Everac: Organizarea nerentabilităţii

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta

Un Amic, mai demult director performant de unitate socialista, isi deschide in capitalism o pravalie cu de toate, o face moderna, civilizata, prospera. Apoi se intinde, trage un localas de patiserie-cofetarie, sclipitor si el pentru acel orasel de provincie; iar in urma cumpara si pune in miscare si o fabrica-laborator pentru prajituri si cozonaci. Il vad dupa vreo doi ani de avant, il intreb ce mai nascoceste si daca mai are energie sa alerge de colo pana colo in toata tara, numai de dragul de a deveni un mare capitalist bogat. Poate sponsorizeaza si cultura?!

   - Sunt la pamant! Spune Amicul, abia mai gafai, iar falimentul e la usa! – Cum asa? – Asa e organizat. Sa zicem ca iau branza cu 10 lei si o vand cu 12 lei: rezultatul e nul, nu castig nimic, caci banii se duc pe taxe si impozite, intrucat, ma cunosti, la mine totul decurge cinstit, cu acte legale. Rivalul meu fraudeaza fiscul. Ia branza tot cu 10 lei si o vinde tot cu 12, dar castiga 2 lei la afacere. Statul nu incaseaza, evident, nimic. Si cum am nu un rival, ci mai multi, toti mi-o iau inainte, prin necinste, iar eu raman mofluz. Am datorii uriase, uneori imi vine sa-mi pun streangul.

  A fi legal in Romania e azi nerentabil! Frauda, coruptia ma ingroapa, pacat de munca, de osteneala, de idei. Sa fur statul, sa fiu necinstit, imi este moralmente imposibil. In schimb, daca il ascult, ma ruineaza. Asa e organizat! As fi pus la indoiala aceasta concluzie groaznica, daca in perindarea cu masina pe care am facut-o prin tara n-as fi vazut cam 60% din pamanturi nelucrate. De ce, de lene? Nu, ci din pricina nerentabilitatii. Cheltuielile de productie ale agricultorului nu se rasfrang in pret, vorbesc in special de micul agricultor, acela fara mijloace. Pare organizat ca el sa nu-si recupereze banii. Si atunci renunta, vinde. Oricand se gasesc companii becalistice care cumpara cu toptanul, pe ruina agricultorului mic si mediu, asteptand sa vanda marelui capitalist, de obicei strain. Castiga gras strainul, castiga intermediarul, taranul bate din buze. Daca mai are si o seceta sau o inundatie, e terminat, ca Amicul. Pe aceasta mina, becalistii intermediari isi fac palate si dau pomeni, spre admiratia prostimii fara cap; iar tara trece, cu acte in regula, sub stapanire straina.

  Dar oare in micul comert nu se intampla lucruri asemanatoare, adica nu se inchid si falimenteaza sute de mii de firme in fata colosilor straini, a supermarketurilor performante apartinand unor companii transnationale? Cine sa rivalizeze cu ele, construind o clasa medie romaneasca oarecum performanta? Rolul romanului, izbit de nerentabilitate, ramane sa intermedieze si sa revanda produsul strain, sa faca import pentru beneficiul patronilor si pe spinarea consumatorilor, fratii sai.

  Unde e jocul pietei, cand trusturile straine pot sa se carteleze si sa-si impuna diktatul pe piata asa-zis „libera”. Si pot sa se carteleze si intermediarii, si o si fac, batandu-si joc de producatorii autohtoni si de clientii consumatori.

  Nu era dictatura economica a lui Ceausescu mai aspra decat dictatura trusturilor cartelate, predictia lui Marx se confirma! Dar oare industria, industria noastra in multe performanta, n-a fost silita sa se ne-rentabilizeze cu felurite tertipuri, cu taxe, impozite, boicoate, dobanzi, cu un arsenal de mijloace care s-o scoata mereu debitoare? Nu s-au inchis portile la o suma din marile noastre intreprinderi, dandu-se afara oameni cu ghiotura, incurajandu-se pradarea si capusarea lor, impingandu-le cu dinadinsul la falimente, pentru ca amatorul strain si intermediarul sau roman sa si le adjudece pe nimic, dupa ce au capatuit si o liota de inalti functionari venali cu nume romanesti?

