Ţăranul Amar
Totul a a inceput imediat dupa ce am gustat libertatea. Eram toti
foarte tineri si doream sa facem multe. Atunci a venit strainul fara de
tara, despre care se spunea ca este cel mai destept om de pe pamant si
ne poate invata ce sa facem.
Strainul fara de tara a pasit apasat de parca era la el acasa.
Mergand, el calca direct pe brazde fara mila, intra in altare fara sa se
inchine, ne privea sfidator cu ochii aceia plini de intuneric.
Noi l-am intrebat multe despre cum sa facem ca pamantul sa nu ne mai
rodeasca spini. El ne-a spus ca nu asta trebuie sa cautam acum ca suntem
liberi. Trebuie sa nu ne mai lasam inlantuiti de nicio grija, trebuie
sa ne lasam moale in bratele visului. Trebuie sa mergem spre Tara de
Nicaieri, unde pamantul nu rodeste spini pentru ca nu sunt spini, acolo
totul este asa cum iti doresti, acolo toti oamenii sunt dumnezei,
trebuie doar sa-si doreasca ceva si acea dorinta se implineste.
Si noi toti am spus: O! Cata intelepciune are strainul fara de tara.
Apoi, l-am intrebat incotro se afla Tara de Nicaieri. El ne-a spus sa
tinem pe drumul spre Apus, unde s-a nascut intunericul si cand ajungem
la Tara unde binelui i se spune rau si raului bine, sa ne oprim si sa
mai intrebam.
Au trecut anii si noi tot cautam Tara de Nicaieri, dar s-a intamplat
ca am ajuns la un loc unde binelui i se spunea rau si raului bine si
ne-am amintim ca aici trebuia sa mai intrebam de Tara de Nicaieri. Cei
de acolo ne-au spus ca aceasta tara nu exista, ca si ei au crezut ca
exista si au cautat-o vreo trei generatii, dar acum, mai degraba, sunt
convinsi ca nu exista. Noi atunci ne-am intristat ca niste copii, dar
n-am putut sa credem ca strainul fara de tara, care este cel mai destept
om de pe pamant, ne-a mintit.
Ne-am intors inapoi. Strainul fara de tara era acum stapan pe tara
noastra. Noi l-am intrebat ce face aici, in tara noastra, si cum de se
multumeste el cu asa o tara plina de spini, tocmai el care a vazut Tara
de Nicaieri. El ne-a raspuns ca tara in care ne-am nascut noi nu mai
exista si ca tara se numeste acum Tara celor fara de tara, si el este
acum stapan, si ne-a oferit sa-i fim slugi, si el ne va da in schimb
drepturi. Ne va da dreptul de a cere pace cand toate armele sunt
indreptate impotriva noastra, dreptul de a fi iertatori cand toti ne
vor jefui, dreptul de a primi jumatate din munca noastra inapoi, dreptul
de a cumpara inapoi ceea ce-i al nostru si alte si alte atatea
drepturi.
Noi atunci am inteles ca strainul fara de tara este cel mai viclean
om de pe fata pamantului, dar doream sa stim de ce i se spune ca este
cel mai destept om de pe pamant. Pentru ca stie ceea ce noi nu stim,
ne-a spus el.
- Si ce stii tu si noi nu stim?
- Unde este Tara de nicaieri.
- Si unde este?
- Nicaieri
Prioritate de Dreapta
Invectiva:
Neamțul este onest.
Neamțul este harnic.
Neamțul este deștept.
Neamțul este frumos.
Nemțul halește cîrnatul pe varză finuț și civilizat, din vîrful buzelor, nu cu toată gura, ca un român înapoiat.
Neamțul este delicat ca spuma dintr-o halbă cu bere.
Neamțul tace și face. Adică își face treaba în tăcere.
Nu ca românul de la țară, care țipă să audă tot satul cînd se duce în fundul curții, să își facă treaba.
Neamțul este vestic. Neamțul este european. Neamțul este euro-atlantic. Este Omul din Atlantis.
Dacă vrea, neamțul îl bate pe Superman cu o mînă ținută la spate.
Neamțul este neamț.
Neamțul e prieten cu Angela Merkel. Angela Merkel îi povestește la telefon cum a pus roșii la sticlă pentru iarnă.
