Naţionalism şi pupincurism

Ţăranul Amar


Odaia de Sus:

Bogdan Mateciuc, 1 iulie 2004

Împărtirea atitudinilor politice în "dreapta" si "stânga" este depăsită. Sunt multe cazuri de partide social-democrate (de stânga) care au adoptat măsuri liberale si partide de dreapta care au unele viziuni socialiste. În plus, clasificarea este relativă. Un partid va fi catalogat ca "extrema dreaptă" atât timp cât la dreapta lui nu se mai află nimeni. Dar atunci când acolo apare totusi o formatiune politică, fosta "extremă dreapta" devine "centru-dreapta", desi în programul ei politic nu s-a schimbat nimic.

În locul acestei împărtiri superficiale, propun o împărtire simplificată, pe baza principiului national.

Aici avem întâi partidele "nationale" sau "nationaliste". Termenul "nationalist" a fost discreditat în ultima vreme de cei care nu sunt nationalisti; a fost identificat cu "extremismul", dar vom vedea mai încolo cine sunt cei care critică nationalismul.

A fi nationalist înseamnă a simti "national", a avea o constiintă de grup a neamului tău si a locului tău de bastină. A fi nationalist înseamnă a stii să delimitezi si să păzesti ce este al tău, care te defineste pe tine. A fi nationalist înseamnă a sta drept atunci când discuti cu străinii, a avea o personalitate natională în relatia cu acestia.

Nationalismul este în mod eronat "dreapta". Unele state comuniste au avut guverne cât se poate de nationaliste. Iugoslavia, de pildă, nu a acceptat înhămarea la căruta sovietică si a dus permanent o politică de independentă fată de URSS. La rândul lui, Ceausescu a avut în 1968 - momentul invadării Cehoslovaciei - o sclipire de nationalism si a afirmat independenta României fată de blocul comunist în această problemă. Anii '70 au fost marcati de o anumită independentă a politicii externe a României socialiste, o dezghetare a relatiilor cu Occidentul, separat de restul blocului comunist. Înainte însă de perioada comunistă, o atitudine relativ nationalistă au avut Partidul National Liberal, cu a sa celebră politică "prin noi însine". Nationalist a fost si Partidul National al lui Ion Mihalache, care activând în Transilvania, a lucrat la unirea provinciei cu restul României. Miscarea Legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu a fost însă cea care a cristalizat notiunea de nationalist - acesta fiind unul pentru motivele pentru care este atât de criticată astăzi, când la modă nu mai este Natiunea, ci Uniunea (Europeană).

Astăzi, multe - dacă nu majoritatea statelor occidentale - sunt sau promovează atitudini nationaliste. Dintre acestea, pe locul întâi se află Statele Unite. Cultul natiunii americane, al drapelului SUA, al superioritătii americane (cu repercursiuni nefaste la nivel international), al produselor Made in USA - toate acestea sunt atitudini nationaliste, desi americanii au grijă să nu folosească acest termen. Remarcabilă e perversitatea administratiei americane, care foloseste eticheta de "nationalist" pentru a blama toate partidele si atitudinile politice din statele care încearcă să ducă o politică independentă de "sugestiile" SUA.

Transferurile si achizitiile (privatizările) de întreprinderi din Europa Occidentală se fac cu o preferintă declarată pentru companiile locale, în defavoarea celor străine.

Alternativa la Nationalism este Pupincurismul. Termenul se explică singur si nu este doar un termen hazos. El reprezintă pe toti politicienii si curentele politice (de dreapta sau de stânga) care neglijează aspectul national în administrarea tării, alegând în mod orbeste să asculte de străini si de legi făcute de străini.

Politicianul pupincurist acceptă tot ce doresc străinii să impună tării lui - măsuri politice, economice si legi. "Multumită" politicienilor pupincuristi, un popor ajunge a se conduce nu după legi făcute de el, potrivit cu obiceiurile lui, ci după legi dictate de altii. Această actiune se numeste "armonizarea legislatiei". În casă la mine mobila, covorul si tot ce am nu mai stau unde doresc si unde imi place mie, ci unde hotărăste Asociatia de Locatari. Desi pupincuristii de la Bucuresti si clica de la Bruxelles resping vehement această comparatie, sistemul seamănă foarte mult cu internationalismul comunist.

Pupincuristul nu stie să spună NU la cererile străinilor. El este vrăjit si doreste si el să stea la masă cu acei străini. Îsi face un ideal din aceasta. În micimea lui, statul la masă cu acei străini, la care el priveste în sus, constituie accederea într-o fază superioară a existentei sale. Pupincuristul dă bucuros din coadă si se gudură pe posturile tv nationale atunci când străinul îi promite că la toamnă va primi si el un os albastru. Osul albastru însă, fie el si cu stelute galbene, nu face si sângele albastru. Venali, străinii din jurul mesei cu stegulet albastru se pricep să adulmece predispozitia spre pupincurism a "candidatului la aderare" si profită pentru a strânge tare seaua pe spinarea acestuia.

Rogozanu despre lobby

Prioritate de Dreapta

Dacă filtrezi şopârlele stângiste din text, vezi o descriere destul de exactă a maşinăriei de propagandă UE (- SUA - corporaţii). Pe-aia "progresistă", stângistă, n-o mai aminteşte la CriticAtac. Unele puncte le au totuşi comune, ca şi sponsorii. De exemplu - CRPE, un ong "eurobăsist", a primit finanţări de la MAE (adică de la USL) în 2012 şi 2013.

Cam ce era mai romantic-oengistic în anii ’90 a suferit mutaţii birocratice şi ideologice pe care beneficiarii continuă să le autoeticheteze drept progresism, europenism. Istoria s-a sfîrşit, deci să facem „politici”. Noii oportunişti au amestecat nişte UE-ism de rit conservator cu vioiciune thinktankistă americană, au pus mîna pe fonduri de luptat anticorupţie şi proneoliberalism şi au făurit un front: ei nu sînt direct nici lobbyşti, nici funcţionari în bănci sau firme de asigurări, ei sînt intelectuali lipiţi de „valori”.
Ai o criză economică, ai o decizie murdară de luat sau un război dubios de dus? Pentru asta există analişti, specialişti, tehnocraţi gata să fabrice argumente preluate cu sfinţenie de toată presa centrală. Peste tot sînt megainfluenţi, primesc grămezi de bani pentru „strategii” şi articole în publicaţii influente. Sînt cam peste tot un amestec de capitalism în perfuzii (vezi neoliberalismul) şi tendinţe neocon, care să securizeze un status quo oricum din ce în ce mai greu sustenabil. Ei îţi vor justifica tot: de la armele de ucidere în masă inexistente pînă la necesitatea ţinerii băncilor pe bani publici; politica lor e coerentă, ce-i deranjează mai mult e o armată de precari care mai zvîcneşte imprevizibil.
 
Au misiunea supremă de supraveghere ca aceste mişcări să nu se coordoneze, nu cumva să capete sens (priviţi acţiunea ultimilor ani din media: practic, au făcut liste de antiamericani, antieuropeni, anticapitalişti, anarhişti, ecologişti etc.). Iar la periferia Europei misiunea e cu atît mai uşoară cu cît thinktankismul a fuzionat total cu lucrul pe bani publici, păstrînd un nimb de independenţă şi neutralitate. Pionierii unui capitalism mai bun şi mai pur sînt plătiţi din bani publici şi mai beneficiază şi de sprijinul unei pături de angajaţi corporatişti, complet aiuriţi de foamea de statut şi de fragilitatea scaunului de sub fund.