  De unde s-au boierit atatia baroni peste noapte din Marele Ordin al Smecheriei, patronat de cei mai de seama sefi politici, nu „ticalositi”, ci ticalosi din pornire? Din organizarea nerentabilitatii, pentru a ieftini si a da (acapara) de pomana! Aproape toate intreprinderile noastre aducatoare de bani, de multi, multi bani, sunt acum in mana companiilor straine, care au pus la punct, poate au inspirat acest sistem, sustinandu-l si cu greutatea lor internationala (politica, militara) de netrecut. Trocul politic a functionat exact: noi am ruinat Sidex-ul, dl Blair l-a atribuit. „Cineva” si-a pus mai mult decat termopane in aceasta afacere, ca si in alte sute si mii de afaceri. Acum si le pune Altcineva, cu alte matusi, rude sau amante. Si le pun multi, facand din nerentabilitate o stihie. Recunosc ca aceste companii straine sunt mai civilizate, ca ele au indreptat, inaltat, imbunatatit procedurile, dand exemple de modernitate europeana. Ele iau cu lingura mare, legala si cocheta, acolo unde smecherosii nostri se bateau si stropeau cu linguritele, molfaind pe apucate. Domnii care scumpeau curentul electric de la Turceni si Rovinari fara sa faca nimic mi se par mai soacati decat strainul care isi organizeaza exemplar serviciile si aduce o nota de abundenta si bun gust.

  Deocamdata, acesti mari capitalisti isi impart echitabil spatiul romanesc, mai au loc unii de altii; pana in ziua cand isi vor intinde si ei curse de nerentabilitate, ca sa salte pe cadavre si falimente, dupa dictatura capitalismului liberal. Ca multi din ei spala banii, gangsteresc, stau cu revolverul in mana? Nu cumva asa s-au facut marile hoteluri, localuri, stabilimente, Las Vegas-uri? Nu cumva viitorul e al Mafiilor de multe culori? Amice drag, nu te spanzura, mai stai sa vezi! Mai ai putintica rabdare! Nu crapa numai guzganii, ci si elefantii, noi sa fim sanatosi! Intermediaza, triseaza, abuzeaza, si vei trai!

http://www.editiaspeciala.com/Social/Organizarea_nerentabilitatii-37494

Mihai Răzvan Ungureanu. Prețul trădării (Cronica Română .com)

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta

Afacerea Cupru Min a devenit o piatră de moară atârnată de gâtul carierei politice a premierului Ungureanu. După ce un director din cadrul Ministerului Economiei a recunoscut oficial că privatizarea s-a făcut în baza unei evaluări ce nu a inclus valoarea minereului exploatabil, justificările invocate de MRU au devenit inutile chiar și pentru cei mai înflăcărați susținători ai ”politicilor de dreapta”. În cazul dat, firma de evaluare pare să nu aibă vreo vină, deoarece ”a evaluat ceea ce i s-a cerut”, iar vinovați sunt acei decidenți din cadrul guvernului care au folosit această evaluare pentru a vinde întreprinderea la pachet cu dreptul de exploatare a rezervelor de cupru. Declarațiile premierului Ungureanu care susține că ”resursele de cupru nu s-au vândut” reprezintă un exemplu de sofistică pură. Din punct de vedere practic, dreptul de exploatare a zăcământului de cupru este aproape identic cu achiziția dreptului de proprietate permanentă asupra zăcământului propriu zis, în sensul că tot cuprul pe care ”canadienii” vor reuși să-l scoată din pământ în următorii ani va deveni automat proprietatea lor.

Declarațiile lui Sorin Găman, director în cadrul Ministerului Economiei, au mai scos la iveală câteva aspecte extrem de interesante.

Se susține că valoarea teoretică-estimativă a zăcământului de cupru este de 13-14 miliarde de euro, ceea ce indică faptul că estimările care figurau atât în datele companiei cât și în declarațiile oficiale anterioare au fost eronate. Problema este următoarea, însăși directorul Găman recunoaște că masa ”recuperabilă” a minereului este de 750 de milioane tone, ceea ce este echivalentul a 2,36 milioane de tone de metal pur. La prețurile bursiere actuale, adică 8365 dolari pe tonă, numai cuprul din acest minereu valorează 19,7 miliarde de dolari, adică 15 miliarde de euro, ceea ce deja depășește ”estimarea teoretică-estimativă” anunțată de același oficial guvernamental. Dacă luăm în calcul faptul că, pe lângă cupru, procesarea minereului presupune și obținerea a 2 grame de aur per tonă de minereu concentrat, atunci valoarea zăcământului de la Cupru Min devine absolut astronomică. Estimarea cantității de aur recuperabilă dintr-o tonă de ”concentrat” îi aparține aceluiași director din cadrul Ministerului Economiei, care însă a evitat să precizeze câte tone de ”concentrat” se pot obține din acele 750 de milioane de tone de minereu ”brut”. Pentru a estima cât aur s-a vândut ”la pachet” cu Cupru Min, vom recurge la un calcul extrem de conservativ, presupunând că masa ”concentratului” ce poate fi obținut 11,8 milioane de tone (concentrat cu conținut de cupru de 20%). În aceste condiții, cantitatea aurului este de 23,6 tone cu o valoare de 1 miliard de euro. Valoarea totală a resurselor care au fost vândute pentru suma modică de 200,7 milioane de euro unei obscure bănci canadiene este de peste 16,7 de miliarde de euro. Desigur, din această sumă trebuiesc extrase costurile de exploatare și extracție, dar aceste costuri nu pot avea un efect decât marginal asupra veniturilor noului proprietar al Cupru Min. Chiar și în condițiile în care un asemenea minereu s-ar fi aflat în mijlocul junglei amazoniene, fără nici un fel de infrastructură, drumuri etc și costul de extracție al cuprului ar fi fost echivalentul a 2000 de dolari pentru o tonă, oricum exploatatorii acestui minereu ar fi obținut un profit de peste 15 miliarde de euro.