Neamțul este exact. Neamțul este precis. Este punctual.
Neamțul este om de onoare. Nu se știe dacă și onoarea este om de neamț.
Neamțul scrie cărți, neamțul dă autografe.
Neamțul recită, cîntă și dansează.
Daca se enervează, neamțul poate să și vorbească.
Dacă vrea, înghite și săbii.
Dar nu vrea, pentru că e om serios. Neamț.
Neamțul este preferatul mass media.
Neamțul are cel mai strălucitor cur din cîte au existat vreodată. O mare mulțime de proști fac rînd ca să i-l curețe cu limba.
Neamțul este exact ca o mașină germană: stabil și de încredere.
Doar airbag nu are.
Sau cine știe?
comentarii
:
Ţăranul Amar
Anacronic:
Legea securității cibernetice – votată. Evaziunea fiscală infracțiune care afectează siguranța națională – va fi sigur votată.
Ai
grijă ce-ți dorești să nu ți se întâmple! Discursul public al unor
deștepți de pe la Bucale care rezolvă toate problemele țării prin „mai
buna colectare” se transpune în legislație. Politicienii corupți sau
doar inconștienți exagerează pericolele pentru întărirea statului, adică
tot a politicienilor.
Nea
Nicu e muncitor necalificat încadrat ca personal de curățenie la o
cantină socială. Patronu’ are și un restaurant-autoservire și, ce nu se
vinde, bagă pe cantină. Primăria decontează. Lăturile le ia nea Nicu
acasă să-și hrănească porcii.
Nea
Nicu avea 2 porci. Pe unu’l taie pentru el. Și-a luat liber de la
muncă. Pe celălalt l-a vândut ca să-și „învelească casa”. Nea Nicu nu a
declarat veniturile din vânzarea porcului și, ca să folosesc limbajul
din comunicatele de presă ale instituțiilor, s-a sustras de la plata
impozitului pe venit și a contribuției la asigurările sociale de
sănătate, păgubind astfel bugetul consolidat statului. În cauză, vor
începe cercetările sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute la
art-lit-din-Legea 241/2005.
Din
audierile martorilor și înregistrările aflate la dosar, rezultă clar că
nea Nicu a premeditat fapta. Într-una din discuțiile înregistrate
ambiental, nea Nicu îi spune soției că nu trebuie să se împrumute la CAR
să schimbe tabla de pe casă fiindcă speră să obțină un venit important
din vânzarea porcului. Nea Nicu și-a propus să obțină 9 lei pe
kilogramul de porc în viu. Așa reiese din discuțiile cu soția dar și din
declarația martorului Vasile căruia nea Nicu i-a relatat modul de
operare. Pentru nea Nicu, asta era socoteala din vară.
Într-o
altă discuție înregistrată ambiental, nea Nicu se gândește să facă
porcul de 150 de kg până la (în discuție apare un personaj Ignat, asupra
căruia se vor extinde cercetările) și chiar dacă prețul în viu va fi de
doar 8 lei va câștiga mai mulți bani. Oricum lăturile sunt gratis și
poate încasa douășpe milioane în loc nouă jumate.
Încă
nu se întâmplă, dar viitorul e aproape! Prin OG 8/2013, țăranii sunt
obligați să plătească impozit pe norma de venit. Nu a îndrăznit nimeni
să le ceară banii dar, poate, de frica SRI și DNA care vor avea
atribuții în combaterea evaziunii, inspectorii ANAF vor merge pe la nea
Nicu.
Un comentariu:
Prioritate de Dreapta
Cred
că nu se poate disocia continuitatea de castă de cealaltă componentă a
dezastrului naţional - pierderea controlului economiei şi politicii în
favoarea unor factori externi. Pierdere mijlocită de aceeaşi castă
"inamovibilă".
Ziarul Financiar:
Cea mai mare suferinţă a României la 25 de ani de la Revoluţie
Cea
mai mare suferinţă a României la 25 de ani de la Revoluţie este
blocarea accesului competenţelor către vârfurile societăţii, economiei
şi administraţiei de către reţelele şi dinastiile moştenite de dinainte
de 1990.
