Republica Raiffeisen România (Curierul Naţional)

Preluare de la blogul Prioritate de dreapta

Dacă ni se poate argumenta că la Trezorerie nu poate lucra decât un trezorier, mai ciudată era a doua opţiune (nematerializată) pentru ocuparea postului de purtător de cuvânt al Guvernului. Acesta ar fi urmat să provină tot din zona bancară, respectiv şeful de comunicare externă de la o instituţie de credit. Este într-adevăr ciudat că din toate milioanele de grăitori în limba română, noul prim-ministru a avut doar două opţiuni, iar una dintre acestea venea taman din zona sistemului bancar dominat de bănci cu capital străin.
Aceleaşi bănci pe care preşedintele Traian Băsescu le suduia la sfârşitul lunii noiembrie a anului trecut, după ce banca centrală a Austriei recomandase reducerea expunerilor pe Europa de Est.

Dacă tot au dat băncile cu economia în gard, hai să le ajutăm să o facă în continuare! Ceea ce se întâmplă aiurea în lume, se întâmplă şi în România. Băncile nu numai că nu au fost lăsate să suporte consecinţele spargerii bulei creditului de care chiar ele erau responsabile, dar, fiind considerate sistemice, au fost ajutate din răsputeri de autorităţi să îşi împrăştie pierderile - care ar fi trebuit să se regăsească exclusiv în propriile portofolii - către întreaga societate. Deopotrivă consumatori cu vântul prin buzunare şi agenţi economici istoviţi trag din greu ca să ne lăudăm că în România nu a dat faliment nicio bancă.
Şi pentru că statul român tot pare a fi reprezentantul sistemului bancar mai degrabă decât al contribuabililor, nici nu ne mai mirăm de legăturile din ce în ce în ce mai strânse (deloc nevinovate) dintre instituţiile oficiale şi băncile - de importanţă sistemică, nu-i aşa? - cu capital străin de la noi. Fascismul (fuziunea dintre puterea corporaţiilor şi cea a statului, după cum l-a definit Mussolini) financiar românesc pare a căpăta tot mai mult cheag. Copiem din ce în ce mai mult ce se întâmplă în SUA, unde oamenii se plimbă dintr-o parte în alta ocupând succesiv funcţii de conducere ale holding-urilor bancare de pe Wall Street şi de demnitari ai Trezoreriei Statului sau ai Administraţiei Prezidenţiale. De fiecare dată - desigur - în favoarea industriei financiare şi pe cârca plătitorului de taxe american.
Ultimul episod de acest fel este numirea la Ministerul Finanţelor Publice, ca şef al Trezoreriei României, a lui Cristian Sporiş, cel care anterior deţinea poziţia de director executiv pe Trezorerie şi arbitraj la Raiffeisen Bank. Chiar dacă nu ar fi fost de la banca respectivă, oricum funcţia ar fi fost ocupată tot de cineva din interiorul sistemului bancar. "Au fost mai multe propuneri din mediul bancar, iar în final a rămas şeful Trezoreriei de la Raiffeisen Bank, care are o vastă experienţă în sistem şi este apreciat ca unul dintre cei mai buni oameni din piaţă, având o relaţie foarte bună cu ceilalţi trezorieri", au declarat pentru agenţia Mediafax surse din mediul bancar.
Ni se va servi, bineînţeles, argumentul că demnitatea publică de şef al Trezoreriei statului trebuie să ajungă pe mâna unei persoane de piaţă, un profesionist care să administreze profesionist banii bugetului, datoria publică şi relaţia cu băncile creditoare. Măcar de ar fi aşa şi emisiunile cu titluri de stat nu s-ar mai face în afara regulilor pieţei ca până acum, pe baza unei relaţii ciudate în triunghiul generator de inflaţie compus din Finanţele Publice, Banca Naţională şi băncile comerciale.
Dacă ni se poate argumenta că la Trezorerie nu poate lucra decât un trezorier, mai ciudată era a doua opţiune (nematerializată) pentru ocuparea postului de purtător de cuvânt al Guvernului. Acesta ar fi urmat să provină tot din zona bancară, respectiv şeful de comunicare externă de la o instituţie de credit. Este într-adevăr ciudat că din toate milioanele de grăitori în limba română, noul prim-ministru a avut doar două opţiuni, iar una dintre acestea venea taman din zona sistemului bancar dominat de bănci cu capital străin.
Aceleaşi bănci pe care preşedintele Traian Băsescu le suduia la sfârşitul lunii noiembrie a anului trecut, după ce banca centrală a Austriei recomandase reducerea expunerilor pe Europa de Est. "Vreau să nu fim în situaţia de a le aduce aminte prietenilor europeni cât au condiţionat accesul României în UE de privatizarea sistemului bancar. Domnilor, aţi obţinut profituri uriaşe în România din 2000 şi până în 2009, iar azi dacă vă pregătiţi cumva să lăsaţi economia românească nefinanţată în perioadă de criză, vom considera o lipsă de fair-play în relaţia cu România. Vreau să cred că acest lucru nu se va întâmpla, că nu vom fi puşi, noi, ţările care am venit mai târziu în UE, să plătim factura lăcomiei sistemelor bancare, a lăcomiei, a imprudenţei, a lipsei de responsabilitate de pe vremea când dădeau credite cu buletinul", spunea atunci Băsescu.
Preşedintele băncii care astăzi furnizează statului român şeful Trezoreriei, Steven van Groningen, a solicitat, după cum chiar dânsul a declarat într-o emisiune la Money Channel, o audienţă la Preşedinţia României pe care a primit-o numaidecât. Pentru că banca este sistemică. Pentru că ne aduce fluxuri de capital importante. Altminteri, nu orice antreprenor amărăştean care, printre altele, acum plăteşte oalele sparte ale bulei creditului creată de bănci, ar fi avut ocazia să se întâlnească de-îndată cu Traian Băsescu. Oricum la cum stau lucrurile în România, chiar ne mirăm că nu s-a întâmplat invers, ca preşedintele ţării să ceară audienţă la şefii de bănci.
Pentru că tot am vorbit de Raiffeisen, al cărei reprezentant a ajuns şef al Trezoreriei statului şi al cărei preşedinte şade la o vorbă cu Traian Băsescu, nu trebuie să uităm că economistul-şef al acestei bănci (în funcţie!) este şi cap al Consiliului Fiscal, organism guvernamental care veghează la asigurarea unui buget echilibrat. Cu alte cuvinte, primul-ministru şi factorii de decizie executivi, înainte de a întocmi bugetul se adapă de la înţelepciunea unor personalităţi din societatea civilă. Şi cum nu este în societatea civilă instituţie mai reprezentativă şi mai dedicată intereselor ţării decât Raiffeisen Bank, este normal ca un reprezentant al acesteia, Ionuţ Dumitru, să fie chiar şeful Consiliului Fiscal.
Poate la nivel teoretic, nu este rău ca statul român să beneficieze de expertiza mediului privat şi a unor holding-uri occidentale, doldora de know-how corporativ. La noi chiar a prins bine acest mit al principelui străin care dezleagă lucrurile acolo unde nu ne pricepem şi asigură echilibru acolo unde noi ne încăierăm. Totuşi, nu trebuie să uităm că statul apelează la un sistem bancar plin de interese particulare (uneori sau de cele mai multe ori contrare cu interesele contribuabilului) şi care în perioada precedentă de boom nu s-a remarcat prin elemente pe care le-am dori de la statul român: echilibru, cumpătare, performanţă, inteligenţă de piaţă. Dimpotrivă, băncile de la noi sunt principalele responsabile pentru construirea unui model nesustenabil al economiei româneşti, pentru finanţarea unei bule imobiliare, pentru alocarea greşită a capitalului, pentru dezmăţul creditului cu buletinul.
De la pierzătorii ciclului anterior (care conform regulilor capitalismului ar fi trebuit să dispară prin faliment) acum aşteptăm o aşezare temeinică a unei ţări care încă să zicem mersi că nu se cheamă Republica Raiffeisen România. Apropo de banca năzdrăvană ce acum dă personalităţi care să se preocupe de echilibrul bugetului şi de sustenabilitatea datoriei. Pe internet a circulat recent o reclamă a Raiffeisen din Ungaria, difuzată în 2007 în ţara vecină, şi care văzută cu ochii de acum apare ca un simbol al iresponsabilităţii economice, al hazardului moral şi al abdicării de la alocarea inteligentă a capitalului. Acolo, ofiţerul de credit nu voia să audă nimic despre veniturile debitorului, despre salariul capului familiei, ci doar de valoarea garanţiei proprietăţii, evaluată la preţ de bulă speculativă, fireşte. Ce să mai spunem! Suntem pe mâini bune!

http://curierulnational.ro/Opinii/2012-02-29/Republica+Raiffeisen+Romania

APEL PENTRU DESTEPTARE IMPOTRIVA AGENDEI 21

                                         

                                                   partea 1

Traducere a articolului  preluat de pe blogul  NEWS RELOAD  

« Sustenabilitatea globala  inseamna  căutarea deliberată a unui anumit  nivel de  sărăcie, reducerea nivelului de consum precum si  setarea nivelurilor de  control ale  mortalitatii ."                