Premierul Ungureanu susține că întreprinderea Cupru Min trebuia privatizată pentru că metalurgia românească este distrusă și minereul concentrat nu poate fi procesat în România. Presupunem că ”investitorii” de la Bayfront Capital Partners au identificat deja opțiuni foarte viabile de procesare, dar în caz de necesitate, ei vor avea posibilitatea să construiască chiar și propria unitate de procesare. Chiar dacă vor avea costuri adiționale de un miliarde de euro, ei vor putea să găsească finanțare pentru un proiect ce va aduce venituri de aproape 20 de miliarde de euro. În cadrul logicii economice normale și oneste, nu există nicio explicație pentru faptul că statul român nu a încercat să facă același lucru.

Întreaga afacere Cupru Min s-a bazat pe minciuni, dezinformări și atacuri informaționale extrem de obraznice la adresa celor care se încumetau să pună întrebări incomode. Premierul Ungureanu, care a girat această afacere și a susținut-o de la început până la sfârșit, nu mai are absolut nicio scuză. Acest ”tânăr intelectual” atât de drag ”intelighenției de dreapta” a demonstrat un comportament în stil securistic, preferând minciuna, sofismele și obrăznicia în locul recunoașterii erorilor comise.

Premierul Ungureanu a mințit atunci când a declarat că întreprinderea Cupru Min nu a avut profit și a fost o ”gaură neagră a bugetului”. În 2011, Cupru Min a avut profit de 7 milioane de euro. Premierul Ungureanu a folosit un sofism ieftin, atunci când a încercat să demonstreze că întreprinderea nu a fost vândută ”la pachet” cu minereul. Dreptul de exploatare a minereului în condițiile în care redevența statului este de doar 4% este aproape echivalent cu un drept de proprietate. Premierul Ungureanu a folosit ca argument teoria lipsei profitabilității mineritului românesc în perioada comunistă, uitând să menționeze faptul că prețul la aur a crescut între timp cu 900%, iar prețul la cupru a crescut cu 350%.

După primele dezvăluiri din presă, MRU avea posibilitatea să spună că a fost indus în eroare de subalterni, dar odată ce a devenit principalul susținător al tranzacției, atât din punct de vedere administrativ cât și din punct de vedere mediatic, el și-a legat inexorabil cariera politică de această tranzacție monstruoasă. Premierul Mihai Răzvan Ungureanu și-a încetat existența ca fenomen politic. De astăzi, România este condusă de ”premierul Cupru Min”, un personaj care a prejudiciat statul cu 20 de miliarde de euro și a încercat să justifice această tranzacție prin dezinformare tipic securistică.

http://cronicaromana.com/2012/04/06/mihai-razvan-ungureanu-pretul-tradarii/

- 4/06/2012

Da, știu, "asta a scris-o Ciutacu"...

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta 

 Cu 200 de milioane de euro nu cumperi tăcerea serviciilor secrete. Ce nu a spus MRU despre Roşia Poieni

Premierul Mihai Răzvan Ungureanu (MRU) a explicat ţâfnos, într-un interviu acordat lui Emil Hurezeanu, că el e un soi de garant al interesului naţional, că aceia care-l bănuiesc că ar servi interese străine sunt iresponsabili, că privatizarea Cuprumin (societatea care deţine exploatarea carierei de cupru de la Roşia Poieni) e bună şi gata. În rândurile de mai jos, vă prezentăm ce n-a spus MRU.

- În fiecare instituţie de stat care se ocupa cu privatizarea, exista, pe structura fostului Birou de Documnte Secrete (BDS), un aşa-numit "Serviciu verificare bonitate clienţi”. Alcătuită, de regulă, din foşti ofiţeri de informaţii, respectiva structură ţinea legătura, instituţional, cu ofiţerii activi ai serviciilor secrete româneşti, fiind abilitată să primească şi să informeze mai departe decidenţii în legătură cu acţionariatele, interesele, palmaresul, conexiunile şi bonitatea firmelor care cumpără caiete de sarcini în vederea privatizării. Dacă Ministerul Economiei şi Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie (OPSPI), care au gestionat vânzarea acţiunilor Cuprumin, nu mai au o astfel de structură, atunci e caz de atentat la siguranţa naţională.