Sentimentul
de frustrare a fost acut până în 1996, perioadă în care au fost blocate
investiţiile străine şi privatizarea, însă din păcate România continuă
să fie condusă şi astăzi de membri ai dinastiilor, ai căror exponenţi au
fost stâlpi ai regimului comunist.
Ruptura
faţă de trecut a fost mimată, iar puternicii din politica şi vechile
structuri ai anilor ’70-’80 s-au organizat astfel încât să reuşească
transferul de la puterea politică la cea economică. După 25 de ani unii
dintre ei sunt chiar în funcţii, iar alţii şi-au predat puterea copiilor
lor, aduşi pe poziţii înalte cu CV-uri subţiri, dar cu puternic sprijin
al reţelelor.
Culmea,
chiar şi în business, reţeaua şi-a înfipt rădăcini adânci. Nu sunt
vizate doar companiile de stat sau companiile care trăiesc din comenzi
de stat, ci găsim chiar copii de foşti ideologi şefi din comunism în
poziţii similare astăzi în capitalism. Bine ascunşi, însă cu aceeaşi
forţă de a face agenda zilei, altfel nebănuiţi de aproape nimeni în
România.
Cum
altfel să se explice faptul că în prima linie a Revoluţiei, omul în
pulover, profesorul poliglot din Politehnică, cu un discurs atât de
coerent şi puternic încât parcă ar fi coborât de pe o scenă, cu notiţele
discursului pe cartonaşe precum, după 25 de ani, sâmbătă seară
preşedintele Traian Băsescu – era chiar fiul unuia dintre puternicii
lideri comunişti din România anilor ’50-’60 care au impus regimul
sovietic? Chiar aşa, o întâmplare?
Ca
şi cum Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceauşescu s-ar fi tras din
foşti colonei sau generali ai armatei române din Primul Război Mondial,
când aceştia din urmă şi copiii lor au fost hăituiţi în închisorile
comuniste în anii ’50.
Şi
nu numai că ginerii foştilor miniştri au dezvoltat puternice afaceri de
exemplu cu hoteluri, restaurante sau spaţii comerciale luate (aproape)
degeaba - pentru că nu au construit cu banii lor alte restaurante sau
hoteluri -, dar reţeaua a avut grijă ca şi ideologic tocmai fiii lor să
fie astăzi cei care ne predau învăţăminte anticomuniste. Ca şi cum
băieţii lui Nae Ionescu - dacă ar fi avut - sau ai altor ideologi ai
dreptei din interbelic ar fi ajuns să fie capii ideologici ai regimului
comunist. Nu se mai găsea nimeni în România decât tocmai fiii celor care
au adus sau predat comunismul să ne arate „calea dreaptă” spre
capitalism?
Tocmai
membrii dinastiilor foştilor secretari de partid, astăzi în diverse
structuri, să ne arate drumul spre integrarea euro-atlantică? Tot ei?
O
uriaşă operaţiune de intoxicare care a avut drept scop de fapt doar
preluarea şi menţinerea controlului. În ’98, mulţi spuneau că aşa e
România şi că existenţa acestei reţele a dinastiilor este motivul
principal pentru care ţara nu înaintează, dar nu credeam. După 16 ani
cred. Dar mai cred şi că România competentă îşi face loc şi sfarmă sub
călcâi aceşti pui de nomenclaturişti puşi în funcţii de părinţi, nu de
CV.
Este
evident că ceea ce ne diferenţiază de ţările dezvoltate este lipsa unui
capital autohton puternic. Însă investiţiile străine, oricât ar căra
din valoarea adăugată din România în afară, au avantajul că pun în
valoare resursa umană de calitate.
Tinerii
competenţi şi harnici ajung să conducă businessuri de zeci de milioane
de euro sau chiar zeci de miliarde, cum este cazul recent al lui Adrian
Viman de la Kaufland, care pleacă să conducă sucursala din Germania a
acestei companii, cu afaceri de 13 miliarde de euro. Sau să îşi facă
puternice afaceri independente de unde pot proiecta singuri viitorul
României.
Ei
vor veni la un moment dat din sectorul privat curat şi din companiile
străine în administraţie. Acum, deliberat sunt ţinute salariile
miniştrilor jos, pentru ca să nu îi intereseze pe tinerii competenţi şi
să forţeze să se „mânjească” pe oricine ar vrea să construiască în
sistemul public, dar va veni clipa când oamenii care trăiesc din salariu
îi vor rade.
