Adrian Severin este un europeist fanatic, nu sunt convins că pe Radu Golban îl va credibiliza o colaborare cu el în continuare, ba dimpotrivă. Severin este organizatorul
evenimentului "The Causes of Euro-Scepticism" ("Cauzele
euroscepticismului"), de la Bruxelles, din data de 10 aprilie 2013, la
care Radu Golban a rostit un discurs. De fapt, va fi o serie de
conferințe (unde, desigur, vor fi expuse și argumente pro-UE). Radu
Golban a fost eliminat dintr-o universitate de stat din România (la care preda) la presiunile Germaniei.
Discursul tratează și tema datoriei
istorice a Germaniei față de România, temă ignorată de către
autoritățile române din prezent, precum și de către cele de dinaintea
acestora.
Onorată Asistență,
Permiteţi-mi să încep prin a mulţumi
Domnului Prof. Dr. Adrian Severin, membru al Parlamentului European şi
fost ministru de externe al României, pentru receptivitatea fără rezerve
manifestata faţă de ideea dezbaterii în această onorantă incintă a
tendinţei, în creştere, a euroscepticismului, pe fundalul crizei dar şi
al politicilor neadecvate ce s-au aplicat crizei.
Aduc, de asemenea, mulţumirile mele
reputaţilor specialişti, Domnului Prof. Dr. Albrecht Ritschl şi Domnului
Dr. Klaus Thörner, invitaţi să se pronunţe în acest cadru european, de
pe poziţia înaltei lor competenţe, asupra studiului de caz din relaţiile
germano-române ce face obiectul concret al reuniunii de astăzi.
Vă mulţumesc Dumneavoastră tuturor
pentru interesul manifestat faţă de problematica dezbaterii de azi şi mă
bucur că în rândurile noastre se află şi un grup de tineri ziarişti din
România oaspeţi în aceste zile ai instituţiilor europene.
Constructul de integrare a Europei
cunoscut sub numele de Uniune Europeană se află astăzi şi într-o criză
de identitate. Pe fundalul unei perioade îndelungate de criză economică
au apărut şi primele semne de îndoială faţă de proiectul de integrare a
Europei. Pentru a înţelege mai bine această atitudine critică faţă de
modul şi mai ales de procesul unificării Europei trebuie mai întâi să
precizăm ce înseamnă şi la ce se referă termenul de euroscepticism.
Acest termen nou în limbajul politic apare, tot mai frecvent, în ultima
vreme, de la micul contribuabil şi până la nivel de naţiune. Neologismul
compus din denumirea geografică a continentului şi substantivul
scepticism, care se trage din greacă – „skeptios” = „căutător”, este mai
degrabă un termen generic decât o disciplină filosofică opusă
dogmatismului politic.
Euroscepticismul nu trebuie confundat cu
anti-europenismul sau cu naţionalismul, el nu este un ateism politic ci
o căutare după o altă Europă. Motivele euroscepticismului sunt cel
puţin la fel de diferite cum sunt şi popoarele Europei. Pentru a analiza
şi a înţelege mai bine acest fenomen, trebuie identificate motivele
particulare, adică ale fiecărui stat, ale fiecărei categorii sociale,
care îi determină pe oameni să devină eurosceptici. Având în vedere
faptul că Europa se afla astăzi, în ciuda aparenţelor de unitate, la
începutul şi nu la apogeul integrării, are şi euroscepticismul o
justificare firească, întrucât, prin logica şi definiţia sa, el este mai
aproape de statutul de independenţă şi suveranitate a fiecărui stat,
decât de dezideratul integrării. Deoarece procesul de unificare al
Europei generează, în special la periferia continentului, probleme
economice, ca urmare a dezindustrializării, cetăţenii înţeleg tot mai
puţin de ce imaginea lăudabilă, însă abstractă a proiectului european
numit „garant al păcii şi prosperităţii” se suprapune cu tensiunea
socială devenită realitate. Pe cât de abstract şi de general pare
euroscepticismul în discursul politic şi public, pe atât de concret
devine protestul împotriva Germaniei prin pancartele agitate şi
sloganurile scandate de la Nikosia la Lisabona. Faptul că grafica
acestor pancarte prelucrează cu obstinaţie fizionomia mereu aceluiaşi
dictator, cea a lui Hitler, trezeşte întrebarea de ce protestul
euroscepticilor nu se îndreaptă împotriva actorilor politici de la
Bruxelles ai Uniunii Europene sau împotriva altor state membre ale
Uniunii decât Germania, de ce vizează mereu Berlinul şi conducerea
Republicii Federale.
