Române a Companiilor de Explorare şi Producţie Petrolieră (ROPEPCA), Arthur Stratan, a declarat că redevențele nu ar trebui modificate, întrucât sunt fixate prin acordurile de concesiune, și că dacă majorarea redevenţelor va fi foarte mare se va ajunge la dispute între companii şi Guvern, posibil inclusiv în tribunal, datorită impunerii unilaterale

"În vară vom trimite autorităţilor o scrisoare pe tema redevenţelor. Redevenţele nu ar trebui crescute, pentru că sunt dăltuite în piatră în acordurile de concesiune. Dacă însă se modifică redevenţele, toate contractele se modifică", a spus Stratan.

Din ROPEPCA fac parte companiile ADX Energy Panonia, Amromco Energy, Aurelian Petroleum, Beach Petroleum, Chevron Romania Exploration and Production, East West Petroleum, Expert Petroleum, Hunt Oil România, Moesia Oil&Gas, Nis Petrol, Panfora Oil & Gas, Raffles Energy, Rompetrol, Winstar Satu Mare și Zeta Petroleum Romania.

Informații clasificate, desecretizarea a fost o excepție

Toate aceste declarații au provocat rumoare și nemulțumire printre cei care susțin majorarea redevențelor petroliere, aceștia acuzând guvernul Ponta că nu își respectă promisiuni anterioare privind creșterea redevențelor.

În plus, unele voci s-au exprimat în sensul că afirmațiile lui Ponta sunt lipsite de fundament legal, întrucât o lege, precum cea a petrolului, în care este consemnat nivelul redevențelor, are forță juridică mai mare decât o hotărâre de Guvern, tipul de act normativ prin care sunt aprobate acordurile petroliere de concesiune.

Ca regulă generală, autoritățile române nu fac publice acordurile petroliere de concesiune semnate cu companiile de profil, motivând că acestea ar conține informații sensibile, atât din punct de vedere strategic, cât mai ales din punct de vedere comercial, din perspectiva operatorilor petrolieri. În consecință, conținutul acestor documente oficiale este clasificat.

În 2012, însă, la presiunea opiniei publice și cu acceptul companiei implicate, guvernul MRU a desecretizat și a făcut publice trei acorduri petroliere de concesiune semnate de executiv cu americanii de la Chevron, pentru perimetrele de hidrocarburi de șist de la Adamclisi, Costinești și Vama Veche.

Din studiul documentelor citate rezultă că, dacă toate acordurile petroliere semnate de Guvernul României sunt similare, sub acest aspect, cu cele încheiate cu Chevron, sunt șanse mari ca, într-adevăr, nivelul redevențelor pentru acordurile de concesiune în vigoare să nu poată fi schimbat prin modificarea Legii petrolului nr. 238/2004.

Acordul petrolier e una, legea e alta

Asta pentru că, în acordurile petroliere cu Chevron, nivelul redevențelor datorate de companie este prevăzut ca atare, fără referire la Legea petrolului nr. 238/2004, ceea ce favorizează interpretarea potrivit căreia nivelul acestora trebuie să rămână constant pe toată perioada de valabilitate a acordurilor de concesiune, indiferent dacă, între timp, Legea respectivă este modificată în sensul majorării redevențelor. Și chiar legea Petrolului, la articolul 61, alineatul 1, stipulează că ”Prevederile acordurilor petroliere aprobate de Guvern rămân valabile, pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate”.

Astfel, de exemplu, în acordul petrolier cu Chevron pentru perimetrul Adamclisi, semnat pe 30 de ani și cu opțiune de prelungire pe încă 15, obligația de plată a redevențelor este formulată astfel:

"Titularul este obligat la plata către bugetul de stat a unei redevențe petroliere pentru țiței reprezentând o cotă procentuală din valoarea producției brute extrase (...), după cum urmează: 3,5% pentru zăcăminte care produc sub 10.000 de tone/trimestru, 5% pentru zăcăminte care produc între 10.000și 20.000 de tone/trimestru, 7% pentru zăcăminte care produc între 20.000 și 100.000 de tone/trimestru, 13,5% pentru zăcăminte care produc peste 100.000 de tone/trimestru".

Pentru gaze naturale, exprimarea este similară, diferind ușor doar cotele redevențelor, care sunt fixate la 3,5% pentru zăcăminte care produc sub 1 milion de metri cubi/trimestru, 7,5% pentru zăcăminte care produc între 1 și 5 milioane de metri cubi/trimestru, 9% pentru zăcăminte care produc între 5 și 20 de milioane de metri cubi pe lună și 13,5% pentru zăcăminte care produc peste 20 de milioane de metri cubi pe lună.