Dosarele
Patriciu şi Voiculescu, unde justiţia s-a întors în timp în anii ‘90
condamnând practic privatizarea frauduloasă a Rompetrol şi a ICA, arată
că nu este departe momentul când se vor redeschide dosare precum
Bancorex, cea mai mare fraudă din istoria României de după 1990 şi sursa
de finanţare a foştilor nomenclaturişti şi a puilor lor care astăzi
cred că şi-au găsit culcuş la vârful României.
România
este astăzi la jumătate din potenţialul său ca ţară, la un PIB cu doar
30% mai mare în termeni reali faţă de 1990, pentru că în aceşti 25 de
ani resursele României au fost prăduite sau administrate de incompetenţi
menţinuţi la putere numai prin susţinerea reţelelor şi a dinastiilor de
partid. În Polonia, standardul de viaţă s-a dublat în aceşti 25 de ani.
Este culmea cum, cu atâtea aparente schimbări de regim politic între
stânga şi dreapta, puterea de fapt a rămas în aceleaşi mâini pătate ale
celor care de fapt erau gardienii României înainte de ’90. O uriaşă
manipulare.
2 comentarii
:
Prioritate de Dreapta
Aceste
”investiții de interes național”, realizate pentru propășirea materială
a firmelor de casă ale oamenilor politici autohtoni, sînt de fapt
dovada certă că banii trimiși de UE în România nu au însemnat altceva
decît șpaga consistentă pe care a primit-o clasa politică trădătoare din
țara noastră.
În
schimbul contractelor grase pe fonduri europene primite de firmele pe
care le dețin, politicienii autohtoni și lăutarii lor din mass media
le-au aruncat în ochi românilor praful bunăstării UE!
Invectiva.ro:
Fondurile
europene au fost prezentate de propagandiștii pro-integrare și privite
de masa de naivi, care s-au bucurat că îi scoate UE din foame, ca fiind
niște bani pe care ni-i dau nouă tanti Angela Merkel și nenea José
Barroso din buzunarele lor proprii, pentru că le place de noi, că sîntem
copii europeni ascultători.
Lucrurile
stau însă puțin diferit, acest ”puțin” făcînd diferența între o Românie
dezvoltată, pe care ne-o dorim cu toții, și țara săracă, sărăcită și
înapoiată în care trăim acum.
Astfel,
o dată cu integrarea României în UE, la 1 ianuarie 2007, a venit și
obligația de a plăti către bugetul Uniunii contribuția de 1% din
produsul intern brut (PIB), la fel ca toate celelalte state membre, ca
modalitate de participare la efortul financiar comun.
De
menționat că în perioada 2007 – 2012 România a fost contributor net la
bugetul Uniunii, adică a plătit cu 2 miliarde euro mai mult decît a
reușit să atragă prin programele de finanțare europeană.
Departe
de a aduce bogăție și dezvoltare, fondurile UE au fost asimilate unei
birocrații stufoase și cu corupția instituționalizată, au participat
nemijlocit la acțiunea concertată a forțelor interne și externe de
spoliere și sărăcire a României, au eficientizat la maxim procesul de
ștergere a identității poporului român.
Finanțarea
europeană nu a fost altceva decît un cui al lui Pepelea bătut în ușa de
la intrare a palatului Victoria, factorii de decizie autohtoni avînd ca
principală grijă a guvernării îndeplinirea țintelor de deficit și a
altor obiective trasate cu superioritate de la Bruxelles, iar nu măsuri
care să vizeze binele și bunăstarea românilor.
Dar
păcăleala fondurilor europene este mult mai profundă de atît,
consecințele fiind de ordin structural pentu economia României și pe
termen lung.
Și
înainte, dar și după aderarea la Uniunea Europeană, România a fost o
țară în curs de dezvoltare, care are nevoie de finanțare pentru
investiții ca de aer, pentru a se dezvolta.
Finanțările
la care apelează țările pentru dezvoltare sînt, de obicei, programe de
împrumut extern pe termen lung, care să permită o plată eșalonată a
ratelor.