Se pare că binomul Bruxelles – Berlin
anihilează oricare iniţiativă politică a celorlalte capitale europene.
Desigur că preluarea crescândă de răspundere şi responsabilitate de
către Berlin în Europa creează Germaniei şi o suprafaţă mai mare pentru
critică mai mult sau mai puţin fondată. Scopul final al integrării este
bunăstarea tuturor cetăţenilor europeni şi nu performanţa economică a
unora prin redistribuirea factorilor de producţie în Europa.
Euroscepticismul începe să se insinueze
pretutindeni în Europa, inclusiv în Germania. Euroscepticismul german
vizează contribuţia Germaniei la proiectul european prin transferurile
germane către Bruxelles de 214 Euro pe cap de locuitor, adică o sumă
uşor peste media UE-27, de 190 Euro. Proiectul european creează, prin
excedentul comercial al Germaniei de peste 500 de miliarde de Euro,
locuri de muncă, dar şi imaginea de performanţă economică. Aşadar,
Germania, principalul contributor în Europa Unită, motor al dezvoltării
generale pe continent, ba poate chiar şi filantrop pentru alte ţări
membre ale Uniunii. Este oare fidelă realităţii o asemenea reprezentare?
Realităţile sunt mai nuanţate. Analiza
euroscepticismului raportat de la stat la stat porneşte de la
răspunderea socială faţă de proprii cetăţeni, care trebuie asigurată şi
în contextul migraţiei din est spre vest a forţei de muncă.
Răspunderea în această privinţă revine
statului național şi nu Europei. Aşadar, europenizăm performanţa, însă
nu şi răspunderea socială, care rămâne tot în sarcina statului naţional,
după cum tot lui îi revine şi dreptul de a stimula economia, de a-şi
proteja unităţile de producţie, astfel încât să poată asigura un trai
decent propriilor cetăţeni.
Având în vedere că dreptul de vot al aşa
zişilor cetăţeni europeni este limitat doar în cadrul ţărilor lor de
origine şi nu este europenizat precum forţa lor de muncă, este foarte
probabil că într-un viitor apropiat, forma de euroscepticism pe care o
reprezintă nemulţumirile oamenilor să se articuleze prin vot la nivelul
naţional al ţărilor membre. Aşteptările fireşti ale acestor cetăţeni nu
pot fi satisfăcute cu lozinci de gândire grandioasă sau cu sacrificii
pentru un trai mai bun în viitor. În timp ce unele state membre ale
Uniunii se înzestrează mereu cu viziuni de dimensiuni politice şi
arhitecturale supradimensionate, alte state membre nu au nicio viziune.
Pentru unii Europa este o preocupare neîntreruptă, iar pentru alţii un
subiect îndepărtat. Tocmai de aceea paşii în Europa nu se pot justifica
doar prin iniţiativa unuia ci impune mereu şi acceptul celuilalt sau
celorlalţi pentru un parteneriat.