                                                          Profesorul Maurice King

Nasterea  unui  MONSTRU

In termenisimpli « Agenda 21 » sau « Dezvoltarea sustenabila » (Agenda 21/Sustainable Development )   inseamna  sfarsitul civilizatiei asa cum o stim noi (inUSA) .(Pentru Romania inseamna intoarcerea la   comunism n.t.)

Este sfarsitul proprietatii private ,individuale  si aparitia proprietatii colective ( socialiste, comuniste)  .Inseamna REDISTRIBUIREA  bogatiei  catre elitele globale , este sfarsitul Constitutiei Americane si a Experimentului Capitalist American.

Mai inseamna si reducerea populatiei lumii cu 85% .

In vara anului 1992, acum 20 de ani ,Agenda 21 a fost prezentata lumii la Summit-ul ONUal Pamantului  de la Rio de Janeiro in Brazilia si apoi din   iunie 1992si pana in 1997 a fost deja instalata   ca politica publica in comunitatile locale de-a lungul si de-a latul   SUA. ( Esteexact ceea ce vedem acum instalandu-se si in comunitatile locale din Romania ex. propaganda « regionalizarii » n.t)

In discursul sau de deschidere  a Summit-ului Pamantului , MauriceStrong  a afirmat : « Conceptul suveranitatii nationale a fost cu adevarat  un principiu al relatiilor internationale imuabil si  sacru . Este insa un principiu care va avea un randament scazut si va duce  la implementarea  greoaie si fara tragere de inima  a noilor  imperative ale cooperarii globale de protectie a mediului . Este pur si simplu nefezabil ca suveranitatea sa fie exercitata unilateral  de catre statele nationale,individuale ,chiar daca acestea sunt puternice.  Comunitatea globala trebuie sa fie bine asigurata in privinta securitatii  de mediu ,iar in acest sens este nevoie ca cei care o reprezinta  sa lupte impotriva suveranitatii nationale individuale.(Va rugam sa tineti minte acesta afirmatie privind suveranitatea nationala incadrul Agendei 21 ).

George H.W. Bush a participat la aceste ceremonii de la Rio a semnat  cu bunavointa  pentru America . Ca urmare CongresulSUA, n-a  mai trebuit  sa-si piarda timpul pentru revizuire. A realizat insa ca se pregateau  fapte miselesti impotriva SUA , si anume ca protejarea mediului putea fi folosita ca baza pentru controlul tuturor activitatilor umane precum si pentru redistribuirea bogatiei noastre .

Definiţiile ale DezvoltariiDurabile

Definia data de ONU  privind dezvoltarea durabila este : „satisfacerea nevoilor de azi in asa fel incat sa nu  compromitem satisfacerea nevoilor  propri ale generatiilor  viitoare.
În realitate, dezvoltarea durabilă este „sustenabila” numai dacă populaţia se reduce cu 85%  asa cum cer globalisti.Adevăratul scop  al dezvoltării durabile ( Sustainable Development ) şi al politicilor  sale este sa controleze toate aspectele  vieţii umane economice,sociale şi de mediu ! (vezi cei trei „E” de la dezvoltarea sustenabila mai jos,  în continuarea articolului).
Iata cum a fost descrisa  Agenda 21  de catre ONU  intr-un articol  din publicatiile sale din 1993, intitulat„Agenda 21 : stategia Summitului Pamantului pentru salvarea planetei”:

„ Agenda 21 propune o matrice  de actiuni care vor trebui sa fie implementate  de catre FIECARE fiinta umana de pe Pamant . Este nevoie de  schimbari specifice ale activitatilor desfasurate de TOTI  oamenii . Punerea in practica a Agendei 21 va SOLICITA o reorientare profunda TUTUROR fiintelor umane, ceva ce lumea nu a expermentat probabil niciodata pana acum.

Deci, George H.W. Bush a semnat Acordul de la Rio şi un an mai târziu, Clinton a infiintat  Consiliul Prezidential pentru dezvoltare durabilă, care a trasat   liniile directoare ale Agendei 21 în politicile publice ce  urmează să fie urmate in administratie de catre guvernul federal prin toate departamentele . In acest fel , Bush si Clinton  au fixat  Agenda 21 ca fiind regula de guvernare a autoritatilor si au  impus un plan  al ONU ca si politica  a  Statelor Unite aplicata  în fiecare tinut şi oraş. In acest fel fiecare preşedinte a resusit  pe deplin sa puna în aplicare Agenda 21 prin  fiecare departament al guvernului federal.

Dacă cineva ar analiza care este sursa politicii SUA, ar afla că o mare parte a acesteia  in ultimele decenii , provine din niste  acorduri incheiate cu ONU şi că acele politici s-au prelins de sus in jos  (nu au tasnit de jos in sus  )  în fiecare  stat şi în aproape orice  jurisdicţie a tarii  - oras si apoi,  în naţiune .Dezvoltare durabilă este politica oficială a SUA, chiar dacă mulţi cetăţeni  încă ignoră existenţa ei . Iar  această politică cuprinde o intreaga agenda economică şi socială.

Ce  este, deci  dezvoltarea durabila?

Potrivit autorilor acesteia, obiectivul dezvoltarii durabile (sustenabile)  este de a integra politicile economice, sociale şi de mediu cu scopul de a obţine un consum redus, echitate socială, precum şi a conserva şi restaura  biodiversităţatea(cei trei”E” ai sustenabilitatii ). Ei insistă că orice decizie aprivind societăţea  se bazează pe impactul asupra mediului, concentrându-se pe trei componente : ​​utilizarea globala a terenurilor , educaţia globală precum si controlul şi reducerea  populaţiei globale.

Priviti la urmatoarele cuvinte si veti constata ca fac deja parte din noul  vocabular :
 comerţ liber, spatiu deschis, o creştere inteligentă, produse alimentare inteligente, clădirile inteligente, planificarea   regională, circulatie pietonala, piste de biciclete, banca de alimente,consens, parteneriate, conservarea, părţile interesate, utilizarea terenurilor,protecţia mediului, dezvoltarea, diversitate, vizionare, justiţia socială,patrimoniu , certificate de carbon, planificare cuprinzătoare, gândirea critică,în folosul comunităţii, planificare regională.
Toate aceste cuvinte fac parte din Noua Retorica ( Limbajul care distruge–Marxismul Cultural

modificand  limba engleză ( romana n.t )   repezentand un instrument de promovare a unui guvern mondial printr-un program diabolic numit Agenda 21. De fapt, lumea va fi manevrata  de sus în jos, prin această agendă precum şiprin utilizarea unui vocabular nou. Aceasta nu este doar politică, ci orestructurare completă a vieţii aşa cum o ştim noi . Nu numai că vom  învăţa cum trebuie să trăim, dar în cazul încare ni se permite să trăim, vom  învăţa si cum să gândim şi care este  gândirea acceptata. Ni se va spune ce  locuri de muncă ni se vor permite sa  avem, vom fi invatati  cum sa ne închinam şi cui ne  va fi permis să se închinam. Iar creierul ne va fi  spălat astfel incat  sa credem ca orice individ  trebuie să cedeze tot ce are  colectivului.

Proprietatea privată va fi un păcat si  va fi eradicată intrucat economia de piaţă libera va fi înlocuita cu parteneriatul public-privat şi o economie planificată central. Individualismul va fi eradicat şi justiţie socială va conduce ţara.Justiţia socială este descrisa ca fiind dreptul şi posibilitatea tuturor oamenilor "de a beneficia în mod egal de resursele oferite de catre societate şi mediu." Cu alte cuvinte, de redistribuirea bogăţiei. Aceasta se va realiza printr-o structură organizata de control al utilizarii terenurilor ; control al energie şi al productiei de energie; control al transporturilor; control al industriei;control al producţiei de alimente; control al dezvoltarii,  control al disponibilului de apa , controla  mărimii si cresterii populaţiei.

Şi toate acestea vor fi decretate sub masca  protecţiei mediului inconjurator.

Cele trei directii ale  Dezvoltarii Durabila. Cei trei ” E”.

Cele trei componente  care alcătuiesc logo-ul dezvoltarii durabile sunt urmatoarele:

1.Echitate sociala  2.Prosperitate Economică si 3. Integritate Ecologică.Acestea cuprind  împreună fiecare aspect al vieţii umane.

1. Echitatea sociala ( primul E)Echitatea sociala se bazează pe cererea de "justiţie sociala" –care in limbajul vechi inseamna   redistribuirea a bogăţiei.
Justiţia socială este descrisa ca fiind dreptul şi posibilitatea tuturor oamenilor"de a beneficia în mod egal de resursele oferite de catre societate  şi mediu." Redistribuirea bogăţiei.Proprietatea privată este considerata o nedreptate socială pentru ca nu toata lumea  isi poate construi o avere .

Suveranitatea naţională este o nedreptate socială. Ingrijirea sanatatii este o nedreptate socială. (Pentru a înţelege mai mult din Agenda 21  click here )
Echitatea este un sistem de "justiţie socială", care functioneaza pentru a elimina conceptul american de justiţie egală pentru toti , avand ca scop implementarea  idealului globalist al„bunului comun”. Drepturile individuale  trebuie să fie eliminate pentru binele colectiv, la fel ca în comunism  ; de  fapt, Karl Marx a fost primul care  a utilizat termenul de justiţie socială.Justiţia socială este o nivelare nenaturala a intregii  bogatii (alta decât cea a elitelor globale);se presupune ca nici o  persoană n-ar trebui să profite mai mult decât alta de acest „bun comun”

2.Prosperitatea Economică ( al doilea E)

Wikipedia defineste  prosperitatea economică promovată în cadruldezvoltarii durabilă astfel: (FromWikipedia comes this discussion of economic prosperity promoted underSustainable Development) Creşterea economică este adesea văzută ca fiind esenţială pentru prosperitatea economică şi într-adevăr este unul dintre factorii utilizati ca  măsură a prosperitatii. Institutul RockyMountain a adus un alt  punct de vedere alternativ si anume că prosperitatea nu are nevoie de creştere economică,susţinând în schimb că multe dintre problemele cu care se confruntă comunităţile sunt de fapt o urmare a creşterii economice  şi că dezvoltarea durabilă necesită renunţarea la ideea că creşterea este necesară pentru prosperitate . Dezbaterea asupra subiectului  privind creşterea economică daca este necesară  sau estei n  contradicţie cu  prosperitatea umană, a inceput o data cu publicarea „Viitorul nostru comun”  în1987 reflectând două viziuni opuse asupra lumii .
Ţineţi cont de faptul că aproape fiecare concept cuprins in Agenda 21, este scris  cu cuvintele Noii Retorici care,de multe ori au sensuri opuse celor din Dicţionarul Webster astfel încât publicul larg  poate  fi înşelaţ, cel puţin pentru un timp ( cum a si  fost,de fapt),prosperitatea economică conform  Agendei 21 nu este aceeasi pentru mase ca si pentru elitele globale ce  reprezinta sistemul de control.

Prosperitatea economica,in NouaRetorica reprezinta de fapt ruina economica a oamenilor de rand de pe intreg globul.

Sustinatorii Agendei 21 va vor face sa credeti că toate bogăţiile din lume au fost realizate pe spinarea celor săraci şi că singurul mod în care această inechitate poate fi corectata este redistribuirea bogatiei. In timp ce ei susţin că averea trebuie să fie luata de la  clasa de mijloc  şi să fie data  săracilor din lume, în realitate banii vor fi luati de la clasa de mijloc şi dati elitei globale ( în cazul în care nu controlează deja cea mai mare parte a bogăţiei lumii.-dar nu asta este problema ci de a ne reduce in cel mai bun caz la stadiu de  sclavi ). Săracii din Africa şi în alte părţiale lumii, nu vor vedea nici un ban din averea redistribuita, acesta fiind  doar pretextul de  a ne lua banii.
 Agenda 21 cuprinde  si miscarea numita  comerţ liber, care a creat atât NAFTA cat şi parteneriatele publice / private care au fost încorporate într-o economie condusa de  guvern denumita „corporatism ”. Aceste parteneriate publice / private nu sunt nimic altceva decât monopoluri de stat care sancţioneaza  "corporatismul."  - Economie de tip Mussolini .

3.Integritatea Ecologică ( al treilea E)

Pentru a intelege puterea de transformare a societatii in conformitate cu Dezvoltarea Durabila luati in consideratie acest citat din Tratatul ONU privind Biodiversitatea( care a fost introdus de asemenea la Summitul de la Rio :

"Natura are un set integrat de valori diferite (cultural, spiritual şimaterial),în care oamenii sunt un singur fir în tesatura  naturii si in care toate fiintele vii sunt considerate egale. Prin urmare, calea naturala este calea cea dreaptă iar  activităţile umane trebuie să fie modelate dupa  ritmurile naturii ".

Acest citat spune totul :  ca noi,oamenii, nu reprezentam nimic special – suntem un singur fir, în natura lucrurilor sau  altfel spus, oamenii sunt pur şi simplu niste resurse biologice . Nu mai mult decat limacsii  sau bălegarul. De fapt, în ochii globalistilor avem o valoare mai mică decat limacsii sau bălegarul. Politica lor este de a supraveghea orice aspect în care omul interacţionează cu natura ,care,desigur, reprezinta  literalmente totul.Acest lucru este necesar, spun ei, pentru că oamenii doar profaneaza, murdaresc natura.

Iar  controlul  proprietatii private  si al suveranitatii  individuale şi naţionale, sunt principalele obiective ale dezvoltării durabile.Acest lucru este prezentat foarte bine incitatul de mai jos , preluat din raportul conferinţei ONU Habitat I:
"Terenul  ... nu poate fi tratat caun activ obişnuit, controlat de către persoane fizice supus presiunilor şi ineficienţelorpieţii. Proprietătea privata asupra pămîntului este, de asemenea, un instrument principal de acumulare şi concentrarea a bogăţiei si prin urmare, contribuie la nedreptatea socială ".
 Acest amestec de socialism, fascism şi corporatism (asa cum Tom DeWeese pe bună dreptate remarca), numit Agenda 21,este forţa conducătoare în guvernul nostru de astăzi de la cel  federal la cel local. Nici unul dintre aceste ingrediente ar fi fost permis de către strămoşii noştri şi nici unul nu se sincronizeaza  cu Constituţia, Cum am permis noi sa fie  combinate cele trei într-o reţetăta guvernamentala la nivel mondial si care a fost servita  naţiunii noastre involuntar?

Partea a doua http://www.newswithviews.com/Marquardt/kathleen104.htm

Partea a treia http://www.newswithviews.com/Marquardt/kathleen105.htm

http://www.newswithviews.com/Marquardt/kathleen103.htm

Trezirea la realitate (Cronica Română.com)

Preluare de pe blogul Prioritate de dreapta

Coșmarul principal al actualei clase politice (inclusiv a celei din România) este apariția pe scena politică a unei forțe noi care va spune poporului adevărul. Această nouă forță politică va fi ostracizată atât de stânga clasică cât și de dreapta clasică pentru că mesajul adresat electoratului va fi următorul: ”ultimii douăzeci de ani s-au bazat pe minciună. Realitatea din jur demonstrează că nu există cale de întoarcere în acel paradis fals.