Pentru
comparație, avînd în vedere că în ultimii ani s-a tot făcut în România
asemuirea între bugetul național și situația financiară a unei familii,
să luăm exemplul unor tineri căsătoriți, fără casă. Pentru a-și cumpăra o
locuință și, deci, a se putea dezvolta, apelează la un împrumut pe
termen lung, pe care urmează să îl achite în rate. Ei vor avea un
deficit de bani, adică veniturile familiei vor fi mai mici decît
cheltuielile, dar repartizarea datoriei pe termen lung le va permite
achitarea ei fără a se confrunta cu spectrul falimentului, precum și
posibilitatea de a efectua cheltuieli anuale mai mari decît le permit
veniturile dintr-un anumit an.
Cele
mai multe dintre țările europene occidentale s-au dezvoltat, după Al
Doilea Război Mondial, pe baza unor deficite semnificative ale bugetelor
naționale, avansul lor tehnologic actual susținîndu-se pe cheltuirea
împrumuturilor pe care le-au contractat în trecut.
Aderarea
României la Uniunea Europeană a venit tocmai cu interzicerea unor
astfel de deficite bugetare, actul constitutiv al UE interzicînd țărilor
participante un deficit bugetar mai mare de 3% din PIB-ul național.
Iar
fondurile europene erau tocmai promisiunea țărilor dezvoltate din UE de
a finanța România pe termen lung, nerambursabil, ca urmare a
interzicerii unui deficit mai mare de 3% din PIB.
Prin
această interdicție, chiar dacă nivelul datoriei publice îi permite
încă țarii noastre să se împrumute, guvernul nu poate face investiții
majore pentru că nu i se dă voie să iasă din ecartul deficitului
bugetar, adică să depășească peste un anumit nivel veniturile anuale la
bugetul de stat.
România
și-a cedat astfel de bunăvoie dreptul de a-și finanța investițiile în
ce sectoare ale economiei naționale dorește, atît cît dorește, în
schimbul unor fonduri iluzorii pe care UE le alocă oricum discreționar,
după bunul plac.
Mai
mult decît atît. Țara noastră și-a cedat practic pe nimic sectoarele
vitale ale economiei și resursele, privatizîndu-le și concesionîndu-le
pe doi lei, măsură de care a fost condiționată acordarea sprijinului
financiar al UE.
În
concluzie, Statul român a pierdut controlul economiei naționale, țara
noastră rămînînd virtual fără producție industrială, doar pentru
”dreptul” de a plăti Uniunii Europene două miliarde euro între 2007 și
2012.
De
cealaltă parte, impactul fondurilor UE în România a fost unul cel mult
local, de finanțările europene beneficiind proiecte private mici și
puține.
Grosul
banilor europeni s-au constituit într-o risipă de proporții epice a
miliarde de euro, cheltuiți pentru construirea de parcuri la țară,
bazine de înot în comune locuite doar de bătrîni sau stadioane de fotbal
în pantă.
Aceste
”investiții de interes național”, realizate pentru propășirea materială
a firmelor de casă ale oamenilor politici autohtoni, sînt de fapt
dovada certă că banii trimiși de UE în România nu au însemnat altceva
decît șpaga consistentă pe care a primit-o clasa politică trădătoare din
țara noastră.
În
schimbul contractelor grase pe fonduri europene primite de firmele pe
care le dețin, politicienii autohtoni și lăutarii lor din mass media
le-au aruncat în ochi românilor praful bunăstării UE!
2 comentarii
:
Prioritate de Dreapta
Ilie Şerbănescu (Jurnalul Naţional):
Nu
ştim câţi dintre cei 6,2 milioane de votanţi ai dlui Iohannis au
împărtăşit ca un cuvânt de ordine metafora „ne-am luat ţara înapoi” cu
care câştigătorul din 16 noiembrie şi-a marcat pe internet victoria.
Personal nu sunt internaut, dar câţiva internauţi mi-au arătat pe
telefoanele lor mobile cu acces online această metaforă-calificativ,
folosită probabil pe internet, la sugestia vreunui consilier, tocmai
pentru că pe Facebook şi alte reţele de socializare s-a decis soarta
prezidenţialelor. Când am văzut metafora, m-am întrebat ce o fi cu
parascovenia asta?! A-ţi lua ceva – indiferent ce – înapoi înseamnă că
ai deţinut cândva acel ceva! Când o fi fost asta?