În România euroscepticismul sau mai
degrabă eurorealismul a apărut recent, adică mai târziu decât în alte
state membre ale Uniunii Europene. Prezenţa sa, tot mai remarcată în
spaţiul public, are în mare măsură, ca fond politic, intervenţia
Bruxelles-ului şi a unor capitale europene în conflictul constituţional
din vara anului trecut după cum se datorează şi politicii de austeritate
impusă de Bruxelles. Este drept ca euroscepticismul apare cu întârziere
în România, dar acest lucru nu-l împiedica să devină un factor
mobilizant, aşa cum s-a întâmplat cu alte răbufniri politice din istoria
recentă a ţării. Pentru mulţi români, aderarea la Uniunea Europeană a
înlocuit în primii ani ai integrării propaganda comunistă
semi-sacrosanctă cu basme de bunăstare şi fericire. Bilanţul pentru omul
de rând astăzi, la peste cinci ani după aderarea la Uniunea Europeană,
cuprinde inevitabil starea deplorabilă a economiei ţării pe urma
dezindustrializării, suspiciunea firească faţă de climatul poliţienesc
întreţinut de serviciile secrete, o atmosferă de neîncredere în
instituţiile statului, corupţia, erodarea democraţiei, dar şi lipsa de
speranţă într-o schimbare spre bine. Iar faptul că demnitari europeni de
la Bruxelles şi lideri din state europene s-au implicat public în
conflictul pe tema suspendării preşedintelui şi a îndepărtării de la
putere a unei grupări politice ale cărei guverne din ultimii câţiva ani
au atins o cifră record la neabsorbţia de fonduri datorită corupţiei,
justifică întrebarea dacă nu cumva Bruxelles-ul sprijină de fapt
corupţia în România in loc să o combată.
Raporturile între parteneri inegali sunt
mult mai vulnerabile în astfel de conjuncturi. Egali la obligaţii
înseamnă a fi egali şi la drepturi şi de a beneficia şi de egalitatea
şanselor între ţările în curs de subdezvoltare din Europa de est şi de
sud şi cele în curs de consolidare a industriei din centrul
continentului. Instituţiile europene au rolul de garant al tratatelor
dar şi de mediator în articularea intereselor naţionale ale diferitelor
state, pentru a preveni o situaţie de folosire a corupţiei în scopul
implementării unui Realpolitik. Dacă realizarea şi implementarea
principiilor statului de drept şi lupta împotriva corupţiei sunt
obiectivele centrale ale integrării europene, atunci trebuie să admitem
că şi corupţia are nu doar corupţi, dar şi corupători.
În această privinţă, istoria cel puţin
ne dă dreptate. Iar instituţia Parlamentului European reprezintă cel mai
potrivit sediu pentru un management al memoriei istorice. Permiteţi-mi,
de aceea, un scurt rapel istoric. După Primul Război Mondial premierii
români Brătianu şi Averescu au negociat aproape şase ani cu Germania
pentru o sumă de aproximativ 5 miliarde de Reichsmark din afacerea
devastatoare numită „Banca Generală” din timpul ocupaţiei germane în
1918.
Germania nu era dispusă să plătească
absolut nimic României. Într-un limbaj ales, respectabilul ministru de
externe al Germaniei, Gustav Stresemann, laureat al premiului Nobel
pentru Pace, scria la data de 13 noiembrie 1926 într-o telegramă către
Ambasada germană de la Bucureşti că se arată dispus de a - textual -
“omorî” acea datorie a Germaniei faţă de România cu bani, solicitând
ambasadorul de la Bucureşti să identifice cercuri „interesate” din ţara
care ar putea, contra unei plăţi, abandona problema. Această tactică
îndoielnică s-a ascuns bine sub paravanul corectitudinii şi pretextul
bunelor relaţii economice. Probabil că suma oferită pe cale privată de
Stresemann a fost convingătoare pentru domnul Averescu, obiectivul
recomandării germane, care a încheiat apoi pentru totdeauna tratativele
pe tema „Băncii Generale”. Dacă numele “Gustav Stresemann” are astăzi o
conotaţie atât de pozitivă, fiind chiar şi numele a nenumărate licee şi
institute din Germania, ce garanţii avem noi că nu s-ar putea păstra
tactica sa şi faţă de România din zilele noastre când este vorba de o
datorie istorică mult mai mare? Precum se poate observa, discuţia pe
tema datoriei neachitate a Germaniei după 1947 de peste 1 miliard de
Reichsmark în baza Tratatului de Cliring, care stă astăzi în centrul
atenţiei noastre la acest eveniment, nu este prima de acest gen în
istoria celor două state; nu este pentru prima dată când România a rămas
păgubita. O ţară la nivelul Germaniei ar trebui cu atât mai mult
astăzi, în familia europeană unită şi instituţional, să trateze România
ca pe un partener egal şi să se arate responsabilă pentru faptul că a
rămas, nu o dată în istorie, datornică faţă de România.