Astăzi, una dintre mizele luptelor propagandistice este găsirea vinovaților pentru criza economiei europene și americane. Identificarea ”vinovaților oficiali” este necesară din câteva considerente:
1. Dacă se reușește culpabilizarea oponenților politici, aceștia devin extrem de vulnerabili
2. Dacă populația va fi convinsă că sistemul economic care s-a prăbușit din cauza crizei a fost, de fapt, funcțional și problema a constat într-o gestiune greșită a acestuia, atunci se va putea încerca reeditarea sistemului vechi în condiții noi.
Atât stânga europeană cât și stânga americană caută și găsesc vinovații în sectorul privat care a beneficiat de o dereglementare excesivă și a avut posibilitatea să acționeze într-un mod subversiv față de economia pe care ar fi trebuit s-o deservească. Demonstrația vinovăției sectorului financiar nu este complicată, fiind posibilă utilizarea atât a exemplelor punctuale de genul comportamentului bancherilor islandezi sau americani, cât și a construcțiilor de ordin teoretic care arată că sectorul financiar a devenit disproporțional de mare și a început să extragă o rentă nemeritată din economia productivă. În mod normal, sectorul financiar trebuie să se ocupe de alocarea eficientă a capitalului, dar în ultimii douăzeci de ani, sectorul financiar s-a reprofilat și a început să se ocupe intens de crearea bulelor speculative (inclusiv în sectorul imobiliar) cât și de utilizarea controlului asupra fluxurilor de capital pentru a strangula economiile aflate în dificultate. În mod suspect, majoritatea teoreticienilor de stânga se opresc fără a depăna mai departe firul narativ al crizei. Dacă nu vom căuta explicații mai complexe, vom avea o teorie lipsită de credibilitate. O parte din politicienii europeni încearcă din răsputeri să-și convingă electoratul că dezastrul economic a fost provocat de un singur om: bancherul lacom. Aceasta este doar o parte din adevăr, iar întregul adevăr este extrem de dureros atât pentru clasa politică cât și pentru electorat.
Orice speculant bursier experimentat poate confirma că un atac speculativ poate avea succes numai atunci când este executat împotriva unei companii vulnerabile din punct de vedere financiar. Dacă o companie obține profit, atunci toate zvonurile răspândite de speculanți se vor risipi la data publicării rapoartelor financiare, iar toate eforturile speculanților care au încercat să tragă prețul în jos prin ”vânzare în lipsă” (short selling) se vor dovedi absolut inutile, ba chiar vor genera pierderi pentru speculatori. Același mecanism funcționează în cazul statelor. Dacă un stat are un buget excedentar, o bază de taxare solidă, nu are datorii excesive și poate funcționa fără acces la creditare externă ieftină, atunci vulnerabilitatea statului la orice atac speculativ este absolut nulă. State ca Grecia, Spania sau Portugalia au trăit în credit mai mult de un deceniu, inclusiv mințind piețele despre starea finanțelor publice și, implicit, despre capabilitatea de rambursare a datoriilor asumate. Speculanții care relevă adevărul sunt tratați ca inamici doar pentru faptul că nu mai permit perpetuarea unei minciuni colosale. Mulți dintre politicienii care astăzi blamează speculanții și bancherii au conlucrat cu aceștia pentru a-și atinge obiectivele electorale. Valul dereglementărilor din sfera financiară din ultimii douăzeci de ani nu a fost generat de o victorie ideologică a neoliberalismului, așa cum consideră unii teoreticieni naivi, ci a fost cumpărat în mod direct sau indirect de către bancherii care au găsit modalități de a satisface dorințele politicienilor. Pe lângă corupția directă, realizată prin agenții de lobby, a existat un fenomen mult mai important: finanțarea pomenilor electorale. În România, pomana electorală este un fenomen primitiv, care cuprinde pungi cu alimente și șepci colorate. În Europa civilizată, pomana electorală constă în creșterea salariului minim și crearea unei ”plase de siguranță socială” care oferea uneori chiar și șomerilor posibilitatea de a avea un nivel de trai extrem de înalt. Salarii de 7000 de euro pentru membrii sindicatului poștașilor greci, prime de 1500 de euro acordate bugetarilor doar pentru lipsa întârzierilor, pensii și ajutoare de șomaj care permiteau angajarea bonelor și menajerelor din Europa de Est, sunt doar exemple punctuale, însă întregul mecanism al ”statului social european” (inclusiv în state precum Suedia sau Franța) a fost finanțat nu din taxarea activităților productive, ci din asumarea de datorii. Mai mult decât atât, politicienii au facilitat un jaf instituționalizat, victimele jafului fiind viitorii pensionari europeni. Banii economisiți de pensionari și depuși (nolens volens) la fondurile de pensii, au fost investiți în obligațiuni de stat și, evident, cheltuiți pentru finanțarea pomenilor electorale curente, bancherii obținând un profit din intermedierea tranzacției. O bună parte din finanțarea ”raiului social european” a fost obținută prin cheltuirea astăzi a banilor care ar fi trebuit să asigure pensiile de mâine. Acum, restructurarea datoriilor de stat, pe care și-o doresc atât de mulți oameni politici, va lovi direct în toți acești viitori pensionari, iar explozia socială ce va urma are potențialul necesar pentru a distruge întreaga clasă politică europeană pentru că atât stânga cât și dreapta au cooperat intens cu sectorul financiar. Cooperarea dintre bancheri și politicieni a permis crearea unei situații în care sectorul financiar obținea profituri disproporțional de mari, iar politicienii aveau posibilitatea să-și asigure victorii electorale prin pomeni electorale și crearea unor ”state sociale” care ar fi imposibil de finanțat fără îndatorare excesivă. În schimbul serviciilor oferite clasei politice, sectorul financiar a obținut și continuă să obțină tot ce-și dorește din punct de vedere legislativ și mai ales din punctul de vedere al redistribuirii veniturilor în societate. Clasa de mijloc și păturile social vulnerabile nu aveau nici timp și nici dorință să se gândească la creșterea inegalității sociale atât timp cât statul le asigura un nivel de viață extrem de înalt, iar sectorul bancar le oferea posibilitatea să-și crească puterea de cumpărare prin creditare ieftină. Acum, clasa politică nu mai are posibilitatea să finanțeze ”statul social”, creditele ieftine au dispărut și populația începe să descopere cu stupefacție că ea nu participă la redistribuirea veniturilor în societate: cei bogați plătesc taxe modice, sau nu le plătesc deloc, sau le plătesc, dar statul (grevat de datoriile asumate anterior) folosește acești bani pentru a-și plăti datoriile. Visul european, la fel ca și visul american, au fost construite pe ideea că această inechitate nu se va observa niciodată, iar astăzi ambele vise s-au spart din cauza impactului cu realitatea.
Procesul de trezire la realitate este în fază incipientă, dar adâncirea crizei și măsurile de austeritate îl vor accelera simțitor. Coșmarul principal al actualei clase politice (inclusiv a celei din România) este apariția pe scena politică a unei forțe noi care va spune poporului adevărul. Această nouă forță politică va fi ostracizată atât de stânga clasică cât și de dreapta clasică pentru că mesajul adresat electoratului va fi următorul: ”ultimii douăzeci de ani s-au bazat pe minciună. Realitatea din jur demonstrează că nu există cale de întoarcere în acel paradis fals. Trebuie să renunțăm la ideea creșterii pe datorie, să muncim mai mult și să investim în economia productivă”. Criza și dezastrul social asociat crizei vor fi aliații imbatabili ai acestei noi forțe politice care va modifica radical eșichierul politic, oferindu-i o a treia dimensiune: pe lângă axa orizontală ”dreapta-stânga”, va apărea și o axă verticală ”îndatorare consumeristă versus creștere prin productivitate”.

http://cronicaromana.com/2012/02/24/trezirea-la-realiate/

Conspiraţie împotriva internetului. Se pregăteşte un tratat mai periculos decât ACTA (România liberă)

Preluat de pe blogul Prioritate de dreapta

Pe 27 februarie, la Geneva, vor începe mai multe negocieri care pot avea ca rezultat un nou tratat internaţional, în urma căruia Organizaţia Naţiunilor Unite ar putea dobândi o putere fără precedent asupra internetului, scrie Wall Street Journal.

Un număr mare de ţări, printre care Rusia şi China, fac presiuni uriaşe pentru a-şi atinge acest scop până la sfârşitul anului. După cum a declarat şi premierul Rusiei, Vladimir Putin, în iunie anul trecut, scopul său şi al aliaţilor săi este să dobândească "control internaţional asupra internetului" prin International Telecommunication Union (ITU), o organizaţie ce se află sub protecţia ONU.

Dacă demersurile acestor ţări au succes, acest nou regulament ar schimba complet modul de folosire al internetului. Încă de când a apărut internetul, ingineri, academicieni, grupuri organizate si mulţi alţii, au convenit prin poziţa lor în diferite organizaţii non-guvernamentale ca această reţea să funcţioneze liber, cum funcţionează şi în ziua de azi. Aceasta este şi explicaţia pentru succesul său fenomenal.

În 1995, peste 16 milioane de oameni foloseau internetul. În 2011, mai mult de două miliarde erau online, iar numărul lor creşte cu jumătate de milion pe zi. Această creştere se datorează şi faptului că guvernele au stat departe de sfera internetului.

Accesul la internet, mai ales cu ajutorul dispozitivelor mobile, îmbunătăţeşte calitatea vieţii omului mai mult decât orice altă tehnologie folosită de-a lungul istoriei. Astăzi totuşi, Rusia, China si celelalte 193 de ţări care fac parte din ITU vor să schimbe modul în care internetul funcţionează acum. Iată câteva fragmente din propunerile care s-ar putea să devină legi la următoarea conferinţă ce va avea loc la Dubai, în decembrie:

- să deţină controlul asupra securităţii virtuale şi confidenţialităţii datelor
- să permită companiilor de telefonie să taxeze pentru trafic "internaţional" de date
- să impună autoritatea ITU asupra Internet Corporation for Assigned Names and Numbers, adică entitatea nonprofit care coordonează adresele web ale lumii (exemplu .com, .org)
- să reglementeze taxele pentru serviciile de roaming

Mai multe ţări, printre care India si Brazilia, sunt foarte deranjate de aceste idei. Chiar dacă tehnologiile bazate pe internet îmbunătăţesc milioane de vieţi, unele guverne se simt excluse si vor mai mult control. Şi este evident că în ţările cu regimuri dure, oamenii se mobilizează fiind încurajaţi de accesul liber la internet.

Cea mai bună soluţie este ca cei care apreciază libertatea internetului să încurajeze dialogul între toate părţile implicate, inclusiv ITU si guvernele care susţin aceste schimbări, pentru ca toate părţile implicate să atingă un scop comun. Însă trebuie încă odata subliniate beneficiile pe care internetul le-a avut de-a lungul timpului, scrie WSJ.

Modificând modul în care internetul funcţionează acum ar duce la o împărţire, deoarece unele ţări ar alege să nu adopte aceste schimbări. Un internet "balcanizat" ar avea un efect devastator asupra liberului comerţ şi a suveranitaţii naţionale. Ar deteriora dezvoltarea internetului în ţările in curs de dezvoltare, dar şi la nivel global, întrucât inginerii sunt forţaţi să ceară permisiunea pentru a inova şi a investi.

Orice încercare de a dezvolta o autoritate intraguvernamentală peste internet ar trebui oprită. Ţările dezvoltate ar trebui sa tragă o linie împotriva acestor noi reguli şi să susţină reforme care să nu includa un rol autoritar pentru ITU.

Însă guvernele care sunt de acord cu această schimbare, par să se mobilizeze mult mai bine. Tot ce trebuie să facă aceştia este să işi asigure o majoritate printre cele 193 de ţări membre pentru ca acest tratat să intre în vigoare. Spre deosebire de Consiliul de Securitate al ONU, nicio ţară nu are drept de veto in legătură cu cerinţele ITU. Luând asta în considerare, se estimează ca există deja 90 de ţări care susţin controlul intraguvernamental, mai având nevoie doar de 7 ţări pentru ca acestea să se aplice.

http://www.romanialibera.ro/tehnologie/internet/conspiratie-impotriva-internetului-se-pregateste-un-tratat-mai-periculos-decat-acta-254449.html


>> The Wall Street Journal: The U.N. Threat to Internet Freedom

Grecia, pe drumul unui faliment controlat al brandului de ţară. Se pregăteşte România (Ziarul Financiar)

Preluat de pe blogur Prioritate de dreapta

De douăzeci de ani, aceiaşi lideri conduc România, iar alternarea la putere s-a produs numai la televizor. În spate afacerile firmelor de partid merg înainte, iar singura problemă este pentru ce sumă se scoală cineva "din pat" ca să rezolve un contract. Şi exact ca la greci probabil că banii sunt în afară.
La o creştere economică ce se învârte între Ă/-1% niciun investitor străin nu va mai călca în România, iar exemplul cel mai bun sunt aceşti trei ani, când de la investiţii străine de 16 miliarde de euro am căzut la 1,9 miliarde de euro şi nici după trei ani guvernul, fie că a fost Boc sau acum Ungureanu, nu are o strategie de a readuce investitorii străini în economia românească.

Toată lumea se uită cu stupefacţie cum a ajuns Grecia, o ţară a Uniunii Europene şi cu moneda euro, un "cadavru în putrefacţie", care este lăsat să falimenteze controlat pentru a nu dărâma tot sistemul financiar european. Practic Grecia trăieşte din mila Europei şi treptat s-a predat comisarilor financiari europeni. Grecia nu mai are brand de ţară, iar investitorii nu mai au încredere în ea. Cât poţi să trăieşti, ca economie şi ţară, numai din reducerea tarifelor în turism şi din austeritate? Pentru a vedea unde a ajuns Grecia trebuie să ne uităm la parcursul ei din ultimul deceniu în care toată clasa politică elenă s-a înfrăţit cu lumea afacerilor devalizându-şi propria ţară. Banii Greciei sunt în conturile din străinătate. Este România împinsă pe acelaşi drum de liderii săi politici? Extrapolaţi datele statistice actuale şi combinaţi-le cu înfrăţirea politică şi economică de la noi.

Acum un deceniu Grecia a intrat în zona euro, iar liderii ei politici au deschis sticlele de şampanie. Atunci, Grecia a beneficiat de un "wild card" din partea Europei ca să nu fie lăsată pe margine şi astfel proiectul politic european de şase decenii la care a muncit generaţia de după cel de-al Doilea Război Mondial să fie ciunt.

După zece ani, grecii au ajuns să se trezească în fiecare zi cu ameninţarea ieşirii pe uşa din dos din zona euro şi să se îndrepte sigur spre un faliment "controlat" al întregului brand de ţară.

În doi ani de zile Grecia a fost salvată de două ori de la un faliment necontrolat, în corpul ei injectându-se în total 240 de miliarde de euro, adică cât PIB-ul lor. Cele mai puternice ţări ale Europei trebuie să scoată bani din buzunar şi să ajute Grecia să îşi plătească datoriile astfel încât lumea financiară să nu se prăbuşească precum un domino.

Când au intrat în zona euro Grecia avea o datorie de 100% din PIB. În zece ani a mai adăugat 50% din PIB (în 2011 PIB-ul este estimat la 217,8 mld. euro, iar datoria publică la 347 mld. euro). Dar ce au făcut cu banii întrucât economia lor nu a avut o creştere spectaculoasă, ci practic s-a târâit. Într-un deceniu au adunat datorii de 170 de miliarde de euro, dar PIB-ul a crescut cu numai 70 de miliarde de euro.

Grecia a fost pasată la fiecare ciclu electoral între practic aceleaşi "familii" de politicieni. Atâta timp cât cel care ajungea la putere majora salariile şi pensiile din condei, adică din împrumuturi, lumea era fericită şi nimeni nu punea întrebări. Contractele publice erau adjudecate de "familii", iar banii plecau în conturile din străinătate. Cazul Olimpiadei din 2004 a fost cel mai elocvent. Grecia a plătit o factură de 9-10 miliarde de euro, când în realitate costurile erau de 4-5 miliarde de euro. Acum toată infrastructura sportivă stă nefolosită şi înghite anual sute de milioane de euro de la buget pentru întreţinere. Autostrăzile au costat dublu sau triplu, iar toate construcţiile publice erau cele mai râvnite contracte.

Grecii se bazează numai pe turism în susţinerea economică, având în vedere că exporturile sunt de numai 20 de miliarde de euro, iar deficitul comercial - exporturi minus importuri - se situează în jurul a 20 de miliarde de euro. O întreagă generaţie de politicieni a luat bani ca să aibă linişte în ţară, dar nu a construit nimic. Criza financiară mondială izbucnită la finalul lui 2008 a dezvelit situaţia Greciei. În momentul în care toată lumea a început să fugă cu banii de peste tot şi nimeni nu mai voia să împrumute ţările slabe, Grecia a rămas practic fără bani. În mai 2010 a venit primul pachet de salvare în valoare de 110 miliarde de euro. Liderii politici eleni nu au făcut nimic în schimbul acestui pachet, iar practic totul s-a blocat timp de un an şi jumătate. Scăderea economică a venit peste ei, iar grecii şi-au retras chiar ei banii din bănci şi mulţi i-au dus în străinătate. 60 de miliarde de euro au plecat din depozite din septembrie 2009, când erau 237 de miliarde de euro. În aceste condiţii, cu ce să mai finanţezi economia? Şi cu ce să mai plăteşti datoriile?

Practic Grecia a intrat într-un faliment controlat al întregului brand de ţară. Nimeni nu o mai împrumută şi stă la mila Europei. Fără bani nu îşi poate reforma economia astfel încât să genereze surplus din care să plătească treptat datoriile.

Liderii politici vor fi practic obligaţi să vândă sau să pună gaj toate activele în contul datoriilor. Poate să reziste Grecia în aceste condiţii sau inevitabil va ieşi singură sau va fi expulzată din zona euro?
Dacă iese şi revine la drahmă, atunci o întreagă ţară îşi va pierde puterea de cumpărare peste noapte prin devalorizare, iar un salariu minim de 700 de euro acum se va înjumătăţi. Chiar şi în aceste condiţii Grecia va trebui să îşi găsească alţi "sponsori" care să o finanţeze, dacă Europa îşi întoarce spatele cu totul. Chinezii şi ruşii sunt singurii pentru care Grecia prezintă interes. Pentru ruşi ar fi practic a reluare a istoriei, având în vedere că la Ialta în 1945 au făcut schimb de ţări cu americanii şi englezii. Au dat Grecia, au luat România.


Cu puţine excepţii (exporturile României sunt duble faţă de ale Greciei - 40 de miliarde de euro versus 20 de miliarde) România prin liderii ei politici mai face câte un pas pe drumul deschis de Grecia.
România are o datorie publică în jurul a 33% din PIB (129 de miliarde de euro estimat pentru 2011), dar dacă se adaugă şi cea privată, datoria este de 80% din PIB. În trei ani de criză România a adunat la datoria publică 25 de miliarde de euro fără ca acest lucru să se vadă cumva în economie prin reduceri de taxe şi impozite sau proiecte de investiţii care să genereze creştere.

Cele 25 de miliarde de euro au fost luate pentru acoperirea deficitelor de pensii, de asigurări sociale şi plata facturilor pentru autostrăzi şi drumuri care încă nu se văd, pentru bazine de înot care sunt închise pentru că nu mai sunt bani de întreţinere, pentru plantat de flori, pentru contracte publice mai mari cu o treime, pentru aparatură medicală pe care nu o foloseşte nimeni sau pentru sisteme informatice care nu funcţionează, dar au fost plătite. În sistemele informatice publice au fost investiţii în zece ani de peste 2 miliarde de euro, dar instituţiile nu comunică deloc între ele informatic.

În sistemul de sănătate a fost nevoie de un deceniu şi de peste 100 de milioane de euro ca să se facă o bază de date cu privire la consumul de medicamente şi nici până acum nu este funcţional în totalitate.

De trei ani economia se zbate între -1,5% în 2010, 2,5 creştere în 2011 şi speranţa unui plus de 1,5% în acest an. La aceste ritmuri economice soldul datoriei creşte cu 2 miliarde de euro pe an, asta în condiţiile în care nu se preiau datoriile firmelor de stat sau ale primăriilor. România are nevoie de o creştere economică de cel puţin 5% pe an în următorul deceniu pentru a nu deveni ea o victimă a pieţelor financiare prin creşterea gradului de îndatorare. Cum să obţii o creştere economică de 5%, în condiţiile în care o întreagă clasă politică, de la preşedinte la premier, miniştri şi funcţionari, şi-a bătut joc de cea mai ieftină sursă de finanţare - fondurile europene. Mandatul de trei ani al premierului Boc a fost catastrofal din această privinţă, iar cel mai bine se vede prin cei trei miniştri care au trecut pe la Ministerul Muncii şi nu au reuşit să supravegheze programul POSDRU.

Cum poţi să atragi 6 miliarde de euro în acest an din fonduri europene când puterea a acceptat, mai mult de faţadă, să creeze un post de ministru de afaceri europene care practic nu poate să facă nimic.
Odată cu izbucnirea crizei ritmul de creştere al salariilor s-a oprit brusc în toată economia şi chiar s-au operat scăderi, având în vederea căderea vânzărilor şi lipsa banilor odată cu închiderea robinetului de finanţare de către bănci. Cu salarii care se învârt între 200 şi 400 de euro nu se poate crea o piaţă internă care să stimuleze consumul şi să nu depindem atât de mult de exporturi pentru a avea un plus economic.

De douăzeci de ani, aceiaşi lideri conduc România, iar alternarea la putere s-a produs numai la televizor. În spate afacerile firmelor de partid merg înainte, iar singura problemă este pentru ce sumă se scoală cineva "din pat" ca să rezolve un contract. Şi exact ca la greci probabil că banii sunt în afară.
La o creştere economică ce se învârte între Ă/-1% niciun investitor străin nu va mai călca în România, iar exemplul cel mai bun sunt aceşti trei ani, când de la investiţii străine de 16 miliarde de euro am căzut la 1,9 miliarde de euro şi nici după trei ani guvernul, fie că a fost Boc sau acum Ungureanu, nu are o strategie de a readuce investitorii străini în economia românească.

Nu totul stă numai în garanţiile pe care le oferă statul, mai trebuie să oferi şi o economie şi o administraţie mai puţin coruptă şi birocratică. Reforma statului, sloganul din ultimii doi ani de zile, nu are rezultate practice în economie.

Degeaba vrea guvernatorul BNR Mugur Isărescu să "scape" de FMI când nu are ce să pună în loc. Ce să prezinţi şi cu ce să te duci în faţa pieţelor? Cu un deficit bugetar care este ţinut sub control numai prin amânarea plăţii facturilor? Cu fonduri europene care îţi explodează în faţă şi riscă să fie oprite? Cu un sistem bancar care este practic controlat de zece bănci, dintre care două sunt greceşti? Cu menţinerea la limită a finanţărilor către România, doar ca să mai aibă puţin oxigen operaţiunile locale? Cu o piaţă internă unde oamenilor le este frică să consume pentru că nu ştiu ce se întâmplă mâine şi nici nu au încredere în liderii lor? Cu contracte ale firmelor de stat din care pleacă 100-200 de milioane de euro mai departe? Cu un sistem medical devalizat de toată lumea? Cu o administraţie plătită la limita subzistenţei, dar unde toată lumea se bate să intre având în vedere că "şpăgile" care ies depăşesc orice imaginaţie (vezi cazul pri­marului Clujului Sorin Apostu)? Cu jumătate din Parlament care încasează 1.000 de euro pe lună net de deputat sau senator şi care lucrează şi legiferează fluierând de la balcon sau fiind în grevă parlamentară? Cu oameni de partid care sunt treziţi noaptea din somn şi puşi miniştri? Cu o clasă de lideri români de business care nu vor să audă de politică şi care nu sunt uniţi? Cu vânzări de active şi apoi închideri de unităţi? Cu TVA de 24% pe care mai bine nu îl plăteşti şi preferi să lucrezi la negru? Cu taxe pe forţa de muncă de jumătate din salariu de care fug toţi? Cu "impresari" care ameninţă în sala de judecată? Sau cu finanţatori care fac agenda publică? Cu cine să înlocuim profesoratul FMI?

Nici când am fost inundaţi de miliarde de euro nu am pus ceva în loc.

Dacă liderii politici, cei cărora populaţia le-a încredinţat cu bună credinţă administrarea ţării, nu schimbă cursul pe care a intrat România sau dacă România nu îşi schimbă liderii, atunci Grecia de acum este imaginea României din viitor. Dacă.

http://www.zf.ro/special/grecia-pe-drumul-unui-faliment-controlat-al-brandului-de-tara-se-pregateste-romania-9329872

Radu Golban - scrisoare deschisă către Mugur Isărescu

Preluare de pe blogul Prioritate de dreapta

“Stimate Domnule Guvernator Academician Profesor Doctor Mugur Isarescu,

Am luat de nenumarate ori la cunostinta ca din analizele si studiile Bancii Nationale a Romaniei nu rezulta vreo datorie a Germaniei din perioada 1936-1944 in baza Acordului pentru reglementarea platilor intre Imperiul German si Regatul Romaniei semnat la Bucuresti pe 24 mai 1935. Acest lucru ma surprinde in mod special deoarece tocmai BNR a evidentiat in doua publicatii (fara an) electronice pe pagina sa de internet, ale Domnului Profesor Doctor Virgil Stoenescu, intitulate "Rezerva internationala a BNR" la pagina 10 si in "Regimul valutar in Romania 1929-1939” la pagina 12 si 13 realitatea istorica a acordurilor de cliring.

Totodata, in aparatul bibliografic la pagina 16 se gasesc inserate la sfarsitul primei publicatii mentionate doua lucrari de o importanta semnificativa in problema creantelor. Prima lucrare citata in bibliografia publicatiei BNR mai sus amintita, este un studiu al Academiei Romane de Axenciuc, Victor "Evolutia economica a Romaniei, Cercetari statistico-istorice, 1859-1947", vol. III, Moneda, Credit, Comert, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2000, care prezinta si trateaza la pagina 53 si in tabelul 15 la pagina 57 rezervele in cliring ale BNR. Pe masura ce Domnul Profesor Doctor Virgil Stoenescu a studiat materialul introdus in aparatul bibliografic, ar fi trebuit ca BNR sa aiba in evidenta si structura si soldul contului de cliring cu Germania. Lucrarea Academiei din anul 2000 a avut la dispozitie acele date istorice care asa cum au declarat in mod public reprezentantii autorizati ai BNR nu mai exista.

As dori sa stiu care materiale stiintifice au facilitat aceste studii prestigioase ale BNR daca lipsesc datele din tranzactiile de cliring. Al doilea material citat si care a stat la baza publicatiei Domnului Profesor Doctor Virgil Stoenescu este lucrarea lui Kiritescu, Costin C. „Sistemul banesc al leului si precursorii lui”, vol. I-II, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1997. In cazul in care acest material a fost studiat si analizat odata cu elaborarea lucrarii stiintifice sub egida BNR, imposibil ca Domnul Profesor Doctor Virgil Stoenescu sa nu fi sesizat la pagina 503 a lucrarii citate soldul final al Romaniei la Casa de Compensatie a Germaniei in 1944, precum este descris in detaliu de catre Kiritescu. Textele din aceste doua lucrari releva fara tagada existenta dovedita a datoriei Germaniei catre Romania in urma Acordului pentru Reglementarea platilor intre Imperiul German si Regatul Romaniei. Problema creantelor comerciale din relatia cu Germania a fost de alt fel in primele decenii de dupa razboi dezideratul stiintific al mai multor lucrari de specialitate.

Dupa cum puteti observa atat studiile BNR cat si ale mele se bazeaza pe acelasi material, care insa odata cu o noua interpretare juridica a Tratatului de Pace de la Paris, initiativa care imi apartine, rezulta ca ar fi disparut din evidenta arhivelor BNR. Va rog respectuos sa precizati ce s a intamplat cu rezervele de cliring din activele BNR dupa 1947.

Disparitia activelor de ordinul mai multor zeci de miliarde de lei evidentiate in arhivele federale ale Germaniei (1,126 miliarde de reichsmark) si a Bancii Reglementelor Internationale, din evidenta BNR trebuie explicata, pentru ca este un bun al poporului roman de o importanta considerabila. Dincolo de interpretarea juridica, daca activele BNR din sistemul de cliring din 1947 ar reprezenta o datorie neachitata fata de Romania sau nu, astept un raspuns ferm la aceasta intrebare. Este consternant faptul ca nu se gasesc niste date, care sunt citate sub egida Academiei in anul 2000 cu referire la devizele cliring, dar care nu se mai gasesc astazi in arhivele BNR. Deoarece declaratiile publice ale reprezentantilor calificati ai BNR sunt hotaratoare pentru tot restul declaratiilor ministerelor (M.A.E, M.F.) va rog inca odata sa precizati intr-o declaratie publica, chiar daca vizeaza un public mai putin avizat, care sunt documentele concrete studiate de BNR care au determinat-o sa afirme ca nu dispune de informatii cu referire la problema semnalata.

In aceeasi ordine de idei vreau sa mentionez si faptul, nu mai putin surprinzator, ca raspunsurile oficiale ale BNR nu iau in consideratie si datele unei institutii, care este mai presus de orice suspiciune, respectiv Banca Reglementelor Internationale de la Basel. Imi reinnoiesc si cu acest prilej oferta mea complet dezinteresata de a pune la dispozitia BNR toate datele de care dispun (inclusiv materialul din arhivele federale ale Germanie) si intreaga mea expertiza in ce priveste solutionarea problemei acestei creante. In asteptarea raspunsului Dumneavoastra la aceste nedumeriri ale mele va asigur de inalta stima si consideratie pe care vi-o port de cand v-am cunoscut.

Doctor Radu Golban

"Regimul valutar in Romania 1929-1939"
http://www.bnr.ro/files/d/Pubs_ro/Studii/regimul_valutar_1929_1939.pdf

"Rezerva internationala a BNR"
http://www.bnr.ro/files/d/Pubs_ro/Studii/rezerva_internationala.pdf

"Evolutia economica a Romaniei, Cercetari statistico-istorice, 1859-1947":
http://www.ince.ro/Evolutiaeconomicavol.III-final.pdf”

http://www.corectnews.com/social/scrisoare-catre-guvernatorul-bnr-mugur-isarescu

>> Ţară de tâmpiţi ?

>> "Ciocu' mic ! Germania nu are datorii față de România !"

Ilie Șerbănescu: Corbii financiari coboară prețul

Preluat de pe blogul Prioritate de dreapta

"Mai mult, pana si in cazul extrem al Greciei, asa-zisii investitori financiari privati au acceptat o reducere chiar de 70% a incasarilor prevazute la titlurile guvernamentale grecesti nu atat pentru ca daca se declara falimentul Greciei nu mai incasau nimic, ci mai mult pentru ca, intr-o atare eventualitate, s-ar fi creat o bresa majora si definitiva in regula necapitalista in baza careia functioneaza capitalismul contemporan, anume ca investitorii financiari privati sa fie compensati de catre state daca nu-si incaseaza profiturile preconizate la plasamentele lor."



Paradoxal - dar numai aparent - cand liderii UE se strofocau sa perfecteze pactul bugetar-fiscal, cu destinatia de a salva euro, agentiile de rating, adica agenturile marii finante private transnationale, penalizau state din zona euro, pentru a le grabi sa arunce programe de austeritate asupra populatiei.

Si, culmea, tot atunci imprumuturi lansate pe piata privata chiar de catre oile negre ale zonei euro au fost "onorate" de piata fara probleme si chiar la preturi mai rezonabile decat anterior!

Sa nu ignoram nici cazul romanesc. Romania ultimilor ani a facut servicii imense marii finante internationale, acceptand experimentul FMI de a arunca direct si de la inceput asupra populatiei cresterea impusa a indatorarii publice. N-a primit nicio recompensa.

Calificativul financiar din partea agentiilor de rating a ramas acelasi: "under investment grade" sau, in jargon financiar, "junk" (adica gunoi), fara recomandare de investitii financiare! Exact cand, insa, ultimele detalii ale pactului bugetar UE se perfectau la Bruxelles, Romania iesea pe piata americana sa imprumute 1,5 miliarde dolari. "Junk"-ul a avut parte de oferte de 7 miliarde dolari!