Aceiaşi
prieteni internauţi mi-au atras atenţia că, din ceea ce au constatat ei
înşişi în traficul de pe internet, formula „ne-am luat ţara înapoi” ar
fi fost iniţiată în contextul participării la prezidenţiale a
candidatului PSD-ist Victor Ponta, sugerând că înfrângerea acestuia ar
marca desprinderea definitivă de comunism. Trecem peste faptul că
aceasta ar însemna că, de 25 de ani de la căderea oficială a
comunismului, am fi vegetat tot în comunism şi ceea ce s-a înfăptuit pe
linia trecerii la economia de piaţă, la democraţia de tip occidental şi
la situarea în tabăra politico-militară euroatlantică ar fi un fel de
minciună. Dar ce mai este oare comunist în PSD, acest partid care este
principalul artizan din România al celui mai odios capitalism sălbatic
din Europa?! Cum oare o fi comunist Victor Ponta, despre care se poate
spune fără ezitare că nu s-a mai văzut altul la fel de determinat să
vândă pe nimic şi aurul de la Roşia Montană şi gazele de şist de oriunde
de prin ţară doar-doar de o dobândi astfel graţia „partenerilor
euroatlantici”?!
Si
apoi, fraţilor, dacă nu vă descurcaţi cu clarificările în plan politic,
atunci treceţi în plan economic, unde lucrurile sunt clare, fără
echivoc. În 16 noiembrie dimineaţa, înainte de alegeri, situaţia în
România era după cum urmează: tot petrolul şi jumătate din resursele de
gaze – la austrieci; distribuţiile din energie (cele care strâng banii) –
la nemţi şi francezi în cazul gazelor, la italieni, nemţi şi cehi în
cazul electricităţii, la austrieci, kazahi şi ruşi în cazul
carburanţilor; băncile – la austrieci, greci şi francezi; industriile
câte mai există – la nemţi, britanici, ruşi, italieni etc; telefonia –
la francezi, britanici şi nemţi; pădurile (probabil peste jumătate) – la
austrieci, unguri, nemţi; pământurile agricole (probabil peste 40%) –
la italieni, unguri, danezi etc. În 16 noiembrie, la închiderea urnelor,
după victoria zdrobitoare, tabloul era acelaşi. Si aşa va rămâne.
Fraţilor, nu veţi lua nimic înapoi! Actualii deţinători vând scump, nu
dau graţis precum statul român! Si v-au luat şi banii, ca să nu aveţi cu
ce cumpăra!
Un comentariu
:
Prioritate de Dreapta
La
benzină şi la lapte plătim la fel ca Occidentul, la cosmetice şi
pantofi situaţia e comparabilă şi lista poate continua. Salariul mediu
rămâne însă 1.600 de lei/lună în Româniă şi nu 1.600 de euro/lună. Cu
faţa la colţ şi cu capul plecat, România este astfel prinsă într-un dans
în care muzica nu e plătită de noi, iar valoarea adăugată produsă
local zboară aproape liber către Zug, Laussane sau Rotterdam. Totul se
întâmplă în timp ce Guvernul se întreabă constant, uimit şi cu mâinile
în sân de ce încasările bugetare nu au depăşit niciodată 35% din PIB.
Ziarul Financiar:
Executivii străini
detaşaţi de multinaţionale la Bucureşti s-au obişnuit să formuleze
automat în discursul public ipoteza conform căreia salariile locale
sunt mici pentru că productivitatea este redusă, dar în acelaşi timp
susţin cu seninătate că România este o destinaţie atractivă de
investiţii tocmai pentru că salariile sunt mai mici decât în alte
părţi.
Între
timp, România a devenit gazdă pentru corporaţiile mondiale care decid
cu ochii în cifre dacă 3.000 de oameni îşi pierd sau nu locul de muncă
pentru că la Mumbai sau Cairo costurile salariale sunt cu câteva
procente mai mici decât la Bucureşti.