Redevențele rămân pe loc, chiar dacă legea se schimbă

Aceste cote de redevență sunt similare cu cele prevăzute de Legea petrolului nr. 238/2004. Însă problema este că, în acordurile petroliere semnate cu Chevron, la articolele 10.2.1 și 11.2.1, unde sunt prevăzute cotele de redevență datorate de companie, nu se face nici o referire la respectiva lege, respectiv nu se specifică că titularul acordului este obligat la plata redevențelor stipulate de Legea petrolului nr. 238/2004, ceea ce ar fi însemnat că obligațiile de plată ale companiei ar fi urmat să fie modificate în caz de modificare a cotelor de redevență prevăzute de Legea petrolului.

Singurele trimiteri la Legea petrolului din acordurile petroliere citate fac referire la termenele de plată a redevențelor și la metodele de calcul al sumelor datorate, nu la cotele procentuale de redevență.

În schimb, exprimarea din acordurile petroliere favorizează interpretarea avansată și preferată de companii, potrivit căreia cotele de redevență prevăzute de acordurile petroliere trebuie să rămână constante pe toată perioada de valabilitate a respectivelor acorduri chiar dacă, între timp, Legea petrolului se modifică în sensul majorării redevențelor.

Asta ar explica declarațiile autorităților de la București, potrivit cărora noile redevențe, fixate prin modificarea legii, vor fi aplicabile oricăror noi contracte de concesiune, iar în ceea ce privește actualele acorduri petroliere, vor fi renegociate redevenţele pentru fiecare în parte, redevențele neputând fi modificate pur și simplu prin schimbarea legii.

În sprijinul acestei interpretări vine chiar o prevedere din Legea petrolului, respectiv articolul 61, alineatul 1, care stipulează că ”Prevederile acordurilor petroliere aprobate de Guvern rămân valabile, pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate”.

În prezent, potrivit datelor ANRM, sunt în vigoare 55 de acorduri petroliere, pentru un număr de 429 de zăcăminte de petrol și gaze. Cele mai multe dintre aceste acorduri au fost aprobate de către Guvern în 2004.

Redevențe diferențiate onshore-offshore

Ponta a mai declarat acum două săptămâni că Guvernul lucrează împreună cu experţii Băncii Mondiale la un sistem de redevenţe diferenţiat privind exploatările terestre şi cele maritime.

”Cu siguranţă, şi asta este practicat la nivel european şi mondial, nu poţi să ai aceleaşi redevenţe pentru resursele exploatate terestru şi cele din mare, mă refer la Marea Neagră în cazul nostru, pentru simplul motiv că sunt difrerenţe uriaşe de investiţii şi de profit. Şi atunci ideea este să găsim un sistem diferenţiat şi lucrăm împreună cu experţii Băncii Mondiale la un sistem diferenţiat de redevenţe care să păstreze şi exploatările din off shore profitabile”, a spus Ponta.

El a arătat că investiţiile în Marea Neagră vor depăşi un miliard de euro, potrivit discuţiilor pe care le-a avut cu reprezentanţii Exxon şi Petrom.

„Vorbeam azi dimineaţă cu reprezentanţii Exxon şi Petrom. Investiţiile în Marea Neagră vor depăşi bine un miliard de euro. Ideea este că orice companie trebuie să-şi şi recupereze acele investiţii, altfel nu le face”, a subliniat Ponta.
 
Redevențe pe 20 de ani?

El a mai spus că că România va avea şi după 1 ianuarie 2015 o legislaţie foarte clară şi stabilă în ceea ce priveşte redevenţele, el arătând că ideea nu e să iei foarte mult din puţin, ci puţin din foarte mult.

„Discut de fiecare dată cu investitorii privaţi şi îi asigur că România şi după 1 ianuarie 2015 va avea o legislaţie, inclusiv cea referitoare la redevenţe, foarte clară, stabilă. Ideea nu este să iei foarte mult din puţin, ci puţin din foarte mult, pentru că per total asta înseamnă continuarea investiţiilor şi înseamnă avantaje pentru ţară, inclusiv pentru buget, pe care le ştim cu toţii. Dar cu siguranţă că noua Lege a redevenţelor va asigura în primul şi în primul rând stabilitate”, a spus Ponta.

