google translate

duminică, 24 mai 2015

Tragedia unei țări care-a plecat în lume

Lucian Avramescu

Rulează lângă mine un reportaj despre ”drama copiilor rămași acasă”, cu părinți plecați în lume. Dar drama părinților bătrâni, cu copii plecați în  lume? Eu am peste drum un rest de familie, un ciot de familie, ca o pădure retezată,  care face față ambelor subiecte, mană cerească pentru orice reporter care-și ia cu el și mintea nu doar scula de filmat.  Dar ce ziceți de subiectul tragediei unei țări care, încet, încet, pleacă toată în lume? Au fost popoare migratoare care s-au stabilizat. Noi devenim o țară migratoare care pleacă, cu pseudonime stranii (Țara de unde vin țiganii, Țara hoților, Țara spărgătorilor de case și bănci), afară și uită să se mai întoarcă iar chiriașii devin, au devenit, între timp, proprietari.

       Sunt cetățeanul unei țări ce nu e/ Sunt cetățeanul unei țări ce-a fost/ Ce sens mai are să ne știm istoria/ Biet manual alternativ, azi fără rost?/ scriam acum niște luni. Și ce dacă scriam?! Pământul fuge de sub noi, s-au noi fugim care încotro? Nici cei din Nepal, omorâți de cutremure succesive, n-au fugit din țara lor cât am fugit noi din țara noastră. Cineva-mi scrie că românii plecați, plecați definitiv, sunt cei mai mulți. În două generații deja nu mai vorbesc fosta limbă maternă, fiindcă mamele s-au risipit de fii și fiii de mame. Nu, nu-i vorba doar de drama unor copiii rămași acasă, fără părinți, de drama unor părinți care și-au pierdut ireversibil copiii în lumea largă, pe care ei n-au văzut-o niciodată și și-o imaginează, fie infern, fie paradis, ci de tragedia unei țări care se depopulează în cel mai alarmant ritm. Nimeni, niciodată, n-a abandonat, nici în război, o țară bogată și frumoasă spre a se piti în codrii Nimeniei. Câți au plecat? Nu mai avem statistici. Avem doar locuri goale. Foști oameni fantomatici lucrează în foste fabrici și cultivă foste ogoare fantomatice. Eram, la revoluție, când cânta sufletul în noi de bucuria libertății, 22 de milioane și ceva. Acum suntem, spune un sociolog, 15 milioane. O treime din România a plecat. Au plecat copacii. Au rămas bătrânele buturugi care se vor usca, dimpreună cu lăstarii unei generații care a ales – neavând alternative – deruta, drogul, neputința de a înțelege cum se trăiește în familia unei patrii.

     România e părăsită de români. An de an, pe sub streașina declarațiilor politice răsuflate și bombastice, se scurg spre neunde cetățenii foamei. Nimic nu-i oprește. Te poți întoarce din drum dacă auzi în spatele tău că oftează cineva. Cine să mai ofteze când toți au plecat, iar cei ce n-au plecat sunt cu bagajele gata de drum? Pentru unii, cei mai mulți din cei ce încă respiră aici, drumul e scurt și fără întoarcere. Drumul e până la cimitir. Armia puternică și activă a țării s-a risipit. Mai există un corn de luptă care să strige oastea risipită prin văi, și s-o așeze din nou în poziție de apărare și atac? Mă tem că nu.

     Ce fac eu? Nu-mi vând pământul chiar dacă nimănui din neam nu-i mai face trebuință, nu-mi vând tocul casei părintești și, mohican tembel, strâng pietre cioplite de țărani, să arăt că am fost. Am fost și noi cândva un neam și-o limbă. Dar pe cine va mai interesa?