Am
auzit de puţine ori un executiv străin care să spună că firma sa a
venit în România pentru că aici forţa de muncă are expertiză în IT, în
inginerie civilă sau în tehnologie aerospaţială. Am auzit în schimb de
colonii de call-center-uri, de parcă mănunchiul de facultăţi şi
universităţi ţinute în poală de Ministerul Educaţiei are o singură
specializare, cea de telefonist şi telefonistă.
În
inginerie situaţia este la fel. Un cunoscut, doctor în roboţi
industriali, s-a angajat în urmă cu trei ani în biroul de proiectare al
unei mari companii din industria auto la Bucureşti.
Câştiga
în jur de 3.000 de lei pe lună, pleca dimineaţă de acasă, se intorcea
seara târziu şi tot ce avea în cap era cum să facă să mute cât mai
ieftin o coloană de direcţie de pe partea stângă pe partea dreaptă a
automobilului şi cum se prinde cât mai ieftin un cablu de o caroserie.
După
doi ani de cearcăne şi nopţi nedormite, a obţinut un loc de muncă
similar într-o companie din aceeaşi industrie în Germania. Nu s-a gândit
de două ori, şi-a făcut bagajele şi a părăsit definitiv România. Acum
câştigă 3.000 de euro/lună, nu 3.000 de lei/lună şi nu mai vorbeşte
despre cabluri, bujii şi electromotoare, ci despre plimbări cu
bicicleta, vacanţe şi dilema de a încheia o casă într-o suburbie sau un
apartament în centrul oraşului.
După
primele luni la noul loc de muncă din Germania, doctorul în inginerie
povestea că simte că s-a mutat la sanatoriu, că nu există niciun bici
care să îl mâne de la spate şi că economia germană îşi arată întreaga
disponibilitate pentru a-l absorbi.
Situaţia
de faţă se poate extrapola într-un întreg evantai de domenii. O
vânzătoare din Germania va reuşi în medie să treacă zilnic prin faţa
scanerelor un număr aproximativ egal de produse ca şi o vânzătoare din
România. Un taximetrist belgian conduce zilnic un număr aproximativ de
kilometri cu unul de la Bucureşti, iar brutarul român produce tot atâtea
chifle cât cel danez.
Dar,
costurile cu forţa de muncă din industria auto românească însă sunt de
3,75 ori mai mici decât media europeană, cele din comerţ sunt de şase
ori mai mici decât media, iar în construcţii românii sunt plătiţi de 5,3
ori mai puţin decât în UE.
Piaţa
muncii din România nu are o problemă intrinsecă de productivitate -
numărul de chifle produse pe oră de un brutar, kilometri/zi parcurşi de
un taximetrist sau numărul de bilete vândute de o taxatoare sunt
similare cu cele din Occident.
Diferenţa
este dată de valoarea pe care piaţa locală este dispusă să o plătească
pentru produsele industriei locale. Din pacăte, pentru un set gros de
produse preţurile româneşti sunt uniformizate cu cele din Europa.
La
benzină şi la lapte plătim la fel ca Occidentul, la cosmetice şi
pantofi situaţia e comparabilă şi lista poate continua. Salariul mediu
rămâne însă 1.600 de lei/lună în Româniă şi nu 1.600 de euro/lună. Cu
faţa la colţ şi cu capul plecat, România este astfel prinsă într-un dans
în care muzica nu e plătită de noi, iar valoarea adăugată produsă local
zboară aproape liber către Zug, Laussane sau Rotterdam. Totul se
întâmplă în timp ce Guvernul se întreabă constant, uimit şi cu mâinile
în sân de ce încasările bugetare nu au depăşit niciodată 35% din PIB.
Nu
spun că prezenţa multinaţională este nocivă. Investiţiile străine
directe sunt vitale pentru plămânii oricărei economii, dar incapacitatea
administraţiei de a ţine valoarea adăugată în economie şi lipsa de
interes pentru a încuraja poziţiile de avantaj comparativ în industrii
inovatoare trimit România într-o spirală a cedării de suveranitate către
corporaţiile globale.
Cu
o ţară care se vinde pe piaţa internaţională a muncii ca un paradis de
telefoniste şi telefonişti, putem la fel de bine să rămânem cu toţii
acasă şi să vindem spaţiu publicitar pe tricolor.
4 comentarii
:
