Daca informatiile primite de parlamentari in vederea adoptarii unei decizii in cunostinta de cauza erau secrete, pe ce baza a putut stabili presa, dar si guvernele straine, care nu au vazut si nu au studiat dosarul cauzei, ca Parlamentul Romaniei a tras concluzii gresite? Aceasta cu privire la arestare, caci referitor la oprirea urmaririi penale si a judecatii nici nu se pune problema, dupa cum am vazut.CORECTPolitics:
„Cazul Sova” ne afecteaza securitatea nationala - o analiza juridica, politica si geo-politica
1. Sa recapitulam pe scurt faptele. Pentru anumite motive, sa presupunem temeinice, DNA a decis sa inceapa urmarirea penala impotriva unui senator pe nume Sova. Nu a cerut pentru asta aprobarea nimanui. Potrivit legii nici nu trebuia sa o ceara.
Daca pe parcursul urmaririi, DNA va strange probe care vor crea procurorilor convingerea ca dl Sova a savarsit cu adevarat infractiunile de care este banuit, acestia vor putea trece la trimiterea lui in judecata. Tot fara a trebui sa ceara aprobarea cuiva.
Daca judecatorii, la finalul procesului, vor constata ca dl Sova a comis infractiunile care i se imputa, il vor condamna iar pedeapsa va fi imediat pusa in executare. Pentru asta instanta judecatoreasca nu va avea de cerut aprobarea nimanui.
In concluzie, legea romana nu permite nimanui din afara autoritatii judecatoresti sa stopeze procesul judiciar. In faza de urmarire doar procurorul o poate face. In faza de judecata procesul se incheie prin hotararea pronuntata de judecatori.
Asadar, propozitia „Parlamentul a blocat cursul justitiei”, raportata la legislatia romana in vigoare, este o ineptie. Atunci cand pur si simplu nu este minciuna, intoxicare, dezinformare. Chiar daca ar dori-o, Parlamentul nu are nici un mijloc sa opreasca mersul justitiei, procesul judiciar. El este cu totul exterior acestui proces. Puterile sunt separate.
In „cazul Sova”, un caz vechi de ani multi si „buni”, se pare ca procurorii nu au gasit probe sau, daca au gasit, nu au luat masurile necesare ca sa le conserve. Cum DNA are totdeauna dreptate (sic!), cand nu exista probe care sa ii sustina acuzatiile inseamna ca cineva le-a distrus. Acesta nu poate fi decat persoana interesata in disparitia lor; in speta acest domn Goe al urmarii penale care pare a fi domnul Sova. In consecinta, pentru a nu mai distruge probele distruse (sic!) DNA s-a decis sa il si aresteze. Exista probabil speranta ca in arest isi va da seama ca a gresit, isi va regreta fapta si va reconstitui probele pierdute (sic!). Nici o legatura intre aceasta si vreo incalcare a Conventiei Europene a Drepturilor Omului sau a Conventiei ONU privind interzicerea torturii. Nu-i asa?
2. Pentru ca justitia sa isi urmeze cursul cu acuzatul in arest, este insa nevoie de aprobarea Parlamentului. Nu de alta dar un senator are de indeplinit mandatul cu care l-au insarcinat vreo cateva mii de cetateni, presupus cinstiti. Or din arest nu o mai poate face, lasandu-i astfel pe alegatori pentru o vreme fara reprezentant. Un reprezentant care nu are de ce sa demisioneze daca se stie nevinovat, el beneficiind de altfel, cum niciodata nu uita sa ne-o reaminteasca DNA, de prezumtia de nevinovatie. Ce nevinovatie ar mai fi aceea care produce efectele vinovatiei? („Demisia de onoare” si-o da cineva care se stie vinovat si care accepta sa piarda avantajele pozitiei publice spre a-si salva, cel putin, onoarea. Nevinovatul isi apara onoarea ramanand pe pozitie si luptand de acolo nu pentru a-si dovedi nevinovatia ci pentru a dovedi vinovatia celor care il acuza pe nedrept.)
Avand nevoie de aprobarea Parlamentului, procurorul DNA, asemenea oricarui cetatean care trebuie sa obtina o autorizatie de natura a-i permite sa faca ceva, trebuie formuleze o cerere; fireste, insotita de motive si dovezi. De ce ar avea procurorul – un simplu functionar al statului care nu face parte din puterea judecatoreasca – mai multe drepturi decat orice cetatean petitionar?! Ba chiar mai multe drepturi decat miile de cetateni care au decis ca dl Sova sa ii reprezinte si nu sunt interesati ca alesul lor sa fie impiedicat de un functionar public in a-si duce misiunea la bun sfarsit?! Daca tot tinem cu orice pret ca toti sa fie egali, de ce ar fi procurorii mai egali decat altii?!