Apărătorii statului de drept au acţionat în mare măsură ca apărători ai statului şi ai misiunilor lobbystice postcriză. În timp ce unii se chinuie să tot scrie coduri etice pentru jurnalişti (într-o presă evident pe butuci, unde advertorialul a devenit lege), uităm să avem DISCUŢIA despre prestaţia unor voci publice în perioada de maximă austeritate pentru România. Mai toţi au susţinut politicile dure, unii direct, alţii indirect, apucaţi fie de febră culturală „iceristă”, fie de febră procapitalistă (nu ne place cianura de la Roşia, dar parcă gazul de şist e altceva, Chevron nu e RMGC). În cele două episoade de protest, unul pornit de la Arafat şi anti-Băsescu, celălalt generat de cazul Roşia Montană, o mare grijă a apărut în rîndul intelectualilor de bine: nu cumva să meargă mesajul înspre antiausteritate sau, doamne fereşte, să nu cumva să se vehiculeze critici anticapitaliste.

E „doar anticorupţie”, ni s-a explicat. Anticorupţia, evident necesară, a devenit un soi de anestezic pentru toţi aceia care au încercat să întărească mesajul social. De ce nu putea merge anticorupţia cot la cot cu revendicări sociale, cu mişcări anticorporaţie? Nu se ştie. Între timp, şi gulerele albe şi puterea exprimă clar dispreţ anihilator faţă de acele manifestaţii: cei din 2012 au fost plătiţi de pesedişti, cei cu gazele de şist sînt plătiţi de ruşi. Doar Roşia Montană a rămas un reper ceva mai „curat”, și asta doar pentru că Băsescu a dat un semnal că e totuşi „neutru” în chestiune.

Protestele au fost urmate de mai multe episoade de „repliere în anticorupţie”. Ce a însemnat această repliere, executată cu ajutorul unor intelectuali care repetă de ani de zile acelaşi poem al curăţirii capitalismului? În primul rînd, obsesia pentru depolitizarea protestelor, ba chiar segregarea şi curăţarea lor de eventuali alogeni: săraci plătiţi de cine ştie cine, săraci pur şi simplu, „revoluţionari” oportunişti şamd. După cîteva luni de la evenimentele din ianuarie 2012 curăţirea a dus la episoade precum propunerea lui Nicuşor Dan drept candidat la primăria capitalei. Curăţirea a continuat prin lipirea de cauza ICR şi de intelectualii care l-au condus. În numai 6 luni de zile, în 2012, vocile publice au reuşit s-o sucească de la antiausteritate (exprimată frust prin anti-Băsescu), la aproape pro-Băsescu. Părea că-şi asumau o poziţie antipopulară, de fapt îşi duceau pînă la capăt oportunismul postcriză.

Al enşpelea episod al acestei serii de reacţionarism e acum Monica Macovei, conservatorul progresist (sic!) care introduce pe lîngă anticorupţie termeni – nemaivăzuţi în ultimul sfert de veac pe listele de revendicări intelectuale – precum SĂRĂCIE. Prin anticorupţie devenim mai puţin săraci. Uită să spună că prin anticorupţie susţine politici dure de liberalizare, întrutotul pe gustul conservatorilor europeni. Şi complet împotriva precarilor. Ba chiar împotriva unui middle-class prea puţin conştient de propriile interese, aflat de ceva ani într-o stare de graţie sinucigaşă.

Să luăm un prim exemplu

Sorin Ioniţă lucra în perioada postcriză la Societatea Academică Română. Era un oengist tenace, care dorea  să netezească drumul spre o piaţă liberă corectă. În 2010 se cereau tăieri și reduceri de personal – recomandările ferme ale Troicii, dublate de un zel politic rar întîlnit. Baroni de diverse tipuri şi mărimi erau puşi în situaţia de a lua măsuri nepopulare. Deci aveau nevoie de consultanţă, de ceva sprijin de la centru. Aşa că Sorin Ioniţă a prezentat rapoarte şi a dat sfaturi unui baron de dimensiune medie din Dâmboviţa, Florin Popescu, supranumit mai nou baronul puilor (pentru că a împărţit electoratului un tir de pui congelat). Raportul SAR* care urmărea  situaţia spitalelor, sugera concedieri în rîndul personalului tehnic şi identificarea cazurilor sociale ca atare, pentru a elibera paturile.

De la Consiliul Judeţean am primit documentul** cu plata pentru raportul SAR. Abrevierea proiectului despre comprimarea numărului de paturi e o capodoperă: „serv. consult. pt. eval. mod org. funcţ. unit. sanit. publ. cu paturi”. 

contracte făcute de CJ Dâmboviţa cu ONG-uri

Raportul e o capodoperă de „austeritate prin sugestie”:

„În tot sectorul, sistemul public de asigurari de sănătate acoperă o gamă prea extinsă de cheltuieli și servicii medicale”, disponibile însă oricărui asigurat „în masura fondurilor disponibile”. Cum fondurile disponibile sunt mult mai mici decît necesarul pentru a acoperi toata gama de servicii si medicamente asigurate, apare „un exces de cerere, concurență între pacienți, și uneori, implicit, corupție”.

Sublinierea le aparţine experţilor SAR. Problema e ca e prea extinsă gama, asta după ce constată inegalitățile dramatice și după ce subliniază că sînt alocați bani mult sub procentul european (cu vreo 2,5 procente mai puțin). Indirect, soluţia e să micşorezi gama, nu să forţezi finanţarea. Asta înseamnă să faci „politici”.

De aici trecem firesc spre problema săracilor care se adăpostesc în spital şi la soluţia – să le cerem bani ca să nu se mai cazeze în spitale:

„să se introducă co-plata pentru servicii medicale în spitale; acest lucru ar fi important nu doar ca sursa suplimentară de venit, dar în primul rînd ca filtru contra cererilor nejustificate de servicii medicale și pentru re-echilibarea solicitarilor pe nivele de asistență: descărcarea specialităților și serviciilor de urgență, redirijare către ambulator și medicina primară”.

Cine e bătrîn şi sărac şi stă în spital, ar trebui să plătească serviciile la valoarea reală:

„Alternativ, chiar unele din aceste unități spitalicești – sau părți ale lor – ar putea fi transformate după consultari cu Direcția de Sănătate Publică și Casa de Asigurări, în unitati prestatoare cu un profil mai adecvat: case de batrîni (cu o recuperare a costurilor prin tarif la valoare reală a îngrijirii); servicii de îngrijire pentru grupuri sociale de risc etc.”

În fine, există şi sprijin retoric de la Banca Mondială. Lupta cu nesimţirea săracilor trebuie să continue:

„Impactul combinat al acestor considerente este acela că spitalele sînt prea mari și au prea multe paturi. Există pacienţi care aprobă această practică, în special cei foarte săraci sau cei cu un domiciliu de o calitate redusă. Există dovezi anecdotice care ilustrează că acești pacienţi preferă să rămînă în spital pentru lungi perioade de timp, în special în timpul iernii, și drept urmare ei s-ar putea opune unor servicii mai eficiente din acest punct de vedere. (Consultant al Bancii Mondiale, citat în «Ministerul Sănătății – Strategia Națională de Raționalizare a Spitalelor, 2010-2012»)”.

Astfel de rapoarte au fost abundente în perioada postcriză. (A se vedea şi raportul pe energie, unde exemplele ideale sînt din nou ţările baltice, alte oaze de experiment pentru preoţii austerităţii). S-a consolidat o generaţie de gulere gri (amestec de bani europeni cu bani de la corupţii „buni” ai partidelor de la putere) care încurajează politici de austeritate şi care, în acelaşi timp, sug cît pot din statutul de „intelectual public”. Sorin Ioniţă şi-a făcut între timp think tank-ul propriu (EFOR) şi proiectele curg cu succes în continuare. Recomandările în piaţa de energie sînt în aceeaşi linie. Este extrem de activ pe facebook, unde dă verdicte dure împotriva oricui încearcă să promoveze „stînga” sau „chestii de mediu”. Ce trebuie înţeles şi de el, şi de publicul său e că trebuie declarate cît mai clar interesele financiare. Abureala specialiştilor neutri şi a intelectuaillor interesaţi chiar ar trebui să înceteze acum.