 - Toate ministerele (şi, implicit, structurile subordonate care gestionează privatizări) ar trebui să primească, zilnic, informări de la serviciile secrete privind grupurile de interese care ar avea de profitat de pe urma încheierii unui astfel de contract şi despre modul lor de acţiune. Dat fiind că prezumtivul cumpărător era canadian, dincolo de informările SRI, care se ocupă de acţiunile reprezentanţilor investitorului pe teritoriul României, era şi-n responsabilitatea SIE să informeze autorităţile decidente privind indentitatea proprietarilor reali, modul în care se finanţează vehiculul economic prin care aceştia vor să facă achiziţia, legăturile pe care le au aici etc. Dacă serviciile n-au făcut-o, iar şeful OPSPI are dreptate când afirmă că habar n-are cine e-n spatele firmei, atunci e caz de trădare a intereselor naţionale.
___________________________________________________________________
"Cine e, totuşi, în spate?
  
Realizator: Doi investitori de la Cupru Min.

Mihai Răzvan Ungureanu: Unu îl ştiţi. E cel care a cumpărat
întreprinderea. Acum, dacă vă referiţi la cine se află în spate, ce
alimentează, cine, vă pot răspunde, la un moment dat...
Realizator: Dar jocul ăsta de burse...
Mihai Răzvan Ungureanu: Dacă se poate se va putea prezenta singur, până la urmă.
Realizator: Jocul de bursă a funcţionat şi în cazul Roşiei Montane,
unde, din fericire, din nefericire, depinde de perspectivă, nu s-a
întâmplat încă nimic şi, totuşi, firma a câştigat pe jocul de bursă". (fragment din interviul acordat RealitateaTV de MRU)
___________________________________________________________________

 - O privatizare cum este cea a Cuprumin, de talia şi importanţa ei, fără un plan ferm de investiţii pe cinci ani, nu există în practica internaţională. Licitaţia cu strigare se preta la spaţiile comerciale aparţinând, pe vremea când FPS avea patrimoniul statului în asministrare, fostelor ILF-uri şi, total nefericit, hotelurilor vândute iresponsabil de Ministerul Turismului. Realizarea etapelor planului de investiţii pentru modernizare (pe care le convin, cuantum şi etapizare, prin negociere, cumpărătorul şi vânzătorul) este condiţie rezolutorie în contractele de privatizare. Mai mult, investiţiile pentru modernizare nu au nici o legătură cu acelea pentru ecologizare, care au fost asumate de România, cu titlu de obligaţie de mediu, în negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană.

 - Privatizarea societăţilor deţinătoare de licenţe de exploatare în domeniul resurselor naturale şi concesionarea de zăcăminte are caracter strategic şi se face, de regulă, cu avizul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT). Preşedintele României a cerut asta public în momentul în care Guvernul Tăriceanu adusese în dezbatere publică posibilitatea listării Romgaz. Regula e valabilă şi pentru Transelectrica, Hidroelectrica, Transgaz ş.a.m.d.

 - În zona înstrăinării resurselor, indiferent de mărimea pachetului de acţiuni, vânzătorul (în cazul nostru, statul român) păstrează, prin contract, vreme de cinci ani, aşa-zisul "vot de aur”. Adică dreptul de veto pe deciziile manageriale şi patrimoniale strategice, definite ca atare în contractul de vânzare-cumnpărare.

Jurnalul Naţional aminteşte Guvernului României că este obligat să răspundă transparent contribuabililor cum gestionează banii publici şi resursele naturale de pe teritoriul pe care-l administrează, nu-l stăpâneşte. Pe cale de consecinţă, aşteptăm lămuriri punctuale la fiecare dintre "liniuţele” de mai sus.

http://www.jurnalul.ro/observator/rosia-poieni-mru-608991.htm

- 4/05/2012

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta

Mihai Răzvan Ungureanu. Pledoaria în favoarea trădării (Cronica Română .com)

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta

Noi nu putem intoarce azi din cauza liberalismului dominant, cum n-am putut intoarce altadata din cauza despotismului. Noi facem azi jocul marilor case de credit. Nimeni nu ne intreaba daca vrem sa-l facem sau nu. Si am ajuns sa cred ca nimeni nu ne-a intrebat daca vrem sa vindem sau nu capacitatile noastre productive. – Vinde, ca te tai! ni s-a spus, si s-a dat o spaga la nevolnicul de vanzator, un rahat cu ochi, care s-a “turcit”, adica s-a caftanit, s-a ajuns si s-a revarsat ca un paduche.