Premierul a spus că diferenţele de investiţii şi de exploatare a diverselor resurse vor fi prevăzute în mod clar în noua Lege a redevenţelor.

„Nu ştiu dacă modelul cu zece ani care a fost aplicat în cazul Petrom este suficient. Putem vorbi de stabilitate pe 15-20 de ani şi, cu siguranţă, diferenţele de investiţii şi de exploatare a diverselor resurse vor fi prevăzute în mod clar în lege. Bineînţeles că să exploatezi o resursă on shore faţă de off shore presupune investiţii şi cheltuieli diferite şi atunci cu siguranţă că statul român va dori să aibă redevenţe care să sprijine bugetul de stat, să sprijine investiţiile, dar care mai ales să asigure că investitorii privaţi consideră România o ţară în care au stabilitatea şi predictibilitatea de care au nevoie”, a subliniat Ponta.

Companiile care produc petrol şi gaze naturale plătesc în prezent redevenţe cuprinse 3,5% şi 13,5% din producţie, în funcţie de tipul zăcămintelor de hidrocarburi. Aceste niveluri ale redevenţelor au fost fixate în 2004 şi sunt valabile până în decembrie 2014 inclusiv, fiind stabilite prin contractul de privatizare a companiei Petrom cu grupul austriac OMV.

Ponta promitea majorare mai devreme de 2015

La începutul anului trecut, premierul Ponta anunţa că Guvernul intenţionează să majoreze nivelul redevenţelor percepute producătorilor de petrol şi gaze mai devreme de anul 2015, precizând că va discuta pe această temă cu managerul general al OMV, proprietarul companiei Petrom.

Pe de altă parte, într-un raport din decembrie 2013, analiștii Erste Group spuneau că se așteaptă ca, începând cu anul 2015, nivelul redevențelor petroliere din România să se tripleze, față de situația din momentul de față, ceea ce, pentru OMV Petrom, ar însemna o majorare a redevenței medii plătite pentru producția de hidrocarburi de la 7,5% la 22,5%.

Cei de la Erste precizau că, de asemenea, este posibil ca România să implementeze un sistem cu totul nou de taxare a producției de hidrocarburi sau să îl simplifice pe cel complex aflat în prezent în vigoare.

"Există zvonuri despre stabilirea de cote de redevență diferite pentru petrol și gaze și, de asemenea, pentru producția onshore și cea offshore. Odată cu schimbarea sistemului de redevențe, la sfârșitul lui 2014, va expira și actualul impozit de 60% pe veniturile suplimentare obținute de producători ca urmare a liberalizării prețurilor la gaze naturale", afirmau analiștii Erste Group.

Ambasada SUA dădea avertismente

În ianuarie anul acesta, ambasada Statelor Unite la București se declara dispusă să lucreze alături de Guvernul român pentru punerea la punct a unui plan detaliat privind derularea de consultări transparente cu toate părțile interesate, inclusiv reprezentanți ai mediului de afaceri și ai societății civile, în legătură cu modificarea redevențelor pentru petrol și gaze. Instituția a avertizat că interesul investitorilor străini penru România ar putea să scadă dacă autoritățile nu organizează consultări transparente şi nu realizează studii privind impactul modificării sistemului de redevenţe petroliere și a criticat graba și opacitatea cu care s-a introdus taxa pe construcțiile speciale.

"Ambasada sprijină cu hotărâre o mai mare transparență și consultarea de către Guvern a tuturor părților implicate, inclusiv reprezentanți ai mediului de afaceri și ai societății civile, asupra chestiunilor legate de reglementare și de legislația fiscală, inclusiv în ceea ce privește anticipata modificare a regimului redevențelor pentru petrol și gaze. De exemplu, suntem gata să lucrăm alături de guvern pentru a ajuta la punerea la punct a unui plan detaliat privind derularea de consultări transparente cu toate părțile interesate în chestiunea redevențelor pentru petrol și gaze. Sperăm că o astfel de abordare ar putea deveni un model de bune practici, pentru asigurarea transparenței în luarea de decizii economice și în alte domenii", declara însărcinatul cu afaceri al SUA la Bucureşti, Duane Butcher, într-un discurs prilejuit de aniversarea a trei ani de la listarea la Bursa de Valori București (BVB) a Fondului Proprietatea.

3 comentarii :

Riddick spunea...

Dac-aş fi ministru de externe şi-aş auzi că cineva "avertizează" România, i-aş da replica public, Rogozin-style: "Ba avertizeaz-o tu pe mă-ta !"

iunie 21, 2014

Anonim spunea...

In 1988-1989 mergeam pe strada cu cite cineva de incredere si ma minunam, cu voce tare, cum se face ca, in vreme de pace, dupa ani de sacrificii si acumulari bugetare, tramuram de frig, hrana practic nu mai era ''la liber'', seara aprindeam luminarea fiindca bateriile de la lanterna tineau doar o zi iar gaz(petrol lampant) nu se gasea decit prin provincie, venea vara si circulatia era tot oprita, iar cind era permisa nu era benzina .
Unii mai vorbeau, pe la colturi, ca vinovat e si Ceausescu dar iadul pe care il traiam era organizat si aplicat de cercuri si forte externe, din toate punctele cardinal....
Apoi BUMMMMM si, cei care ajutasera la ceea ce am descris mai sus, deveniti prieteni, au inceput sa ne stringa in brate pina la sufocare si nu ne-au mai dat drumul.
Daca vrem sa mai traim trebuie sa dam un cap in gura ''prietenilor'' si sa ne mai eliberam din aceasta strinsoare letala.
In caz contrar nu mai este nimic de facut !

iunie 21, 2014

Riddick spunea...

Nu ştiu dacă avem capacitatea (nu voinţa...) de a le-o da-n mufă pretinilor, dar o putem face implanturilor lor de p-aci.

O explicaţie a deceniului 1980-1990 se poate viziona aici: http://www.youtube.com/watch?v=05u1pBBziQk

Crăpelniţă regală, cu to'a'şi

Prioritate de Dreapta

Au băut molan şi-au "crăpat". Casa Duda a organizat un dineu la Palatul Peleş (la 150 de ani de la înfiinţarea Senatului), la care au participat - la papion ! - Ponta şi unii senatori, printre care Oprea, Roman, Andronescu, Tăriceanu, Sârbu.
(mai multe poze la Ponta, pe Facebook)
 

(click pe poză pentru dimensiunea maximă)

Doar ei înde ei, din opoziţie n-a venit nimeni (Roman-încă-în-PnL nu-i în opoziţie). Ba parcă apare şi Haşotti (PnL, în partea stângă). Oprea - la papion, ce arătare...

Unde-o fi Ăl Bătrân, la băi de formol ? (ca să fie-n formă maximă la vizionare... ).

2 comentarii :

Riddick spunea...

„Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!”

„Din bordei de lângă vatra unde stă nenorocirea/ Ca o strajă neclintită ridicatu-mi-am privirea/ Sus, spre sfetnici, şi văzut-am a lor feţe luminoase,/ Şi-am văzut maimuţăria, strâmbăturile greţoase/ Astor molii, astor ciocli, dezmăţaţi copii ai spumei,/ Care-n aur văd, smintiţii, sufletul şi cinstea lumei,/ Inimi dogorâte-n para poftei de-a se-navuţi,/ Stând ca viermii pe-un cadavru, ce-a-nceput a se-mpuţi./ I-am văzut păpuşi gătite, tologiţi în jeţuri moi,/ Trântori, fără nici o grijă, şi străini de-orice nevoi,/ Răscolind în a lor cuget ale ţării măruntaie/ Şi cătând, nesocotiţii, ca din trupul ei să taie/ Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai rămas teafăr./ Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr./ Dar înnuntru sub medalii şi sub hainele bogate/ Clocoteşte-n oala carnei, otravită de păcate,/ La a negrelor lor pofte, la a infamiei pară/ Clocoteşte crima/ [...]

iunie 18, 2014

Riddick spunea...

...

Stoarceţi, stoarceţi măduva din ţară!/ Nu vă pese! Striviţi totul! Cugetaţi că poate mâini/ O să pierdeţi cârma ţării şi-or să vină alţi stăpâni./ Deci, parjol şi jaf! Opincă hoitul să rămână os/ Ca să nu mai aibă alţii, după voi, nimic de ros. [...] Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri şi-n dantele/ Vă-nveliţi a voastră carne, voi, ce-n câteva inele/ Purtaţi hrana ce lipseşte unei jumătăţi de ţară,/ Spuneţi, nu cumva vrodată s-a-ntâmplat să vi se pară/ Că a voastre diamante se topesc şi vi s-arată/ Că atâtea lacrimi curse dintr-o geană întristată?/ Vai, acele pietre scumpe, ochi focoşi sub geana serii/ Credeţi voi că sunt podoabe? Nu! sunt lacrimile ţării!/ Dar te-a-ncălecat de-acuma, cal, te du unde te mână/ Călăreţul, o maimuţă, care ţine-n a ei mână/ Frâul tău, a ta viaţă. Du-o unde vrea să meargă!/ Când uscatele-i călcâie bat în burta ta, aleargă,/ Iar când frâul tău îl strânge, de-ţi trosnesc dinţii din gură,/ Te opreşte: să răsufle vrea scârboasă pocitură.

Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!/ A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns/ Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!/ Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,/ Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,/ Ţin a tale zile-n mână, şi-a ta cinste sub călcâi./ Şi călări, pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,/ Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii./ Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială/ Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteala/ De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării/ Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile mării!/ Şi când cugeţi c-aceşti trântori, astă haită de samsari/ Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,/ Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,/ Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt/ Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit/ În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,/ Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,/ Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!/ Şi-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării,/ După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,/ După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,/ Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei/ Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:/ Ne vrea ţara! Îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!/ Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!/ Într-o ocnă. Da! Acolo oasele v-ar putrezi!

Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,/ Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire/ Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!/ Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte/ Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,/ Întelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!/ Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ţi mască, fă-te blând,/ Pleaca-ţi fruntea ta cucernic, bate-ţi pieptul tău strigând:/ Scumpă, dragă Românie, idolul vieţii mele!/ Şi când vei fi Leu, pisică, scoate-ţi ghearele din piele!/ Iată norma după care poţi s-ajungi unde pofteşti!/ Şi-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să roşeşti,/ Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi,/ Cearcă-ţi sabia în gâtul conştiinţei tale-ntâi! Asta-i lecţia pe care o lăsaţi posterităţii!/ Ah, cumplit v-ati râs de lege şi de cumpăna dreptăţii,/ Şi de oameni, şi de ţară, şi de tot ce-i sfânt pe lume!/ Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,/ Şi vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi, bandiţi,/ Nici atât de cruzi la suflet, nici atât de iscusiţi."

(Alexandru Vlahuţă, 1881... sau 2014?)

Fox News: Gazprom și Romgaz, membrii unei organizații care funcționează în secret sub egida ONU

Prioritate de Dreapta


Energy Report :
  Gigantul rus Gazprom este unul din principalii membri ai unei structuri lipsită total de transparență, ai cărei membri sunt companii majoritare de stat din întreaga lume, printre care și Romgaz, și care funcționează discret de douăzeci de ani sub egida Națiunilor Unite, susține Fox News.
Americanii citează primul audit efectuat de Oficiul de Servicii pentru Supraveghere Internă al ONU asupra acestei structuri, numită Gas Centre.
Potrivit auditului, chiar dacă este o entitate a ONU, Gas Centre funcționează pe baza unui buget finanțat exclusiv de către membri săi. Consiliul de supraveghere executiv nu a fost aprobat de către agenția ONU din care face nominal parte, Comisia Economică pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite (UNECE). Prioritățile grupului și bugetul său detaliat reușesc, la rândul lor, să rămână în afara spațiului de supraveghere ONU.
Raportul de audit al ONU (download)

Gas Centre furnizează know-how pe probleme legate de reglementarea și liberalizarea pieței gazelor 

Potrivit ONU, mandatul Gas Centre este pur tehnic și legat de problemele metodologice ale semnării unui contract de gaze. Grupul mai este responsabil pentru realizarea unei colecții de baze de date statistice, precum și pentru promovarea și facilitarea investițiilor străine în industrie.

Dar, potrivit Fox News, în realitate, mandatul său include și promovarea și menținerea unui "dialog" pe probleme cum ar fi "restructurarea și consolidarea sectorului de gaze, facilitarea integrării industriilor de gaze naturale în Europa printr-o mai mare convergență și armonizare a normelor și practicilor și furnizarea de know-how pe probleme legate de reglementarea și liberalizarea pieței gazelor naturale".

Cu alte cuvinte, notează Fox News, grupul "administrează" aspecte extrem de importante pentru viitorul energetic al Europei, printre care și rolul actual și viitor al Gazprom (membru marcant al Gas Centre) în Europa.