Oameni precum Ioniţă explică tot timpul corupţia presei (una despre care am scris sute de pagini, evident, nu e o problemă pe care s-o evit), pozînd concomitent în oengistul independent. Cum se numeşte cînd iei bani de la autorităţi politice diverse ca să le susţii politicile? Sigur, timpul a trecut, Ioniţă a devenit un activist neobosit în direcţii mult mai clare protroică, proliberalizări dure. De la poezia curăţării capitalismului de bruiaje orientale, a trecut la noul limbaj de colonialist autohton, acela folosit în zeci de declaraţii în perioada 2012 pentru înfierarea „loviturii de stat” a lui Ponta și Antonescu.

Alina Mungiu-Pippidi consideră că o atac nejustificat atunci cînd invitam la curăţenie în ONG-uri. Păi, cam este nevoie. La fel de mare nevoie ca-n presă. Faptul că e mai curată plata în ONG-uri şi că posibilitatea de a te umple de rahat (fie din nevoia de audienţă, fie din dorinţa patronului) e mai mică decît în presă, nu ne poate împiedica să punem întrebări. Curăţenia banilor nu determină automat producţie intelectuală sau civică onorabilă. Și aşa se face că unii oengişti nu pot observa comportamentul absolut nesimţit al unui ambasador precum Gitenstein. La fel, aşa se face că întîlnirile cu Nuland şi finanţări directe ajută la o înţelegere cu asupra de măsură în ce privește un lobby fără perdea pentru diverse corporaţii, în vederea scrierii legilor.

Aici nu este vorba despre prostiile unora de la EVZ care urlau că sînt plătite ONG-urile de Soros – nici vorbă. Eu observ doar ocolirea temelor: irascibilitatea faţă de discuţii despre bănci, societate, drepturi, privatizare a crescut exponenţial. Concomitent, s-a cîştigat o imunitate faţă de nesimţiri din Vest, mai ales acelea ultraconservatoare. 2012, anul „loviturii de stat”, a generat reacţii absolut idioate în presa vestică (au fost şi relatări echilibrate, dar foarte puţine). Intelectualii publici au preferat să joace totul pe mîna lui Barroso & comp., de parcă ar fi fost cineva contra (s-a şi văzut apoi cît de armonios s-a pliat Ponta pe politici tip Troica). Păstrînd intactă obsesia: nimic social, nimic politic cu adevărat grav! Problema pentru ei era doar că Ponta şi ai lui făcuseră un plan idiot, nu că pe lîngă ei multe milioane de oameni în carne şi oase trimiteau cum puteau mesaje antiausteritate.

RUSIA, vine Rusia

Un alt caz interesant de voce publică bine orientată politic şi financiar: Cristian Ghinea şi al său CRPE. Foarte activ cu atacul la persoană pe facebook, cu bun lipici la fonduri, promotor al unui ton cît mai clar anti-Rusia. Protestele de la Pungeşti sînt făcute de idioţi utili, care nu înţeleg că se face jocul Rusiei, Chevron e altceva decît RMGC şi tot aşa.

Ghinea îl reproduce pe Ioniţă într-o formă perfecţionată. Pe de o parte, avem tribuna intelectualului, Dilema Veche. De cealaltă parte, încasează bani publici (din România sau de aiurea) şi atacă orice formă de critică independentă. Scrie rapoarte, organizează întîlniri cu foşti miniştri de externe, toarnă tone de limbaj dipomatic în direcţia gata stabilită (pentru cine are răbdare). Pamfletăreala şi atacurile la persoană le practică în articolele din Dilema sau pe pagina de facebook. Evident, CriticAtac este o obsesie şi pentru Ghinea, mai mult chiar decît pentru Ioniţă: nu am mai stat să le reproduc statusurile pe reţele sociale, cine are chef se poate distra şi singur***.

Stilul este unul al delaţiunii: a explicat de multe ori cît de periculos şi „extremist” e site-ul cu pricina. De altfel, CriticAtac s-a confruntat pe tot parcursul existenţei sale cu turnătoria de „radical periculos”, inclusiv din partea unor oameni de stînga, lucrînd pentru PSD sau pentru fundații social-democrate. Primele întrebări despre componenţa Euromaidanului, încercarea de dezlegare a luptei oligarhilor, radicalizarea naţionalistă în ambele tabere, episoade groaznice ignorate de presă (cazul incendierii unei clădiri pline protestatari în Odessa e doar unul dintre ele), citarea unor autori ucrainieni care nu au entuziasme europene şi americane necondiţionate, toate astea i-au determinat rapid pe Ghinea şi pe colaboratorii să-i aplice siteului CA ştampila de „vînduţi ruşilor”. Restul mizeriei a fost purtată comod de un site de lături fascistoide (îld) pe care toţi oamenii  de bine de la dreapta îl citează cu nesaţ.

Critici mai argumentate la adresa lui Putin nu au apărut în presa română, în afară de CriticAtac. Aşadar, un site unde mai totul se face voluntar şi unde colaboratorii îşi asumă oricum opinii extrem de incomode e atacat constant de thinktankişti sprijiniţi din bani publici. Se dau neutri, sprijinind, evident, cele mai retrograde agende, şi sînt sprijiniţi pe bani publici să anihileze tot ce nu e în ton cu parteneriatele strategice. În cîmpul intelectual românesc nu se discută scandalurile NSA, legile supravegherii, exploatările periculoase de gaz, cartelarea marilor companii în vederea legiferării, pentru că astfel de fapte ar fi proruseşti sau antieuropene. Şi se pare că UE are nevoie la periferie de acest tip de discurs unic.

CRPE (Centrul Român de Politici Europene) a fost un partener important pentru Ministerul Român de Externe, iar fondurile primite în 2012 şi 2013 au fost de 170.000 de euro

Două dintre vocile cele mai belicoase, Vlad Mixich şi Octavian Milewski, au participat la Forumul Civic România-Ucraina, au şi scris sîrguincios despre situaţie pe un ton cît se poate de bătăios şi de angajat. Victimele nu existau decît de o singură parte, jegul se afla doar la est, relatări şi analize curat strategice. Nici Ghinea, nici Mixich nu au uitat că au duşmani în ţară de combătut, toţi aceia care citau altceva decît poziţii oficiale de la Kiev – pe Hotnews s-au făcut liste cu „prietenii lui Putin”, ştiţi povestea. Pacifismul e o prostie, noi trebuie să fim ofensivi, astea-s mesajele lui Ghinea. Evident, tot pe facebook şi în articole mai avîntate de opinie. Rolul lor – pe care îl fac foarte probabil semiconştient, eu chiar îi cred că ei se imaginează un soi de puşcaşi marini ai oengismului şi jurnalismului, bieții – este acela de a duce discuţia strict în maniheisme producătoare de bani pentru „apărarea ţării”, adică armată, servicii şi propagandă.

În Ucraina trebuie vorbit despre tensiunile dintre oligarhi, despre înţelegerile cu FMI care pot fi dezastruoase pentru cetăţenii de rînd (trebuie să suferi dacă vrei UE); am încercat la CriticAtac să cităm cît mai multe voci preocupate de felul în care degenerează Maidanul, la pachet cu naţionalismele din Est, îmbenzinate de Putin. A fost singura preocupare a unor grupuri precum CriticAtac. Astea-s nimicuri pentru „neutri” cu think-tank şi agendă clară. Normal, pe bani publici e uşor să ai „opinii” clare.