Everac: Liberalismul vasal

Premierul s-a supărat pe acuzațiile lansate la adresa sa după ce guvernul condus de el a reușit să înstrăineze aproape gratis 60% din resursele de cupru ale țării noastre. Editorialiștii publicației noastre au catalogat tranzacția Cupru Min drept o trădare națională. Victor Ponta, deși reprezintă partidul care nici măcar nu și-a cerut scuze de la români pentru privatizările dezastruoase de la Sidex și Petrom, a declarat că Mihai Răzvan Ungureanu este ”subjugat unor interese economice străine”. Premierul MRU s-a supărat groaznic și a afirmat că ”premierul Ungureanu apără în primul rând interesele naționale și doar naționale”. Desigur, are și premierul dreptul la o părere în această privință, doar că acestei păreri îi lipsește substanța factologică. Mihai Ungureanu a încercat să justifice prețul de vânzare a Cupru Min, invocând argumente ce ar putea impresiona o persoană neavizată:

”Concentrația de cupru din halda rămasa acolo (nota redacției: steril amestecat cu minereu de cupru rămas în urma exploatării anterioare) e foarte mică, 0,3%, ceea ce face ca pentru zăcământul exploatat la suprafață să fie nevoie de o tehnologie foarte bună pentru a putea obține profit. ”

Argument savant și impresionant, nu? În realitate, situația este următoare: una dintre cele mai mari companii miniere din lume, Xstrata (profit de 5,9 miliarde de dolari în 2011) a achiziționat în 2003 mina Tampakan din Filipine, gradul cuprului din această mină fiind de 0,3%. Dacă una dintre companiile de top din mineritul mondial a fost dispusă să cumpere o mină cu un ”grad” de 0,3%, atunci ce se poate spune despre Cupru Min în cazul căruia gradul rezidului cvasi-steril rămas în urma exploatării anterioare are aceeași valoare? În SUA și Australia există numeroase proiecte care funcționează și aduc profit, deși gradul minereului exploatat este de 0,2%. Celor interesați de referințe teoretice le recomandăm să consulte ediția a două a lucrării fundamentale Surface Mining (Minerit de suprafață) scrisă de Bruce A. Kennedy (inginer-șef al mai multor companii miniere canadiene și internaționale), această lucrare fiind de 20 de ani o carte de referință a inginerilor minieri care lucrează în companiile transnaționale. În cadrul capitolului ”Planificarea și proiectarea minelor de suprafață”, autorul explică foarte clar că un grad de 0,3% pentru cupru, este perfect viabil pentru toate etapele de viață a unei exploatări miniere.

Este foarte improbabil să vedem vreodată documentul justificativ prin care a fost fixat prețul aberant de pornire a licitației. Considerăm că discuția cu privire la cazul Cupru Min poate fi considerată închisă pentru că oricât s-ar strădui, guvernul nu va putea să prezinte argumente viabile ce ar putea justifica vânzarea pentru 200 de milioane de euro a unui proiect minier care valorează (după scăderea costurilor de extracție și redevențelor) mai mult de 4 miliarde de euro. În termeni simpli, Mihai Răzvan Ungureanu a prejudiciat statul cu echivalentul a aproximativ 2,87% din PIB-ul României.

Probabil, dorind să-i facă pe români să creadă că el lucrează în interesul lor, premierul MRU a explicat cum va utiliza banii obținuți din privatizări. Șeful guvernului își dorește să înființeze un ”Fond de Salvare Națională” care să funcționeze ”după modelul norvegian”, iar banii strânși ”din avuția națională” să fie gestionați de un consiliu special. Mihai Răzvan Ungureanu susține că acest fond va investi bani ”ca să facă bani”. Probabil, consultanții de imagine i-au explicat că un scop perceput ca fiind nobil, ar putea justifica în ochii electoratului trădarea de la Cupru Min. Dacă acest ”Fond al Salvării Naționale” va fi creat, putem pune pariu că modul ”de a face bani din bani” pe care îl va utiliza, va fi identic cu strategia de gestiune a rezervelor valutare folosită de BNR: achiziția de obligațiuni americane care aduc o dobândă anuală de 0,25%, în timp ce statul român se împrumută pe piața americană la o dobândă de aproape 7%. Cei care vor susține că o asemenea utilizare a banilor este contrară intereselor naționale vor fi declarați dușmani ai ”idealuri euro-atlantice” și puși la stâlpul infamiei mediatice.

Presimțim cu groază și dezgust că înființarea și finanțarea ”Fondului Salvării Naționale” vor deveni obiectivele actualului guvern, iar în aceste condiții merită să punctăm câteva diferențe de ordin principial între România și Norvegia, privite prin prisma funcționării unei asemenea instituții.

În cazul României, se pare că finanțarea ”Fondului Salvării Naționale” se va face din banii obținuți prin vânzarea activelor statului. În cazul Norvegiei, cele două fonduri de stat sunt finanțate nu din veniturile rezultante din vânzarea companiilor de stat, ci din dividendele plătite de către companiile de stat. Merită să analizăm punctual ce a făcut Norvegia cu activele statului și să comparăm aceste acțiuni cu modul în care guvernele ce s-au perindat la conducerea României au gestionat companiile de stat.

Sectorul petrolier:

Norvegia: Statul norvegian menține controlul asupra companiei petroliere Statoil. Pachetul deținut direct de către guvern este de 67%. Statoil plătește la bugetul de stat dividende, redevențe și impozite. Statul norvegian susține extinderea Statoil în piețele internaționale și accesarea resurselor minerale localizate în alte țări. Profitul Statoil în anul 2011 a fost de peste 5 miliarde de Euro.