Membrii Gas Center

AFRIQUIA GAZ (Maroc)
BOTAS Petroleum Pipeline Corporation (Turcia)
EDF (Franța)
EDISON (Italia)
EGAS (Egipt)
Eni Gas and Power (Italia)
GAIL (India)
GasNatural Fenosa (Spania)
GAZNAT (Elveția)
GAZPROM (Rusia)
GDFSUEZ (Franța)
KazMunaiGaz (Kazakhstan)
MOL/FGSZ Ltd (Ungaria)
NJSC NAFTOGAZ/UKRTRANSGAS AC (Ucraina)
OMV Gas & Power GmbH (Austria)
PLINACRO (Croația)
ROMGAZ (Romania)
PLINOVODI (Slovenia)
SOCAR (Azerbaijan)
SRBIJAGAS (Serbia)
STEG (Tunisia)
SWISSGAS (Elveția)

Audit ONU: Există riscul ca Gas Centre să fie perceput drept cartel

Structura Gas Centre, secretul de care se înconjoară și statutul său de organism neguvernamental al ONU sunt extrem de neobișnuite și fără precedent în sistemul ONU, ridicând semne de întrebare cel puțin unui stat membru anonim al ONU, care a solicitat în scris efectuarea auditului.

Potrivit auditului, ce se discută în cadrul reuniunilor Gas Centre este și rămâne necunoscut.

"Această lipsă de supraveghere și raportare publică a crescut riscul ca Gas Centre să fie perceput a se concentra asupra intereselor private, cu atât mai mult cu cât este finanțat de către companiile sale membre", se precizează în audit.

Membrii Gas Centre se întrunesc cel puțin o dată pe an la Geneva, pentru a aproba bugetul (de peste 400 de mii de dolari anual pentru întâlniri și servicii de secretariat, după cum rezultă din documentele justificative la care autorii auditului au avut un acces) și prioritățile grupului.

Fox News: Secretomanie sporită de la declanșarea crizei ucrainene

Potrivit Fox News, de la declanșarea crizei din Ucraina, activitățile Gas Centre au devenit și mai secretoase: site-ul său a fost nefuncțional timp de câteva săptămâni, iar când a fost relansat toate rapoartele, documentele și informațiile relevante au devenit disponibile doar membrilor care beneficiază de parole.

Interesant este că printre membrii Gas Centre, alături de Gazprom se află și debitorul său Naftogaz, compania națională de gaze Ucrainei. Probabil că aceasta poate fi una din explicațiile pentru care Gazprom a anunțat prelungirea termenului pentru plata gazelor expirat recent, în două rânduri, pe 9 apoi, pe 10 iunie. Răspunzând unei întrebări a Fox News, un purtător de cuvânt al Centrului a declarat că "subiectul din Ucraina a fost evitat cu atenție, prin companiile membre, cel puțin pe platforma noastră."

Gazprom: cel mai important proiect al Gas Centre

Potrivit ONU, Centrul de gaze a fost lansat în 1994 ca "un proiect de cooperare tehnică profund apolitic" intitulat "Promovarea și dezvoltarea unei industrii de gaz bazate pe principii de piață în economiile în tranziție". Scopul său, potrivit unui oficial ONU familiarizat cu subiectul, era acela de a învăța companiile de gaze naturale din țările post-comuniste cum să funcționeze ca utilități de stat de tip occidental. Primul său accent a fost pus pe piețele din Rusia, Polonia, Cehoslovacia și Ungaria. Gazprom a fost de departe cazul său de studiu și totodată proiectul său cel mai important.

Mandatul Gas Centre a fost "extins în mod regulat"

În prezent, pe agenda Gas Centre se numără subiecte cum ar fi durata optimă a contractelor de furnizare de gaze, pe termen scurt sau pe termen lung, sau modalitatea cea mai convenabilă de formare a prețurilor (indexare cu prețul petrolului sau concurență de preț între furnizorii de gaze naturale).

Potrivit site-ul Gas Centre, activitățile sale sunt axate, printre altele, pe "schimbul de informații și de date de pe piețele de gaze și industria de gaze", și pe "schimbul de informații și opinii între industria de gaz, UNECE și guverne pe teme de politici energetice". Mandatul Gas Centre, care a fost "extins în mod regulat", include și "securitatea aprovizionării cu gaze naturale", "principii și practici de stabilire a prețurilor de gaz", precum și schimbul de informații și de experiență privind "tendințele emergente și evoluțiile de pe piețele de gaz și în industriile de gaz, inclusiv pe probleme de investiții".

Cât plătește fiecare companie către bugetul Gas Centre este o altă chestiune necunoscută, având un caracter privat.