Relaţia economică româno-germană din
perioada 1936-1944 bazată pe cliring şi cursuri de schimb fixe mi-a
trezit interesul în mod special. Mai ales extrasul de cont al Casei de
Compensaţie a Germaniei, o instituţie pe lângă Reichsbank, a stat în
centrul atenţiei, deoarece prezintă soldurile Germaniei faţă de ţările
asociate în acest model de colaborare. Suma de 1,126 miliarde Reichsmark
evidenţiată în acest extras de cont a reprezentat la început doar o
constatare şi un argument în cadrul unor publicaţii; ulterior a devenit o
provocare.
Lipsă acută de valută a Germaniei în
urma Primului Război Mondial a determinat încheierea de contracte
nonvalutare bazate pe schimburi de mărfuri între Germania şi alte state.
Un asemenea acord a fost încheiat cu România deja din anul 1936. Prin
acest acord s-a stabilit ca plăţile dintre România şi Germania,
provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii de stat şi
particulare, să fie efectuate prin cliring bilateral între Banca
Naţională a României şi Casa de Compensaţie germană. Printr-o clauză,
Banca Naţională a fost însă obligată să achite exportatorii din România,
chiar dacă sumele necesare pentru aceasta depăşeau vărsămintele în Lei
ale importatorilor. Deoarece Germania celui de al treilea Reich importa
din România mai mult decât exporta, această obligaţie, la început
limitată ca sumă, a ajuns în anul 1942 să nu mai aibă nicio limită
convenţională de sumă. Fluxul de mărfuri româneşti spre Germania, fără
un flux corespunzător dinspre Germania spre România, s-a soldat cu
sărăcirea de mărfuri a populaţiei româneşti, cu o creştere a inflaţiei
şi cu o creanţă în mărci nevalorificabilă a Băncii Naţionale a României
faţă de Casa de Compensaţie Germană. Această creanţă a reprezentat un
credit forţat în mărfuri acordat economiei germane de economia
românească. Deşi au existat preocupări şi intenţii concrete pentru
frânarea creşterii soldului (ca urmare a schimbului neechivalent cu
Germania), acestea au fost respinse sau doar formal acceptate de către
Berlin.
Conform lucrărilor de specialitate, la
nivelul anului 1944, soldul activ pentru România rezultat ca urmare a
operaţiunilor de cliring româno-german depăşea 1 miliard de Reichsmark.
Acest sold este confirmat şi de surse oficiale externe, precum Casa de
Compensaţie Germană – instituţie ce ţinea evidenţa operaţiunilor de
cliring pe lângă Reichsbank, Banca Reglementelor din Basel şi Academia
Română.
Consider oportună prezentarea cadrului
legal în contextul căruia am invocat recuperarea datoriilor Germaniei
din relaţiile comerciale cu România. În primul rând, invoc art. 28,
alin. 4, din Tratatul de Pace dintre România şi Puterile Aliate şi
Asociate, adoptat în 10 februarie 1947, la Paris. Dat fiind faptul că
derularea plăţilor dintre Germania şi România s-a făcut în baza
Acordului pentru Reglementarea Plăţilor din 1936, acest acord nu cade
sub incidenţa Tratatului de Pace de la Paris, care prevede explicit că
România nu renunţă la pretenţii rezultând din contracte şi alte
obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum şi din drepturi
dobândite înainte de aceeaşi dată. În următoarea propoziţie citim ca
„această renunţare va fi considerată ca înglobând creanţele… “.
Adjectivul demonstrativ la începutul propoziţiei „această “se referă la
propoziţia precedentă, în care se explic condiţiile renunţării.
Formularea alin. 4 din art. 28 cu precizarea renunţării României la
pretenţii împotriva Germaniei şi a fixării datei de 8 mai 1945 (ziua de
armistiţiu a Reichului) pentru scadenţa pretenţiilor face ca lucrurile
să fie cât se poate de clare. Efectele juridice ale Acordului pentru
Reglementarea Plăţilor din 1936 sunt, fără îndoială, drepturi şi
pretenţii dobândite dinainte de 1 septembrie 1939 şi ca urmare excluse
de la renunţarea la pretenţii împotriva Germaniei, care se referă doar
la angajamente din timpul războiului. Aşa cum reiese din reglementările
Tratatului, soldul României nu s-a prescris.
Doresc să mai precizez că, în cadrul
Conferinţei de la Londra, din anul 1953, când Germania şi-a asumat
întreaga răspundere şi responsabilitate pentru toate datoriile
Reichului, a lămurit şi problema soldurilor deficitare rezultate din
operaţiunile de cliring derulate cu Belgia, Franţa, Elveţia, România
etc. Motivul pentru care România nu a participat la Conferinţa de la
Londra se bazează pe art. 5 alin. 4 al Tratatului acestei conferinţe,
care este identic cu articolul 28 din Tratatul de Pace de la Paris.
Ambele acte normative exonerează Germania de plată despăgubirilor
aferente perioadei 1.09.1939 şi 8.05.1944. În concluzie, acest şold este
descoperit şi în ziua de astăzi. Este bine de ştiut că această sumă nu
reprezintă nici o despăgubire de război.
Se poate naşte întrebarea cum se calculează suma de 19,5 miliarde Euro?
Plecând de la aprecierea că 1 Reichsmark
este evaluat, în prezent, la 3,3 Euro, se poate calcula, estimativ,
valoarea cuantumului datoriei: 3,717 miliarde Euro, fără a mai adăuga şi
dobânda aferentă celor 69 de ani - din 1944 până în 2013; fără a ne
lansa într-un calcul matematic costisitor de actualizare, ci doar dacă
am calcula o dobândă moderată de doar 2,5% pe an, se poate aprecia că
valoarea totală a datoriei (suma iniţială şi dobânda capitalizată) se
ridică la aproximativ 19,5 miliarde de Euro.
În cadrul unei dezbateri din luna martie
2012, sub egida Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a
României se confirmă existenţa creanţei asupra Germaniei la Casa de
Compensaţie de aproximativ 1 miliard Reichsmark la sfârşitul anului
1944, fapt ce constituie un mare progres faţă de discreţia remarcabilă a
acestei instituţii în ultimii doi ani. Cel mai mare succes al acestei
dezbateri îl reprezintă faptul că totuşi Bana Naţională admite existenţa
unei datorii a Germaniei faţă de România în 1947 de 14 miliarde de Lei,
ce a fost considerată de autorităţile acelor timpuri ca fiind o
„creanţă nesigură asupra străinătăţii “. Ceea ce a fost nesigur în 1947
nu se mai poate spune astăzi despre motorul economic al Europei.
Pe scurt doresc sa menționez că sub
incidenţa Tratatului de Pace de la Paris cad de asemenea şi creanțele
private necompensate în valoare de mai multe sute de milioane de
Reichsmark ale firmelor şi persoanelor din Romania care au obținut o
sentința favorabila în baza Tribunalului Arbitrar Mixt, romano-german în
perioada 1919-1928, înființat în baza art. 304, alin. b 2 al Tratatului
de la Versailles.
În privinţa părerii românilor despre
datoria Germaniei, aş aminti faptul că până în prezent peste 5600 de
români au semnat o petiţie lansată de mine pentru a determina guvernul
să negocieze cu Germania pentru recuperarea creanţei din acordul de
cliring cu Germania. Având în vedere că rata de penetrare a serviciilor
web este în Germania conform unui studiu publicat recent dublă faţă de
rata de penetrare a serviciilor web din România şi că Germania are o
populaţie de aproape patru ori mai mare decât România, 5600 de semnături
în ţară ar fi echivalentul la aproximativ 45000 de semnături în
Germania. Această cifră de proporţii arată incontestabil că românul nu a
uitat de această datorie istorică.