România: Statul român a privatizat Petrom la un preț vădit subevaluat (detalii aici: http://cronicaromana.com/2012/02/27/cazul-petrom/ ). De fapt, privatizarea Petrom a transformat compania austriacă OMV dintr-un pitic al pieței petroliere internaționale, într-un important jucător regional. Statul român i-a ajutat pe austrieci inclusiv prin faptul că redevențele sunt microscopice în comparație cu cele practicate la nivel internațional.

Sectorul energetic:

Norvegia: Compania de stat Statkraft este controlată integral de statul norvegian care sprijină extinderea acesteia în piața internațională, inclusiv prin achiziția unor centrale energetice în Germania, Franța și alte țări europene.

România: Statul român a folosit sectorul energetic de stat pentru a oferi energie ieftină ”băieților deștepți” de la Energy Holding, ALRO etc.

Sectorul financiar:

Norvegia: Cea mai mare bancă norvegiană (de fapt un conglomerat de bănci) este controlată de guvernul norvegian. Deși guvernul deține un pachet de 34%, datorită metodei specifice de privatizare, acționarii privați dețin pachete foarte mici de acțiuni și nici o decizie importantă nu poate fi luată fără acordul guvernului.

România: Sectorul financiar este controlat în proporție de 95% de bănci cu capital străin. Guvernele de la București au refuzat în repetate rânduri să recapitalizeze băncile de stat: CEC și Eximbank.

Sectorul metalurgic:

Norvegia: Guvernul norvegian menține controlul asupra companiei metalurgice Norsk Hydro. Această companie ocupă locul 4 în topul producătorilor mondiali de aluminiu, iar statul sprijină extinderea internațională a companiei, inclusiv prin deschiderea unor noi combinate metalurgice, printre care se numără giganticul proiect Qatalum din Qatar.

România: statul român a privatizat la prețuri microscopice combinatele Sidex și ALRO.

Sectorul telecomunicațiilor:

Norvegia: Guvernul norvegian deține controlul operatorului local de telefonie fixă, mobilă și televiziune digitală Telenor. Această companie a reușit să penetreze piețe din Asia și Europa, deținând astăzi pachete majoritare sau minoritare de acțiuni în companii de telefonie mobilă din Rusia, Bangladesh, Serbia, Ucraina, Danemarca, Ungaria, India etc.

România: Statul român a reușit performanța înstrăinării Romtelecom către OTE, o companie deținută de statul elen.

Industria chimică:

Norvegia: Cel mai mare producător de îngrășăminte chimice din Europa de Nord, compania YARA este controlată de statul norvegian printr-o schemă asemănătoare cu cea implementată în cazul băncilor de stat.

România: Statul român a transformat industria îngrășămintelor chimice într-o industrie ”de buzunar” a oligarhului Ioan Niculae pe care l-a și ”stimulat” prin vânzarea către combinatele deținute de el a unor cantități importante de gaz ieftin de la Romgaz.

Industria pescuitului și flota de pescuit:

Norvegia: Guvernul controlează compania Cermaq, principalul jucător din industria globală a fermelor de acvacultură oceanică (produce peste 90 de mii de tone de somon pe an) și este puternic implicat în administrarea și gestionarea industriei pescuitului.

România: Statul român, cu ajutorul lui Traian Băsescu, a scăpat și de flota de pescuit, distrugând astfel un întreg sector al economiei.

Dacă România chiar își dorește să aibă un fond de investiții care să facă ”bani din bani”, atunci logica corectă nu sunt privatizările, ci renaționalizările sau reînființările unor companii de stat. În editorialul de ieri, am arătat că nici etalonul politicilor economice de dreapta, regimul Pinochet, nu a privatizat resursele minerale din Chile. Astăzi, am arătat că etalonul politicilor economice de stânga, guvernul norvegian, nu a cedat controlul întreprinderilor din sectoarele-cheie ale economiei. Constatăm că acțiunile practicate de Mihai Ungureanu nu se încadrează nici în strategia economică de dreapta și nici în strategia economică de stânga. Să fie oare premierul Ungureanu un centrist? Nu. Premierul Ungureanu este pur și simplu un trădător al intereselor naționale.

http://cronicaromana.com/2012/04/04/mihai-razvan-ungureanu-pledoaria-in-favoarea-tradarii/


>> Cupru Min. Justificările trădării (Cronica Română.com)

Cupru Min. Justificările trădării (Cronica Română.com)

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta

În strictă conformitate cu așteptările noastre, reprezentanții actualei guvernări au început să caute justificări economice și ideologice pentru vânzarea Cupru Min la un preț derizoriu unei companii canadiene microscopice. Se pare că fișa postului l-a obligat pe Dan Suciu, purtătorul de cuvânt al guvernului, să se arunce în lupta informațională împotriva celora care consideră că privatizarea Cupru Min nu poate avea niciun fel de justificare rațională. Argumentul ”economic” invocat de portavocea guvernamentală este următorul:

”Cupru Min nu a reușit să se dezvolte pe cont propriu, acest lucru nu s-a putut face tocmai pentru că nu avea acces la credite. ”

Dacă Cupru Min nu a reușit să se dezvolte din cauza lipsei accesului la creditare, fiind o companie foarte viabilă din alte puncte de vedere, înseamnă că problema nu este la Cupru Min, ci la stat care nu a reușit să-i ofere acces la creditare. Suntem siguri că domnul Suciu nu va prezenta publicului scrisorile oficiale prin care băncile din România și străinătate au refuzat să crediteze Cupru Min. Cel mai probabil, aceste refuzuri oficiale nici nu există pentru că guvernul nu a încercat să revitalizeze Cupru Min, ci doar l-a ”pregătit” pentru vânzare. Dan Suciu vrea ca criticii guvernului să creadă în următoarea ipoteză: niciuna dintre băncile prezente în România și niciuna dintre băncile străine cu care avea posibilitatea să negocieze guvernul român nu a avut interes să crediteze Cupru Min, dar în același timp s-a găsit microscopica bancă investițională Bayfront Capital Partners care a avut ”curajul nebunesc” să cumpere Cupru Min. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat într-o altă țară, situația ar fi fost catalogată drept una dintre manifestările neocolonialismului economic, însă în România acest jaf este descris drept o ”politică de dreapta”. Este interesant faptul că Bayfront Capital Partners face astăzi exact lucrul pe care guvernul l-a considerat imposibil, adică identifică creditori pentru proiectul Cupru Min. Guvernul român a declarat că nu a reușit să găsească surse de finanțare pentru Cupru Min, iar dacă bancherii canadieni vor reuși să o facă, atunci va trebui să constatăm că însăși reprezentanții guvernului au recunoscut că o microscopică bancă canadiană (cea mai mare tranzacție din istoria ei a fost de 32 milioane de dolari!) este mai credibilă din punct de vedere economic și mai abilă din punct de vedere financiar decât guvernul țării noastre. În aceste condiții, se impune întrebarea: n-ar fi mai bine ca noi, în calitate de cetățeni și contribuabili, să concediem guvernul și să angajăm în locul lui o bancă investițională de dimensiuni mici?

Evident, din argumentația invocată de apologeții vânzării Cupru Min nu putea să lipsească componenta doctrinară:

”Noi continuăm o politică de dreapta la nivelul acestui Guvern și considerăm privatizările o soluție; există o licență de exploatare a acestui zăcământ până în 2019, din acel moment dacă compania nu mai este în stare să reînnoiască licența, nu pleacă nimeni cu zăcământul din țară; evident respingem aceste discuții despre interesele străine, de vreme ce am avut un proces de licitație transparent, cu strigare, ca la tablouri, recomandat de CE.” , declară Dan Suciu.

Privatizarea resurselor minerale nu este o politică de drepta, ci este o politică criminală. Ar fi bine ca guvernul să învețe istoria aplicării practice a doctrinelor de drepta. O scurtă lecție de istorie pentru angajatorii domnului Suciu:

O bună parte a companiilor miniere din Chile a fost naționalizată la sfârșitul anilor ’60, iar apogeul procesului de naționalizare a fost atins în 1971. După lovitura de stat din 1973, la putere a venit Augusto Pinochet, însoțit de așa-zișii Chicago Boys, un grup de economiști tineri care au urmat studiile la Universitatea din Chicago și erau adepți fervenți ai teoriilor economice de dreapta. Toți specialiștii economici, foștii proprietari străini ai companiilor miniere și foștii deținători ai drepturilor de exploatare a resurselor minerale se așteptau ca noul guvern să demareze un program de retrocedare sau să reprivatizeze de urgență companiile miniere. Programul de ”liberalizare economică” care a fost implementat în Chile este studiat astăzi ca un strălucit exemplu al politicilor de economice de dreapta, dar chiar și în aceste condiții și contrar tuturor așteptărilor, guvernul chilian a refuzat să privatizeze compania minieră națională. Motivul a fost evident: echipa lui Pinochet se pricepea la contabilitate și obținerea unor venituri bugetare substanțiale avea prioritate în comparație cu materializarea viselor teoreticienilor care-și doreau ”scoaterea statului din economie”. Regimul Pinochet nu doar a refuzat să privatizeze minele de stat, dar a și lansat un program prin care majoritatea proiectelor au fost unite într-o singură companie care a fost gestionată conform tuturor exigențelor economiei de piață. Astăzi, această companie (CODELCO) este cel mai mare producător de cupru la nivel mondial și cel mai mare contributor la bugetul chilian. Din punctul nostru de vedere, acest contra-exemplu demonstrează că vânzarea Cupru Min nu are nicio legătură cu politicile economice de dreapta, ci doar cu dorința guvernului de a vinde resursele minerale la un preț subevaluat.

