Caracterizarea personajului Farfuridi din comedia “O scrisoare pierduta “ de I.L.Caragiale
Fragmente de Referate aici
S-a spus ca una din principalele trasaturi ale originalitatii lui Caragiale sta in faptul ca personajele sale comice sunt prototipuri de imbecili. Desigur nu e vorba de niste imbecili din nastere, de cazuri clinice, ci de niste indivizi cu o imbecilitate castigata in mediul social care le-a imprimat un anume automatism de gandire, de vorbire si actiune, un comportament ilogic si absurd din punctul de vedere al unui om inteligent.
Cel mai tipic imbecil din intreaga opera a lui Caragiale ni se pare a fi Take Farfurdi, personajul din O scrisoare pierduta. Farfuridi este imbecilul pur, pentru ca scriitorul – si odata cu dansul cititorii si spectatorii – au satisfactia si bucuria de a descoperi in el legi, fenomene, aspecte si tablouri de epoca imposibil de infatisat altfel. Personajul e o monstra edificatoare. El seamana cu o jivina fantastica, insa teribil de reala, prin arta cu care dramaturgul o impune constiintei noastre : groteasca imagine, marita ca de niste aparate optice, ne ajuta sa reconstruim o epoca.
Deposedat – cu cruzime – de catre autor , de orice urma de inteligenta, Farfuridi, ca om politic, isi cunoaste foarte bine interesele, printr-un soi de instinct si automatism de speta. Are antene ultrasensibile pentru a adulmeca tradarea care era pe punctul de a se pune la cale de catre Joitica si grupul ei. Stie, din instinct de speta, ca tradarea e in firea lucrurilor. Ceea ce il nelinisteste este faptul de a fi exclus de la beneficiile ei : “ la urma urmei, fie si tradare – dar s-o stim si noi
Personajul e simpatic si amuzant pentru ca momentan nu stie ce spune si e odios pentru ca stie foarte bine ce vrea, la urma urmei: chiverniseala proprie. Ca aparitie personala e numai hilar, ca reprezentant al spetei, al clasei sociale din care face parte, e fioros. Imbinarea acestor doua lanturi a fost posibila prin recurgerea la automatism si caricatura, vizibile mai ales in vorbirea personajului.
Cum e oratorul, asa e si publicul. Geniul lui Caragiale atinge aici culmea spectacolului comic si lasa lucrurile asa cum sunt Nimeni din adunare nu da semne de protest .Toata lumea, inclusiv presedintele, pronunta cuvantul “plebicist” . Nimeni nu protesteaza, pentru ca toti cei din adunare sunt, in grade diferite, niste Farfuridi si Catavenci, in masa, interesati de competitia politica si nicidecum de logica, de concordanta dintre vorbe si fapte, atata vreme cat nu e vorba de capatuiala lor personala. Asa incat Farfuridi poate debita, in continuare, enormitati. El vorbeste de o cestiune politica de la care atarna nu numai prezentul si viitorul, dar chiar si trecutul tarii. Chestiuni politice, zguduiri care lovesc societatea, “Europa cu ochii atintiti asupra noastra”, exempul ce trebuie sa-l dam “surorilor noastre de ginte latina”, poporul, natiunea, tara, Romania etc. – iata vorbe mari si goale debitate mai mult pentru aspectul lor sonor.
http://www.referatele.com/referate/romana/online1/Caracterizarea-lui-Farfuridi-din-O-scrisoare-pierduta-de-Caragiale-referatele-com.php