România nu are nimic de ascuns, ci doar
de profitat de transparenţa maximă în aceste demersuri. Să nu uităm că
Germania este o ţară cu un codex moral recunoscut, care se manifestă şi
prin demersurile partidului „Die Linke“, partid cu 12% din Bundestag, în
lămurirea acestei creanţe iniţiind in 2010 două interpelări.
Distinsă asistenţă,
Permiteţi-mi, înainte de a încheia, câteva remarci.
Demersul tematic al acestui simpozion nu este unul antieuropean, nici unul antigerman.
Incidentele de parcurs european (fie el
şi un parcurs istoric) nu trebuie instrumentate sau dramatizate, dar
nici trecute cu vederea şi cronicizate, ci gestionate cu bună credinţă.
Rezervele faţă de instituţiile europene şi faţă de preeminenţa Germaniei
în Europa Unită nu trebuie să-şi găsească în asemenea situaţii surse de
potenţare a euroscepticismului.
Euroscepticismul zilei de astăzi nu este
un obstacol de neocolit şi nici o boală incurabilă, ci mai degrabă un
simptom şi un semnal faţă de care se poate acţiona în conformitate cu
interesele generale europene.
Marile mutaţii istorice se nasc de
obicei din acumulări de detalii – şi izbucnesc nu odată tot printr-un
detaliu – pentru a ajunge la o nouă stare. Studiul de caz prezentat aici
este doar unul din sumedenia de detalii care se aglutinează zi de zi
pentru a da consistenta euroscepticismului ridicat pe valul crizei şi al
politicilor de austeritate aflate într-o nefericită modă. Situaţia,
rămasă deschisă, din relaţiile româno-germane prezentată aici generează,
şi ea, o doză mai mare sau mai mică de scepticism şi neîncredere - şi
în privinţa politicii Germaniei faţă de partenerii săi europeni de ieri
şi de azi, şi faţă de etaloanele morale ale Europei Unite.
Euroscepticismul de astăzi nu este însă o
tendinţă inexorabilă şi el începe de altfel a fi convertit în
eurorealism. Următorul pas, salutar, ar trebui să fie o tendinţă pe care
aş numi-o euroconstructivism. Într-o asemenea viziune poate fi
soluţionat şi cazul încă deschis din relaţiile româno-germane dezbătut
astăzi aici.
Un comentariu:
-
Adrian Severin, 2008: "Dacă acest proces continuă, Europa va plonja
înapoi în feudalism. Formaţiunile statale liliputane care rezultă din
dezagregarea complexelor naţionale civice, nefiind apte a juca un rol
semnificativ în reglarea echilibrului de forţe care circumscrie dinamica
ordinii mondiale, vor fi obligate să renunţe la democraţia internă,
unica soluţie pentru garantarea securităţii individuale fiind
încredinţarea destinului personal în mâna potentaţilor locali. Statele
europene se pot salva doar în cadrul unei federaţii de naţiuni civice,
sub forma cărămizilor alcătuind edificiul unei democraţii
transnaţionale, al unei naţiuni cosmopolite europene. Geografia fizică,
cea culturală şi cea politică se vor reconcilia astfel reconciliind
securitatea individuală şi colectivă, naţională (culturală) şi
geostrategică (internaţională). "Demosul" nu înseamnă popor în sens
etnic, ci o comunitate de persoane unite în promovarea unui proiect
comun rezultat din dezbaterea publică organizată într-un spaţiu comun.
Negarea dreptului la existenţă a "demosului" european echivalează astăzi
cu sinuciderea statelor-naţiune. Între europenizare şi feudalizare,
naţiunile europene au o singură ieşire: Statele Unite ale Europei''.
http://jurnalul.ro/editorial/adrian-severin-statul-natiune-intre-europenizare-si-feudalizare-134951.html
Adrian Severin, 2010: "Nu mă ascund şi voi repeta mereu această formulă, a Statelor Unite ale Europei, pentru că este singura şansă pe care o avem. Obiectiv vorbind, printre susţinătorii acesteia trebuie să se numere şi România. În general, ţările noi membre, care aparţin Europei Centrale şi de Est, sunt primele interesate în Europa federală".
http://www.timpul.md/articol/europarlamentar-razboi-in-europa--nu-este-exclus-17236.html