Referitor la aspectul tehnic al privatizării și licitațiile cu strigare ”agreate de Comisia Europeană”, merită menționat un singur aspect de ordin ”teoretic”: dacă în faza preliminară a privatizării, reprezentanții guvernului se întâlnesc cu potențialii investitori de bună credință și ”le dau de înțeles” că aceștia vor avea probleme perpetue cu autoritățile statului (controale financiare, de mediu, etc.) și că oricum ”undeva sus” socotelile deja au fost ”încheiate”, investitorii de bună credință (cu rare excepții) vor renunța la participare încă de la începutul procesului. În aceste condiții, licitația poate fi oricât de transparentă, pentru că oricum va câștiga participantul ”desemnat” dinainte.

Argumentul final al apologeților trădării care s-a înfăptuit la Cupru Min este argumentul ”investițiilor de mediu”, invocat de Adriean Videanu:

”Este o oferta corecta pentru starea in care se afla Cupru Min. Eu am repus in functiune Cupru Min cand eram la Ministerul Economiei si capacitatea lui de a intra intr-o exploatare care sa raspunda tuturor exigentelor de mediu europene nu se poate face decat prin infuzie de capital si singura solutie de a face acest lucru este privatizarea.”

Este interesant că nimeni dintre susținătorii privatizării nu operează cu cifre concrete. Valoarea minereului care a fost vândut ”canadienilor”, calculată după scăderea costurilor de extracție, redevențelor etc se cifrează la aproximativ 4 miliarde de euro, iar Cupru Min a fost vândut pentru 200 de milioane, fără să aibă vreo obligație investițională care să fie inclusă în contract. Despre ce preț corect poate fi vorba în aceste condiții? Dacă guvernul a ajuns la concluzia că erau necesare investiții de mediu, atunci exista opțiunea creditării. Dacă băncile private refuzau să crediteze Cupru Min (companie aflată pe profit în anul 2011), exista opțiunea creditării prin intermediul unor bănci de stat cum ar fi CEC sau Eximbank, creditarea proiectelor statului fiind unul dintre motivele pentru care există bănci de stat. Pentru o gestiune mai eficientă, la Cupru Min putea fi adus alt management (inclusiv management privat), iar în caz de necesitate putea fi privatizat un pachet minoritar, iar managementul să fie transferat cumpărătorului acestui pachet.

Soluții pentru dezvoltarea Cupru Min au existat și această companie era profitabilă chiar și fără modificări radicale ale modului de operare. Din acțiunile guvernului se deduce fără echivoc faptul că guvernul nu a dorit altceva decât înstrăinarea cuprului românesc, ceea ce constituie o trădare ce nu poate fi justificată prin argumente economice sau ideologice.

http://cronicaromana.com/2012/04/03/cupru-min-justificarile-tradarii/ 


>> Cupru Min. Continuarea trădării (Cronica Română.com)
- 4/03/2012

Everac: Carcaletele

Preluat de pe FB  Prioritate de Dreapta

Daca de pilda cineva vrea sa faca acum un bilant dur al situatiei, si sunt oameni capabili sa-l faca, si sunt oameni care chiar il fac, incat in zece minute iti dai seama ca suntem in oala si fierbem ca niste raci fara iesire, peste alte cinci minute vine emolientul, vine show-biz-ul si da cu zeama dulce-acrisoara de uitare, niveleaza, drege, acopera, reduce la proportii de mic amanunt trecator grozaviile tragice care s-au spus, hotaratoare pentru viata noastra, le tavalugeste cu zambete, cantece si fese goale, cu reclame de pamparsi, cu bonomii tampe sau desucheate; si le anuleaza, le scoate din actualitate, infigand peste ele alte actualitati, cat mai divertizante. Nimeni nu mai tine azi un discurs al natiei neastupat de fleacuri, nedisputat de saloane de automobile si de praf pentru curatat bideuri. Nimeni nu mai e capabil sa vorbeasca serios o ora in Romania, din cauza show-biz-ului si reclamei, a facerii si afacerii diversiunii. In timpul asta translatia capitalurilor straine continua, in tacere, cu toate tatanile unse.
Nu suntem, (departe de asta)? o tara de alcooluri tari (decat intr-o anumita particica a Transivaniei). Tuicusoarele noastre sunt indeobste usurele. Iar peste vin turnam apa minerala sau sifon, ca sa facem sprit. Nu suntem tara de votca, snaps sau whisky, ci de sprituri racoroase, aici ne duce firea. Iar daca vinul nu e destul de bun si de dulceag, daca e posirca ordinara, gretoasa, turnam peste el sirop. Facem adica un carcalete... si ne ametim cu el. E vocatia noastra.

http://peromaneste.blogspot.com/2008/10/din-punct-de-vedere-economic-romania.html?showComment=1226682120000#c743494687122174500