Ghinea mai scotea capul pe la cîte un protest cu Roşia Montană, se mai indigna de cîte o marţe neagră. În rest, legea Big Brother, gaze de şist toate astea sînt rezistenţe inconştiente la atacul teoriştilor. Şi, bineînţeles, mulţumea călduros partenerilor strategico-lobbyşti:

Un citat interesant: Mungiu-Pippidi şi urmaşii săi

Şi Alina Mungiu-Pippidi a muncit din răsputeri să ducă nemulţumiri civice în zone controlabile, aseptice, unde doar anticorupţia pluteşte ca un peştişor auriu în acvariul civic. Deşi nehotărîtă la început, a reuşit să încurajeze totuşi dezbaterea unor subiecte incomode precum exploatarea gazelor de şist. Acum gardul trebuie să fie strîns în jurul etichetei strict „eco”. Cu partea social-economică – bănci, piaţa de energie cu abuzuri incredibile comise în ultimul deceniu, noul cod al muncii şi sărăcirea muncitorilor – ţinută într-o convenabilă estompare. Noul aliat e Moise Guran de la TVR, promotorul eliberării prin muncă. Alina Mungiu-Pippidi a făcut însă pasul strategic, a început să-şi mai înmoaie fundamentalismul de piaţă (în loc de şcoala de la Chicago, avem acum şi ceva Adam Smith): totuşi, capitalismul trebuie apărat de sine însuşi. Problema mea ca om de stînga e că de ani de zile ajung mereu să apăr liberalismul de liberali…

Talibanizarea unor Ioniţă şi Ghinea au lăsat-o pe educatoarea lor, Alina Mungiu-Pippidi,  cu o aură nouă de „neutralitate”. În curînd va inventa şi o stîngă aşa cum trebuie şi cum se cuvine, foarte probabil o stîngă capabilă să absoarbă fonduri şi să nu supere pe nimeni. De ce interesează însă această relaţie mentor-elev, AMP-ioniţighini? Simplu, un citat dintr-un editorial recent mi-a atras atenţia:

„Acum vreo doi ani, un fost student de al meu pentru care aveam toată afecțiunea și în care îmi puneam un pic de speranțe a trebuit să facă drum la SIE cînd ONG-ul lui nu mai avea resurse, și, odată binecuvântarea luată, a fost reciclat pe Republica Moldova și de atunci e prosper. Cine crede că ONG-urile aplică la servicii în vreo țară civilizată ca să le fie aprobate granturile să își bage capul sub robinet. Dar la noi aproape că nu poți lucra în externe, nici ca oengist, dacă nu ai livret. Vă rog, numiți-mi dvs. un comentator de politică externă din România ale cărui venituri nu sunt suplimentate de SIE. Dacă ne străduim împreună, poate găsim vreo doi, mai mulți nu. Iar unii, cei care tronează în emisiuni, sunt colonei de-a dreptul, sau locotenent-colonei, pardon. Care e rolul acestor oameni? Să controleze piața de opinie publică, să nu permită ridicarea unor lideri neșantajabili, să manipuleze la anumite subiecte-cheie, punînd umărul la împiedicarea unor evoluții. Cum ajung să fie recrutați? Nevoia, șantajul, lipsa de resurse alternative, multă lume are puncte slabe, pe lîngă faptul că românul e fomist, el mai e și ambițios, frustrat, orgolios, vrea lucruri pe care nu și le poate permite, credit pe care nu îl merită etc. Așa începe.”

Epocal. Avem tensiuni între generaţii. Banii publici din România intră în zona civică şi de opinie, dar foarte orientat. Şi nu pot să fiu de acord că dezbaterile cu oengismul reprezentat de Mungiu-Pippidi, proneoliberal şi insensibil la austerităţi, sînt mult mai uşor de dus decît cu oameni plătiţi din bani publici să anihileze orice formă de critică. Ce nu înţelege Alina Mungiu-Pippidi e că această nouă generaţie de voci publice pe linie, agresive şi bine înfipte instituţional, sînt o urmare firească a unor „politici” care au promovat o univocitate asurzitoare în ceea ce priveşte linia social-politică şi economică a României. Faptul că studenţii i-au luat-o razna îl explic prin noul oportunism, pe care ei l-au înţeles foarte bine, în timp ce oengişti vechi tronează peste fonduri clasice din Vest: nu mai e loc pentru toți, așa că unii trebuie să ne orienteze pe aceeaşi linie strategică, numai că pe mize ceva mai agresive. Gulerele gri completează politica „tehnocrată” de la centru cu o violenţă dublată, pe înţelesul periferiei.

Acest nou oportunism este în zilele astea interpretat în obosita cheie a serviciilor care au infiltrat totul. Serviciile sînt însă produsul hegemoniei unei ideologii, nu invers. Ca să citez un clasic cu totul special, pe Sebastian Ghiţă, dintr-un interviu cu Tapalagă: dacă vor vesticii să nu fiu mogul, oligarh, gata nu mai sînt, vînd tot, fac ce zic ei. Tot ce li se pare unora că se leagă, acele oculte care par că se dezvăluie cîteodată, sînt de fapt secreţii ale unui sistem univoc. Băsescu o fi avut oameni infiltraţi în puncte-cheie ale statului de drept, dar aceia-s puţini şi vorbesc limba unor pături mai largi, care se pretind active şi progresiste. Nici Băsescu, nici Ponta n-au făcut altceva decît să călărească un val, că doar nu i-au luat pe toţi presarii şi oengiştii şi i-au învăţat cum să se gudure cînd dă doamna Nuland vreun dineu. Această unică filozofie s-a manifestat în inconştienţa cu care spaţiul civic şi mediatic (să mai zic de cel academic?) a evitat constant dezbaterea tuturor temelor grele, de la tratatul fiscal, politicile FMI, Snowden ori tratatul economic SUA-UE, pînă la codul muncii și legislaţia bancară. Tot ce-mi pot dori e ca măcar să se facă distincţia între voci independente şi voci plătite să cînte partituri. De la această distincţie încolo abia putem avea şi dezbateri. Pînă atunci, ca s-o dau pe limba lor, piaţa liberă de idei e viciată de subvenţii nepermise şi conduită intelectuală dubioasă.


* Am solicitat şi primit datele de la Consiliul Judeţean Dâmboviţa şi, mai jos, în cazul CRPE, de la Ministerul de Externe, în baza legii 544/2001.

** Legătura cu SAR şi cu consiliul judeţean e discutată şi în presa locală, care acuză că Sorin Ioniţă a luat banii prin SRL-ul său etc. Mai mult aici şi aici. Nu am intrat în toate culisele colaborării. M-a interesat dacă a existat legătura contractuală şi apoi conţinutul raportului.

*** Unul dintre panseurile lui Ghinea e totuşi absolut savuros. Băiatul plătit din bani publici meditează la o cît mai mică taxare, subliniind că CriticAtac e o stîngă radicală şi periculoasă, pentru că sînt marxişti, în timp ce Obama e normal la cap: „Stânga radicală nu te taxează mai mult, asta face Obama și stânga normală la cap. Stânga radicală te omoară pe unde poate, singura diferență e că ăia nu pot, că nu au ei puterea.”

**** Unul dintre atacurile la adresa mea se refereau la banii „negri” de la Realitatea. Ghinea era preocupat că plătesc facturile din bani „necuraţi”. Cum răspunzi unei asemenea neghiobii? Iau un salariu şi spun şi scriu ce scriu, totul e la vedere. Banii cei curaţi ai lui Ghinea produc însă o politică a opiniei complet nedemocratică. Dacă vrea bătaie de idei pe piaţa liberă, să vină-ncoa’ să vadă cum e să înoţi în mediul privat şi să ieşi onorabil la mal.