3. Cata vreme Parlamentul are competenta de a da urmare cererii DNA inseamna ca el are puterea de a o accepta sau de a o respinge. Aceasta dupa ce va fi cercetat datele puse la dispozitie de DNA. Respingerea face parte din procedura normala. Ea se bazeaza pe analiza de detaliu a fiecarei cereri, respectiv a fiecarui caz in parte. Unele cereri se resping, altele se aproba. Aceasta uneori chiar in aceeasi zi; caci fiecare situatie este unica.
4. Respingerea cererii nu duce la concluzia ca intre DNA si Parlament apare un conflict institutional. Tot asa cum un conflict institutional nu apare atunci cand instanta judecatoreasca abilitata il achita pe inculpat respingand astfel recursul DNA. Tot asa cum nu exista conflict intre cetatean (societate) si stat atunci cand o institutie a administratiei de stat respinge cererile cetateanului.
Curtea Constitutionala nu are nici o competenta in aceasta materie. Orice alta concluzie ar duce la situatia in care Curtea Constitutionala ar fi chemata sa actioneze ca o instanta de ultim recurs in procesele in care rechizitoriile DNA nu sunt validate sau atunci cand petitiile cuiva nu sunt solutionate favorabil de institutiile executivului.
Un conflict inter-institutional poate aparea doar atunci cand nemultumita, DNA incearca sa puna sub urmarire parlamentarii sau judecatorii care nu i-au satisfacut cererile ori nu i-au confirmat opiniile. Adica atunci cand o institutie (in speta DNA) isi foloseste puterile nu in scopul in care i-au fost date (prinderea hotilor) ci pentru a-si impune punctul de vedere unei alte institutii, limitand indirect capacitatea acesteia de a dispune liber de puterile recunoscute ei. (Asa a procedat si ANI atunci cand a vrut sa sanctioneze pe parlamentarii care au votat impotriva deciziei sale de vacantare a unor mandate din motive de incompatibilitate.)
Decizia privind raspunsul la „cererea DNA de ridicare a imunitatii de retinere sau arest preventiv” (daca s-ar fi folosit aceasta formula explicita, probabil ca multe confuzii ar fi fost evitate) se ia de catre institutia competenta (Parlamentul) potrivit procedurilor sale. Doar constitutionalitatea acestor proceduri ar putea face, dupa caz, obiectul cenzurii Curtii Constitutionale. Aceasta este, insa, o alta problema.
5. Cine crede ca spre a intelege si aplica o lege (inclusiv Constitutia) este suficienta stiinta cititului, se inseala. Daca ar fi asa nu ar mai exista facultati de drept.
Chiar daca este o lege fundamentala sau tocmai de aceea Constitutia nu este autosuficienta. Cu alte cuvinte ea fixeaza cadrul general al legislatiei dar nu epuizeaza sistemul normativ. De aceea, in aprecierea constitutionalitatii normelor dezvoltatoare ale legii fundamentale, trebuie avut in vedere spiritul acesteia iar nu numai litera ei, logica sistemului de organizare si functionare a statului iar nu doar textele in interpretare literala.
Astfel, in opinia mea, Constitutia a fixat pentru Parlament reguli procedurale privind exclusiv desfasurarea activitatii sale fundamentale, specifice. Care este aceasta? Este vorba despre adoptarea actelor cu caracter normativ si controlul politic al executivului. Intra aici si tot ceea ce tine de relatia de tip constitutional cu alte institutii ale statului in cadrul mecanismului de control reciproc si echilibru al puterilor. In ceea ce priveste organizarea activitatii proprii, precum si adoptarea actelor cu caracter individual nespecifice muncii legislative, Parlamentului i s-a lasat aptitudinea de a adopta proceduri speciale, tinand seama de particularitatile obiectului reglementarii.
Ridicarea imunitatii parlamentare in cazuri individuale nu intra in categoria activitatilor specifice. In schimb ea priveste – potrivit legislatiei romanesti actuale – privarea de libertate a persoanei; adica limitarea unui drept fundamental aparat de intregul sistem normativ intern si international referitor la drepturile omului. De aceea adoptarea unei proceduri mai exigente de luare a deciziei, care include votul secret si majoritatea absoluta, se justifica pe deplin.
Principiul echilibrului si limitarii reciproce a puterilor cere ca Ministerul Public (Parchetul) sa procedeze la retinerea sau arestarea parlamentarilor cu o dubla autorizatie – cea a puterii legislative (ex ante) si cea a puterii judecatoresti (ex ante cu privire la arestul preventiv). Procedura interna care conduce la acordarea sau respingerea autorizatiei tine de organizarea institutiei competente (in speta a Parlamentului). De aceea ea nu are a fi si nu este reglementata de Constitutie.