Ce mai caută FMI în România după ce a aservit-o economic capitalului străin?

Prioritate de Dreapta


Ilie Şerbănescu (Jurnalul Naţional):
Ultima intervenţie explicită a FMI în politica economică din România ar fi trebuit să aibă loc în legătură cu reducerea CAS. Se pare însă că FMI a preferat să adopte o poziţie în contrast cu cele tranşante de până acum, aparent pentru a nu se situa, printr-o încuviinţare, de partea premierului candidat zis de stânga la prezidenţialele din toamnă şi nici, printr-o respingere, de partea preşedintelui în exerciţiu, păpuşar fără echivoc al tuturor candidaţilor zişi de dreapta. Aceasta doar aparent, pentru că în realitate existau alte două motive de fond ale poziţiei de indiferenţă a FMI faţă de problema cu pricina. 1) Capitalul străin, al cărui broker este FMI în România, are interese derizorii în problemă, întrucât acesta îşi realizează câştigurile fabuloase în România nu prin neplata impozitelor şi taxelor pe muncă (ce, oricât de mari ar fi, reprezintă totuşi cheltuieli mici graţie salariilor mici), ci prin ascunderea profiturilor şi externalizarea lor înainte de fiscalizare. 2) Reducerea CAS nu deranja nici cât negru sub unghie rezultatul primei etape a misiunii FMI în România şi nu avea să afecteze cu ceva realizarea obiectivelor celei de a doua etape a misiunii.
La scară istorică, misiunea de până acum a FMI în România a fost una dramatică: desfiinţarea pur şi simplu a economiei naţionale ca structură şi conţinut şi aservirea completă a dezmembrărilor rezultate către capitalul străin. Misiune realizată, tot la scară istorică, extrem de rapid! De fapt, într-o economie ce era deţinută în totalitate de stat a fost de ajuns să se decreteze principiul transferului integral către privat şi ceea ce era important avea să treacă automat la capitalul străin în condiţiile inexistenţei la început şi slăbiciunii obiective pe parcurs a capitalului autohton. Restul l-au făcut presiunile, condiţionările, împrumuturile forţate, falsele dar costisitoarele finanţări externe. În foarte scurt timp, România a ajuns, în organizarea centru-periferie a UE, o colonie în cel mai de jos stadiu, acela de anexă de consum.
Punct ochit, punct lovit! Resursele minerale, distribuţiile de energie, băncile, cu alte cuvinte întregul rulaj al banului, industriile câte mai există, retailul, pădurile şi într-o mereu mai mare măsură pământurile agricole sunt toate în mâna străinilor. Întrebare legitimă: ce mai caută totuşi FMI prin România? Ce mai au străinii de luat din România şi n-au luat încă astfel încât brokerul lor principal să se afle pe mai departe aici?! Mai ales că principalele mecanisme de extracţie de tip colonial sunt deja implantate şi funcţionează din plin. Cel mai important este transferul implicit de resurse rezultând din generalizarea preţurilor impusă din centru spre periferii, în condiţiile presiunilor de a se menţine salariile de câteva ori mai mici la periferii. În România, salariile sunt de 8-10 ori mai mici, respectiv o diferenţă cel puţin dublă faţă de cea pe care eventual ar justifica-o diferenţa de productivitate a muncii, de care se pretinde a fi legat nivelul salariilor. Cu alte cuvinte, o diferenţă net colonială! (va urma)

2 comentarii :

Anonim spunea...

Raspuns;
Pentru ca sintem neam de sluga !!!
S L U G A !!!!
Ia uite la astia:
http://www.agerpres.ro/externe/2014/09/23/grecia-are-in-vedere-o-iesire-anticipata-din-programul-de-asistenta-cu-fmi-si-ue-18-19-44

Mai e de zis ceva ???
Sintem PREDESTINATI sa disparem din istorie pe mina NOASTRA !!!

septembrie 23, 2014

Riddick spunea...

Cred că e simulare-n Grecia (chiar dacă s-ar materializa). Vin alegerile şi clica pepe-socialistă stă foarte prost. Altminteri, subscriu la partea cu RO.

De ce doar România şi Bulgaria vor în Uniunea Bancară, în timp ce Polonia, Cehia, Ungaria şi Croaţia aşteaptă să vadă (wait and see) cum va funcţiona?

Prioritate de Dreapta

Ba eu cred că Ungaria (cât va guverna Fidesz) nici nu are de gând, şi foarte bine face. Iar Polonia mimează indecizia fiindcă vin alegerile şi partidul lui Tusk a cam luat-o-n jos (şi-au dat seama că nu rentează să trâmbiţezi că "eşti european"; la noi, eurobăsiştii se fac că nu-nţeleg). În România şi Bulgaria, pe acest subiect (Uniunea Bancară UE) este unanimitate la nivel de partide - poate mai puţin Ataka din Bulgaria - fiindcă şi lumea-i mai adormită, nu-i atentă la chestiunile "europene", chiar şi când ele atentează la buzunare.
Bancherul:
Romania si Bulgaria, cele mai sarace tari din UE si gemene si la rata creditelor neperformante din sectorul bancar, cu cate 22% fiecare la inceputul acestui an, au ales (sau au fost alese) sa faca parte din Uniunea Bancara, inaine de a adopta moneda euro, in timp ce vecinele noastre mai dezvoltate, primite mai devreme decat noi in UE, au adoptat politica “waint and see”. De ce oare?
Pentru ca se pare ca-si permit acest lux de a ramane pentru moment in afara Uniunii Bancare, astfel incat sa-si poata administra singure, mai eficient, sistemele bancare, asa cum isi permit sa ramana deocamdata departe si de zona euro, spre deosebire de noi, care ne grabim sa adoptam moneda euro in 2019. Cu siguranta se gandesc la ce a patit Grecia si alte tari periferice, inclusiv Slovenia, dupa trecerea la euro.
Stim acum care a fost greseala acestor tari. S-au repezit sa adopte o moneda a tarilor dezvoltate europene fara ca economiile lor sa fie restructurate si la fel de performante ca ale lor. Iar cand criza a lovit, socul acesteia nu a mai putut fi absorbit in parte de devalorizarea monedelor locale, cum s-a intamplat cu leul, forintul sau zlotul, pentru ca nu mai aveau monede nationale, astfel ca impactul s-a repercutat necrutator asupra pietei muncii si a sistemului bancar.
Din acest motiv tarile dezvoltate din estul Europei, precum Polonia, Cehia, Ungaria, au amanat sine die termenele pentru aderarea la zona euro, iar acum o fac si pentru Uniunea Bancara, considerand ca sistemele bancare locale ar fi mai bine supravegheate si protejate din interior in cazul unor potentiale crize decat la nivelul unei structuri centralizate la nivel european care sufera de birocratie, putina transparenta in luarea deciziilor si mai cu seama de lipsa de experienta in punerea in practica a masurilor de salvare a bancilor din diverse tari.
Sa vedem, mai concret, cum motiveaza Banca Centrala a Ungariei decizia de a sta deoparte de Uniunea Bancara pentru moment. 
Ungaria spune ca este cu 1 an inaintea Uniunii Bancare in privinta supravegherii bancilor
Intr-un studiu publicat recent si intitulat “Uniunea Bancara din perspectiva Ungariei – Analiza Bancii Nationale a Ungariei privind o posibila cooperare stransa”, se arata urmatoarele:
“Ungaria are un avans de aproximativ 1 an in fata Uniunii Bancare atat în termeni de supraveghere cat și de gestionare a crizelor. Atâta timp cât aceste instituții maghiare pot funcționa într-un mod credibil, putem demonstra că țara este capabila de a capta sistemul instituțional al Uniunii Bancare între granițele proprii, atat timp cat metodologia de supraveghere și de rezoluție este determinată de aceleasi norme europene comune precum cele care reglementează SSM (Mecanismul Unic de Supraveghere) și SRM (Mecanismul Unic de Rezolutie).
În consecință, guvernul ungar are o opțiune de a aștepta până când instituțiile și mecanismele europene intra în vigoare și funcționarea lor este testata în practică.
Între timp, materializarea avantajelor și dezavantajelor în funcționarea de zi cu zi a Uniunii Bancare trebuie să fie reevaluate permanent, iar Ungaria trebuie să se consulte cu tarile non-euro care au aderat deja la Uniunea Bancară, pentru a vedea dacă există o valoare adaugata a supravegherii BCE adusa în aceste state membre.”
Riscurile aderarii la Uniunea Bancara
In studiul Bancii Nationale a Ungariei se mai arata ca “principalele riscuri ale unei aderari imediate includ, în primul rând, o structură organizatorică incompletă a Uniunii Bancare, mecanisme netestate - în special, lipsa de transparență în pregătirea deciziilor care urmează să fie luate cel puțin anual la nivelul grupurilor bancare (capital, lichiditate, etc) -, dar si incertitudinea ce inconjoara masurile de gestionare a situatiilor de criza.
În acest moment, nu putem prezice rezultatul exercitiului de evaluare calității activelor (Asset Quality Review – AQR), ce urma sa fie unul aprofundat, și nici testul de stres, care este mai strict decât orice alte teste de stres efectuate în trecut.
În cazul în care mai multe banci mari - inclusiv unele cu o prezență în Ungaria - ar avea nevoie de o injecție de capital, in piata bancara ar putea aparea o incertitudine semnificativă.
În astfel de situații, caracterizate de un comportament deseori exagerat al investitorilor și o creștere bruscă a aversiunii față de risc, este deosebit de important de a avea mecanisme de monitorizare funcționale integrate la nivelul pietei interne și de a se lua măsurile de supraveghere si cele ale bancii centrale intr-o maniera concertata și în timp util.
Având în vedere că fondurile comunitare pentru gestionarea crizelor nu sunt încă disponibile, în cazuri extreme se poate întâmpla ca in cazul unei crize bancare, costurile acesteia sa fie plătite oricum de către contribuabilii interni, în timp ce decizia este luată mult mai târziu decât ar fi justificată deoarece, pe de o parte, există o întârziere în detectarea problemei și, pe de altă parte, decizia de rezoluție trebuie să-și urmeze cursul la forurile europene, pe langa autoritatile interne.”
Avantajele aderarii imediate la Uniunea Bancara
In studiul Bancii Nationale a Ungariei se arata ca "printre argumentele care favorizează aderarea la Uniunea Bancara, cel mai puternic si mai tangibil factor ce poate fi luat in considerare este accesul la fondul de 55 de miliarde de euro destinat gestionarii crizelor.
Deși pana acum nu s-a luat nicio decizie în ceea ce privește suportul fiscal necesar, fondurile ESM (Mecanismul European de Stabillitate) ce pot fi folosite în interiorul zonei euro ar putea implica, chiar dacă în mod indirect, o forma de stabilizare suplimentara prin intermediul băncilor-mamă.
In cazul unei aderari imediate, Ungaria ar putea demonstra încrederea în noul mecanism european de supraveghere și in BCE. Baza de analiză amplă și experții independenți ai BCE ar putea analiza sectorul bancar mai obiectiv și fără părtinire, care ar putea ajuta la recunoașterea din timp a riscurilor structurale si ciclice. 
Atat analiștii cat și investitorii apreciaza acest lucru ca fiind de o valoare importantă.
Sentimentul pozitiv al investitorilor in privinta Uniunii Bancare ar putea avea un impact asupra accesului băncilor locale la fonduri externe.
Reputația ridicata a supravegherii BCE poate reduce costul de finantare iar agențiile de rating ar putea aprecia ca exista mai putine riscuri de faliment in sectorul bancar, ceea ce ar duce la imbunatatirea ratingului tarii.
O aderare rapida ar crește șansele ca experți maghiari și, eventual, lideri sa fie angajati in numar mai mare în cadrul SSM, astfel încât să poată reprezenta interesele maghiare într-o masura mai mare si sa transmita informațiile speciale necesare pentru supravegherea sectorului bancar autohton.
De asemenea, Ungaria ar putea fi mai aproape de curentul principal al integrarii europene și de punerea în aplicare a noilor metode uniforme de supraveghere și de gestionare a crizelor.
Prin castigarea unui drept de vot in Consiliul de Supraveghere, tara poate participa la procesul de luare a deciziilor in privinta supravegherii si sa aiba o influenta directa, la nivelul bancilor-mama, in deciziile colegiilor de supraveghere care includ si bancile ungare.”
In actuala forma, Uniunea Bancara nu si-a atins scopul
Legislația de organizare a sistemului instituțional al Uniunii Bancare a fost finalizata în aprilie 2014. Aceasta prevede ca statele membre din afara zonei euro pot notifica BCE în orice moment, în cazul în care doresc să participe la sistemul comun de supraveghere, chiar înainte de adoptarea monedei euro. Cu toate acestea, apreciaza studiul Bancii Nationale a Ungariei, în forma sa actuală, mecanismul unic de supraveghere si de gestionare a crizelor nu si-a atins scopul inițial, și anume separarea stabilitatii sistemelor bancare naționale de capacitatea fiscală a statelor membre și eliminarea interdependențelor.
De asemenea, statutul de cooperare stransa pe care-l au tarile non-euro cu Uniunea Bancara inseamna puteri mai mici decât cele prevăzute de statutul de membru deplin (pe care-l dobandesc automat tarile din zona euro), iar separarea dintre banca centrală (politica monetara) și funcția de supraveghere comporta riscuri în țările din afara zonei euro.
Prin contrast, statutul de membru in Uniunea Bancara ofera oportunitatea de a face parte dintr-un mecanism european uniform, o baza de analiza mai larga si in final “munitia” de 55 de miliarde de euro disponibila pentru administrarea crizelor in comparatie cu contributiile care vin doar de la sistemul bancar autohton.
In raport se mentioneaza ca in octombrie 2013 in banca centrala a Ungariei a fost integrat un sistem de supraveghere unic, iar pana la finalul lui 2014 va fi finalizat un sistem institutional privind un mecanism de rezolutie local. In consecinta, pana la lansarea efectiva a Uniunii Bancare si inceperea platilor in Fondul de rezolutie, in 2016, este rezonabil ca decizia de aderare a Ungariei la Uniunea Bancara sa fie pusa in asteptare, putand fi ulterior revizuita, in functie de mai multi factori, inclusiv de decizia altor state, in special Polonia.
De ce vrea BNR in Uniunea Bancara
Banca Nationala a Romaniei este insa de alta parere. Intr-o prezentare recenta a prim-viceguvernatorului BNR, Florin Georgescu, se arata ca “aderarea României la Uniunea Bancară înainte de momentul adoptării euro reprezintă o opţiune preferabilă”.
Totusi, din cate se poate observa si din calendarul estimativ privind intrarea efectiva in mecanismele europene de supraveghere si rezolutie, nu este vorba de o aderare "imediata", ci mai degraba de una pe termen mediu, o intrare efectiva in Uniunea Bancara urmand a fi aprobata abia la finalul lui 2016, asadar peste 2 ani.