In schimb, nerespectarea acestei proceduri conduce la anularea hotararii si prin urmare la ilegalitatea tuturor actelor savarsite in baza ei. Ceea ce este nul produce efecte nule. Mai pe inteles, daca autorizatia de a-l aresta pe dl Sova ar fi fost acordata pe baza unui vot la vedere sau / si cu o majoritate sub nivelul celei prevazute de regulile Senatului aplicabile in materie, arestarea ar fi fost ilegala. Daca judecatorul roman (de drepturi si imunitati) ar fi dispus-o, decizia lui ar fi fost cu siguranta sanctionata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO).
6. Ar fi bine ca, pentru a evita sanctionarea Romaniei la CEDO, cu efecte negative pentru buzunarul contribuabilului roman, Parchetul sa declanseze urmarirea penala a celor care violeaza secretul votului parlamentar. (Tot asa cum in mod normal sunt urmariti penal cei care violeaza secretului votului la alegerile parlamentare, prezidentiale sau locale.) In aceasta categorie ar intra nu doar cei care urmaresc si inregistreaza felul in care parlamentarii introduc bilele in urna, ci si aceia care instiga la sau fac presiuni pentru desecretizarea votului, precum chiar si cei care isi divulga votul – caci a vota secret, cand legea o prevede, este o obligatie iar nu un drept de care parlamentarii sa dispuna dupa voia lor.
7. Ceea ce se mai cere adaugat este ca spre a decide, Parlamentul trebuie sa se informeze. Informarea Parlametnului cu privire la date din dosarul de urmarire penala este – atentie mare!!! – o exceptie de la caracterul nepublic (cu alte cuvinte secret) al procedurii de cercetare penala. Potrivit legii, in faza in care este instrumentata de procurori procedura penala este scrisa, oculta si necontradictorie. In faza in care se desfasoara in fata instantei judecatoresti (atunci cand se ajunge, deci, la implicarea puterii judecatoresti) procedura devine orala, publica si contradictorie. Exista explicatii stiintifice pentru aceasta.
Asadar spre a obtine aprobarea arestarii preventive procurorii trebuie sa permita parlamentarilor accesul la informatiile secrete ale dosarului pe care il gestioneaza. Respectivele informatii sunt analizate de comisia juridica in sedinta neplublica, pe baza lor adoptandu-se un aviz. Avizul se comunica plenului in vederea adoptarii unei hotarari finale prin vot secret. Asa se intampla in toate statele democrate din lume.
Incalcarea acestei proceduri in oricare din componentele ei (inclusiv caracterul secret al votului) descalifica democratia tarii in cauza, potrivit normelor stabilite de Consiliul Europei, deschizand calea unor sanctiuni politice si juridice la nivel european chiar si atunci cand ea nu este sanctionata pe plan intern.
8. Pornind de la aceste ultime observatii se impune o intrebare: daca informatiile primite de parlamentari in vederea adoptarii unei decizii in cunostinta de cauza erau secrete, pe ce baza a putut stabili presa, dar si guvernele straine, care nu au vazut si nu au studiat dosarul cauzei, ca Parlamentul Romaniei a tras concluzii gresite? Aceasta cu privire la arestare, caci referitor la oprirea urmaririi penale si a judecatii nici nu se pune problema, dupa cum am vazut.
Nu cumva avem de a face, in realitate, cu o actiune masiva de intoxicare, dezinformare si manipulare a opiniei publice, cu scopul de a se produce instabilitate sociala si politica in Romania? Ceea ce era sau chiar mai este pe punctul sa se intample. Daca este asa – si se pare ca asa este – cui oare serveste aceasta tocmai acum cand Presedintele Putin afirma ca izbucnirea unui nou razboi mondial devine pe zi ce trece inevitabila?
Presedintele Johhanis ar trebui sa caute raspunsul la aceste intrebari si sa il impartaseasca cetatenilor linistind spiritele iar nu agitandu-le. Pana atunci sa notam ca ambasadele care, incalcand Conventia de la Viena asupra relatiilor diplomatice (art 41) au criticat prin presa iar nu pe canale institutionale (MAE), Parlamentul Romaniei pentru o hotarare corecta din punct de vedere procedural si a carei corectitudine pe fond nu avea cum fi evaluata din afara in acest stadiu al procedurii (ea tinand oricum de afacerile interne ale statului roman), au fost cele ale SUA, Germaniei, Marii Britanii si Olandei. Nu pot decat sa sper ca diplomatii straini in cauza, reprezentanti oficiali ai unor tari aliate, au actionat in afara instructiunilor primite din capitale.