Calendar estimativ de aderare a Romaniei la MUS/MUR

Iata cateva argumente in acest sens aduse de Georgescu:

- Deciziile la nivelul MUS se vor reflecta oricum la nivelul sistemului bancar românesc, dată fiind prezenţa ridicată a capitalului din zona euro în structura instituţiilor de credit cu personalitate juridică română;

- Sistemul bancar autohton parcurge un proces ordonat de recalibrare a propriei activităţi, în concordanţă cu noua viziune europeană privind realizarea unei intermedieri financiare sănătoase: eliberarea bilanţului de creditele neperformante; reorientarea surselor de finanţare către economisirea internă; consolidarea premiselor relansării creditării pe fundamente şi destinaţii sănătoase, în scopul dezvoltării economice durabile

- AderareaRomâniei la Uniunea Bancară reprezintă un reper în parcursul către adoptarea monedei unice

- Consolidează stabilitatea financiară, inclusiv prin diminuarea riscului de contagiune regională şi înlăturarea unui stimulent al dezintermedieriidin partea băncilor cu capital străin

- Facilitează revenirea creditării pe o traiectorie compatibilă cu dezvoltarea durabilă a activităţii economice în tandem cu resursele economice eliberate de reformele structurale → convergenţă reală intensificată → îndeplinire sustenabilă a criteriilor de aderare la zona euro

In prezentarea lui Georgescu nu exista dezavantaje ale participarii Romaniei la Uniunea Europeana, ceea ce nu inseamna ca acestea nu exista in realitate, dupa cum am vazut din studiul Bancii Nationale a Ungariei.

EuroBăse - propagandă împotriva proprietăţii private, familiei şi comunităţilor locale

Prioritate de Dreapta



Susţine interesele big-business-ului, în detrimentul stabilităţii vieţii familiale şi a statutului de proprietar ("Avem prea mulţi proprietari imobiliari" - afirmaţie reluată constant de-a lungul anilor de propaganda oligarhiei; la fel şi-n agricultură: "prea mulţi proprietari"). Mutările dese atomizează societatea şi distrug coeziunea comunităţilor locale. Acest fenomen este încurajat în scopul diluării solidarităţii naţionale. Migraţia forţei de muncă satisface atât interesele oligarhiei din România (scutind-o de protestul şomerilor rezultaţi în urma "privatizărilor" şi a dezindustrializării la ordin UEFMI), cât şi ale oligarhiei din UE (care îşi acoperă locurile de muncă prost plătite şi cu munci necalificate, refuzate de cetăţenii proprii). În perspectiva unui eventual regim patriotic care ar iniţia scoaterea României din UE, milioanele de imigraţi economici şi familiile lor ar fi instrumentaţi împotriva acestuia ("Vă pierdeţi locurile de muncă mai bine plătite de la noi, din UE !").

Unii susţin că "pe vremea lui Ceauşescu aveau toţi casă". Dar foarte mulţi erau chiriaşi la stat, doar începând din 1990 au devenit proprietari (achitând doar o fracţiune din valoarea reală a apartamentelor sau a caselor naţionalizate), mituiţi electoral de regimul Iliescu-FSN-FDSN-PDSR. Unul din scopurile urbanizării de tip socialist (demolări şi mutarea "la bloc") era - desigur - tot distrugerea comunităţilor locale existente.

Băsescu, la Şcoala de Vară a PMP:

”Eu nu spun că nu este o prioritate din a-ţi cumpăra o casă, dar, în opinia mea, reflexul acesta pe care îl are românul să-şi cumpere casă diminuează major mobilitarea forţei de muncă în România. Uitaţi-vă în filmele americane, îi vedeţi cum îşi iau trei valize şi au plecat de acasă pentru că nu au găsit un loc de muncă bine plătit.”
”Aş vrea ca voi să nu vă educaţi în spiritul «Vreau casă!», prima dată, ci: «Vreau loc de muncă şi salariu», prima dată. Este esenţial. Dacă ai loc de muncă şi salariu poţi să-ţi faci şi casă. Cel puţin la tinereţe bine este să fii mobil din punct de vedere al opţiunilor tale pentru un loc de muncă. Pot să găsesc un loc de muncă foarte bun la Iaşi, de ce trebuie să am casă la Satu Mare şi să mă leg tot timpul de casa aia?”
”Nu vreau să vă mobilizez către ideea că un om nu are nevoie de o casă. Are nevoie, dar fiţi pragmatici, nu sentimentali. Noi am rămas cu chestiunea asta cu casa de pe vremea comuniştilor. Să avem o casă proprietate. Dar atunci era şi locul de muncă asigurat acolo unde aveai casa. Ori viaţa într-o economie liberă, într-o societate liberă, înseamnă competiţie, iar competiţia te împinge să fii mobil.”

„Moştenirea Voinea” sau deja „moştenirea Merkel”?

Prioritate de Dreapta

Ilie Şerbănescu (Jurnalul Naţional):
De când cu un nou ministru pentru buget, presa economică (atâta cât a mai rămas) a vorbit de o „moştenire Voinea”, ca un bilanţ la predare din partea fostului ministru şi ca premisă la preluare a funcţiei de către înlocuitorul său. A vorbi despre o „moştenire Voinea” este mai mult decât exagerat, căci dl Voinea, ca şi oricare altul ar fi fost în funcţia respectivă, n-a făcut ceea ce a vrut domnia sa. Mult mai pertinent este să se vorbească despre „moştenirea Boc/Ponta/Gherghina” sau, poate încă şi mai potrivit, despre „moştenirea Merkel” căci, vai, bugetul României din ultimii ani a fost integral aşezat pe indicaţiile berlinezo-bruxelleze, ale căror consecinţe au început deja să se vadă şi care vor fi luate în plin de dl Vâlcov, înlocuitorul dlui Voinea.
La învestirea acestuia, preşedintele Băsescu a avut grijă să amintească noianul de restricţii impuse de la Berlin şi Bruxelles – unele asumate în numele României chiar de domnia sa – şi în absenţa respectării cărora preşedintele consideră că România ar intra într-un periculos derapaj. Este vorba în esenţă de coborârea sistematică până spre zero a deficitului bugetar ca o garanţie a păstrării aşa-numitei „stabilităţi financiare şi economice”. A fost un obiectiv asumat şi îndeplinit integral de dl Voinea, îndeosebi pe seama sugrumării investiţiilor, cu efect dramatic pe termen mediu şi lung. Si nu cred că dl Vâlcov ar avea cum să se abată de la linia trasată, având în vedere că la Berlin este tot dna Merkel, iar la Bruxelles tot un om de-al ei. Şefii de la Bucureşti sunt cantităţi neglijabile în chestiune, admiţând prin absurd că ar nutri alte gânduri. Impunerea de la Bruxelles cu caracter general a acestei echilibrări forţate a deficitului bugetar este o demonstraţie dramatică de colonialism. După ce, decenii la rând, Vestul Europei s-a dezvoltat tocmai pe seama contribuţiei puternice a statului prin deficitul bugetar, pe baza căruia a activat prin împrumuturi de pe piaţă fonduri pentru investiţii de dinamizare a economiei, şi după ce, chiar recent, prin preluări la datoria publică, adică pe seama contribuabililor, a salvat băncile proprii ajunse la ananghie din cauza implicării în speculaţii financiare oneroase, vine acum şi interzice periferiilor, impunând deficit practic zero să dinamizeze economia proprie prin împrumuturi angajate în finanţarea bugetului. Cu alte cuvinte, noi am câştigat poziţiile, voi nu mai aveţi voie nici să vă luptaţi! A fost de ajuns că ne-am dezvoltat noi, voi puteţi rămâne în subdezvoltare! Menţinerea în subdezvoltare este misiunea unui ministru al bugetului, indiferent cum se cheamă el, într-o ţară de la periferie, cum este România! Misiune superingrată! Pentru că i se subsumează un dezastru programat!
Nu se poate spune că dl Voinea nu înţelege problemele economice. Cunoştea bine deci la ce se înhăma. Este treaba domniei sale de ce a făcut-o, dar, în măsura în care ceea ce a făcut a fost în deplină cunoştinţă de cauză, există şi o „moştenire Voinea”. Cu o contribuţie precisă la perpetuarea subdezvoltării României!

Un comentariu :

Riddick spunea...

Austeritatea PDUSL - cronologie

http://riddickro.blogspot.ro/2013/11/basescu-complicele-si-alibiul-uslpsd.html

Confesiunea “ultimului naţionalist”

Prioritate de Dreapta



Ilie Şerbănescu (Jurnalul Naţional; însă nu-l vede de-adevăratelea pe Radu Tudor - cine-i, ori îl complimentează din alte motive...):

Recent, la Antena 3 analistul Radu Tudor, care se distinge prin corectitudine şi profunzime, a avut ideea – năstruşnică pentru zilele noastre – de a aduce în dezbatere câteva din problemele care sunt în mod sistematic evitate. Sunt probleme reale, indiferent cum sunt interpretate şi dacă sunt recunoscute sau nu, legate de statutul ţării în cadrul UE şi pe plan internaţional sau de pierderea oricăror pârghii şi deci şanse de dezvoltare în condiţiile preluării complete a poziţiilor strategice în economie de către capitalul străin, care, în natura însăşi a rânduielilor capitaliste, a venit în România pentru profit şi nu pentru altceva, oricum nu pentru a dezvolta această ţară, căci nu e treaba lui! Încă şi mai năstruşnic, dl Radu Tudor l-a avut ca interlocutor pentru discutarea unor asemenea probleme pe subsemnatul. Emisiunea a fost difuzată având permanent pe ecran în bandă de culoare atenţionarea: “Ilie Şerbănescu, ultimul naţionalist economic”. Caracterizarea nu-mi aparţine, dar mă onorează! În condiţiile în care se derulează lucrurile în România, mă simt chiar mândru de o asemenea anatemă, dacă vreunii sau alţii o consideră astfel. Că însă aş fi “ultimul naţionalist” este o problemă în sine, căreia merită să i se acorde câteva cuvinte.
În esenţă, dacă aş fi “ultimul naţionalist” din România ar fi o tragedie, una mai mare decât cea prin care trece în prezent această ţară. Ar însemna că absolut toţi ceilalţi naţionalişti au murit deja şi că, odată cu dispariţia obiectivă a subsemnatului, care şi aşa face de peste 72 de ani umbră pământului, naţionalismul în România se va fi stins. O tragedie, nu pentru că ar pleca în negura istoriei o poziţionare economică, politică şi societală despre care nu poate spune nimeni deocamdată dacă i-a venit sau nu sfârşitul, ci pentru că, după cum se vede de la o poştă, a rămas singura din păcate care îndrăzneşte să pună pe masă realitatea, aşa cum este! Realitate despre care trădătorilor de neam şi ţară nici prin gând nu le trece să vorbească, pentru a putea ei să se înfrupte din fărâmiturile lăsate de stăpânii lor străini. Nu-i deranjează nici chiar că străinii îi folosesc ca pe nişte vasali! Dându-se “europenişti” şi “euroatlantişti”, aceştia încearcă să arunce stigmatul naţionalismului asupra celor ce articulează adevărurile, dar cred că este clar şi pentru Grivei că ignorarea şi dizgraţia cu care sunt trataţi naţionaliştii nu înseamnă câtuşi de puţin că lucrurile despre care aceştia vorbesc nu există!

Oameni buni, dezaburiţi ecranele tabletelor cărora aţi ales să vă aserviţi minţile şi priviţi cu proprii ochi realitatea pe care o trăiţi: a trecut vremea când străinii şi vasalii lor români băgau mâna direct în resursele ţării şi activele statului (nu din alt motiv, ci doar pentru că acestea s-au terminat) şi vor trece la gâtuirea voastră spre a putea huzuri în continuare. Până acum s-au înfruptat din munca voastră din trecut şi nu s-a simţit prea tare, de acum încolo vă vor lua de la gură, din munca voastră curentă! V-o spune “ultimul naţionalist”!

Goarnele Sistemului reiau propaganda "necesităţii" spionării cetăţenilor

Prioritate de Dreapta

De remarcat coincidenţa poziţiilor - media băsistă trage pentru interesele guvernului Ponta ("Curtea Constituțională a ignorat avertismentele SRI. România, teren liber pentru terorism"). Ca de obicei, chestiunea va fi pasată după alegeri. Eu nu-mi dau seama cum de-a reuşit CCR să dea o decizie corectă pe acest subiect, va fi nevoie de multă imaginaţie pentru a o scurtcircuita (este precedent, "lucru judecat").

În ciuda avertismentelor lansate de autoritățile române privitoare la pericolul pe care îl reprezintă unii utilizatori ai cartelelor pre- pay, CCR a stabilit că organele judiciare și cele cu atribuții în domeniul siguranței naționale nu mai au acces și nu mai pot utiliza datele obținute și stocate în baza Legii „Big Brother”. Fapt de o gravitate ieșită din comun: începând de ieri, România a devenit, legal, un teritoriu pe care teroriștii pot acționa fără să poată fi verificați. În ciuda avertismentelor lansate de Serviciul Român de Informații (SRI), Curtea Constituțională a României (CCR) a publicat motivarea deciziei luate pe data de 8 iulie prin care a declarat neconstituțională Legea 82/2012, cunoscută drept legea „Big Brother”.

George Maior a adăugat că, prin adoptarea unei legi care reglementează utilizarea cartelelor preplătite, viața privată a cetățenilor este, în fapt, mai bine protejată. „Se minte direct și rudimentar atunci când se afirmă nonșalant că înregistrarea datelor personale ale utilizatorilor de cartele pre-pay încalcă drepturile omului. Dimpotrivă, eu cred că acestea sunt profund afectate prin anonimizare,” a adăugat oficialul SRI.

6 comentarii :

Riddick spunea...

CCR n-a mers până la capăt - trebuia să ceară distrugerea înregistrărilor deja existente. Nu ! Vine cu şopârla "nu mai au acces și nu mai pot utiliza datele obținute și stocate în baza acestei legi, până la adoptarea de către Parlament a unui nou act normativ privind reținerea datelor", ceea ce indică o decizie CCR contrară la acea viitoare lege. Implicit, dacă trec mai mult de şase luni şi nu apare altă lege, înregistrari LEGALE n-ar mai trebui să existe în vreo bază de date a operatorilor de telecomunicaţii.

septembrie 05, 2014

Riddick spunea...

Sau nu cumva înregistrările merg înainte, fiind reglementate de altă lege ?! Partea cu "oprirea accesului" e comică: cine are garanţia că serviciile respectă legea ?

septembrie 05, 2014

Riddick spunea...

Cred că este cât se poate de clar că se stochează şi datele de navigare pe Internet sau Facebook, dacă navigarea se face prin telefon mobil. Chiar dacă legea poate că nu menţionează clar acest aspect. La fel şi pentru modemurile wireless.

septembrie 05, 2014

Vlad spunea...

Salut, am vazut asta, ca food for thought: http://foaienationala.ro/cine-sunt-oamenii-din-spatele-micrii-motivaia-romnia.html si http://www.georgescucalin.ro/veniti-alaturi-de-mine/
Motivatia pentru Romania a Clubului de la Roma...

septembrie 06, 2014

Riddick spunea...

Salut !

Călin Georgescu este unul dintre organizatorii recentei vizite în România a lui Aleksandr Dughin.

septembrie 06, 2014

Riddick spunea...

http://riddickro.blogspot.ro/2014/06/clubul-de-la-roma-girat-vizita-lui.html

septembrie 06, 2014