Nu cred ca exista ceva mai semnificativ decat ceea ce a fost considerat succesul Romaniei in lansarea unui imprumut pe piata privata americana pentru evidentierea caracterului nerealist, daca nu chiar himeric, al asa-numitului pact de disciplina fiscal-bugetara stabilit de liderii UE!

Prin aplicarea pactului cu pricina s-ar lasa fara obiectul muncii toata marea finanta privata transnationala, care traieste exclusiv din imprumutarea altora, in frunte cu statele. Si doamna Merkel crede ca o sa fie lasata sa rapeasca acestei finante dintre clienti toata Europa!

SUA - cu ratingul redus, dar cu cost de imprumut mai mic

Dupa decizia soc de anul trecut a agentiei de evaluare financiara Standard & Poor's de a priva, in premiera, SUA de ratingul maxim, toata lumea s-a ingrozit de ceea ce ar putea urma in Statele Unite si in lume. Guvernul american a continuat sa se imprumute insa intr-o veselie. Si inca mult mai ieftin! Costurile de finantare ale celei mai mari economii din lume s-au redus.

Aceeasi poveste este valabila in mare si pentru zona euro, unde, contrar asteptarilor, Germania se imprumuta la costuri reduse record. Dar nu numai Germania. Costurile de finantare ale Frantei si Spaniei - penalizate amarnic de aceeasi Standard & Poor's - scad, iar cererea pentru obligatiunile fondului de salvare din zona euro (EFSF) depaseste cu mult oferta dupa valul masiv de taieri de ratinguri la care a recurs aceeasi agentie Standard & Poor's.

Mai mult, pana si in cazul extrem al Greciei, asa-zisii investitori financiari privati au acceptat o reducere chiar de 70% a incasarilor prevazute la titlurile guvernamentale grecesti nu atat pentru ca daca se declara falimentul Greciei nu mai incasau nimic, ci mai mult pentru ca, intr-o atare eventualitate, s-ar fi creat o bresa majora si definitiva in regula necapitalista in baza careia functioneaza capitalismul contemporan, anume ca investitorii financiari privati sa fie compensati de catre state daca nu-si incaseaza profiturile preconizate la plasamentele lor.

Daca nu dau cu imprumut, se sufoca!

Sa fim realisti! In lume exista capitaluri private in cautare de profit financiar direct de peste 70.000 miliarde dolari, mai mult decat valoarea cumulata a PIB-urilor statelor. Aceste resurse nu sunt angajate in investitii care vizeaza profitul din afaceri, ci urmaresc profitul direct din speculatii pe curs sau pe dobanzi ori din achizitii de titluri guvernamentale. Din asta traiesc si prospera, exploatand financiar pe toti ceilalti, imprumutandu-i intr-un carusel nesfarsit. Daca nu dau cu imprumut, se sufoca! Si nici gand sa se dea sufocati!

Dimpotriva, conduc lumea si nu vor s-o dea din mana. Pentru aceasta trebuie insa sa nu inceteze s-o imprumute! Agenturile lor, adica agentiile internationale de rating, nu au decat misiunea de a speria statele pentru ca acestea sa arunce povara platii datoriilor pe oameni, pe salariati, pe pensionari, pe constribuabili! Nicidecum sa inceteze cumva de a-i imprumuta pe toti ceilalti. Daca scad imprumuturile, corbii financiari sunt gata chiar sa coboare pretul! Dupa cum se si vede! Caci, daca n-ar mai imprumuta, s-ar autostrangula! Totul este pe viata si pe moarte!

Business24

Dinozaurul tare in dinti De ce ma indatorati? Paul Everac

Preluat de pe pagina de FB a lui Riddick Prioritate de Dreapta

De ce ma indatorati, domnilor guvernanti? Nu mi-a placut niciodata sa am datorii. Acum ma gasesc dator la cifre astronomice, uluitoare. Ce mi-ati dat pentru ele, care e profitul meu? Ce s-a imbunatatit asa de tare in viata mea? Mananc mai bine? Pe naiba! Ma distrez mai copios, merg mai abitir la bai, pe litoral, in statiuni? Nici vorba! Locuiesc mai larg? Dimpotriva, m-ati dat afara din casa. Vad un teatru mai bun? Nici poveste! Merg pe sosele noi, pe o retea de autostrazi? Nu prea! E natura dimprejur mai ingrijita, mai rostuita? Dimpotriva! Respir un aer mai curat? In niciun caz! Atunci? Ce-i cu zecile de milioane cu care m-ati incarcat? Cand a luat Ceausescu niste bani de la banci apusene, am cunoscut. Am trait aproape doua decenii bine. Mancam icre de Manciuria frecvent, luam de la Polar iepure, invitam des acasa, mergeam la restaurant cam de doua ori pe saptamana, uneori mai des. Cu nu prea multi bani mi-am luat o masina. Cu nu prea multi bani mi-am luat o casa la tara. M-am miscat usor prin toate regiunile, am dormit ieftin la hoteluri, am cumparat carti pe mai nimic, am scris carti care mi s-au platit binisor, am intrat pe toate scenele din Romania, ba si pe cateva straine. A fost o incantare sa vad noul Bicaz, noul Arges, sa intru pe defileul Jiului, sa parcurg Transfagarasanul. Cel putin 10 orase si-au schimbat complet fata. S-au inaltat cel putin douasprezece Case de Cultura somptuoase, active, bine garnisite. Camine Culturale au fost cu zecile, cu sutele, echipe de teatru la fel, unde mai sunt? Vedeam cu ochii cladiri publice unicate, adevarate palate, magistrale, o albie ce lega Bucurestii cu Dunarea, un metrou frumos si performant. Intelegeam pentru ce ma indatorez. Si cand au inceput restrictiile, am priceput de ce. Dar acum? Aveam o industrie productiva, o agricultura care exporta, solvabile. Dar acum? Aveam o siguranta unde mergeam. Dar acum? V-ati apucat sa vreti sa investiti si produceti pe mana romaneasca dupa ce ati vandut tot? Vorbiti sa consumati marfa romaneasca dupa ce ati instrainat o tara? Dupa ce v-ati umplut portofelele, dupa ce v-ati insusit si devastat bunurile, nu mai sunteti siguri ca aveti cu ce sa ne platiti pensiile!? Produsul cultural strain e zdrobitor pe piata noastra, si voi vorbiti de romanizare!? Acum bancile, apucate de criza, si nu din cauza noastra, ci a aiuritilor de speculanti americani, care au vandut fum si au creditat abur, ajungand ca dezmatul liberalist sa ceara capituland sprijinul guvernelor, vor incerca poate sa-si astupe gropile de la centralele de banci cu resurse de la periferie. Parca vad ca micile, mizerabilele noastre depozite bancare de-o viata vor pleca din tara si din mainile noastre ca sa sprijine economiile altora, ale belitorilor nostri financiari. Imi luati banii mei, putinii, pentru Austria si Franta unde m-ati vandut, in schimb mie mi-aduceti pe cap o noua datorie, tot atat de infructuoasa sa-mi imbunatateasca viata ca si cele de pana acum! Mai ramane ca pensia mea sa mearga la pensionarul neamt sau olandez afectat de recesiune, pentru ca sa fie crima perfecta, eu ramanand numai cu datoria publica si cu plata anuitatilor ei! Eu ramanand numai cu filmele americane si cu talk-show-urile ventrilogilor nostri politici plini de osanza! Da? Ati sarit pe Ceausescu cu mitraliera ca si-a platit datoria! Bravo, copii! Ati infulecat totul, mancati-ne si pe noi fripti, ca am avut neprevederea sa traim sub guvernarile voastre! Toti care au incercat sa faca sa prospere aceasta tara din propria ei ravna trebuie inghititi de nesatulele cutre care s-au inaltat pe umerii si genunchii nostri. Si sa plateasca cu tot ce au crimele sus-pusilor lor! Sa plateasca si falimentele altora, dupa ce nu mai au tara! Hai, luati-ne pieile fiindca ne-am abandonat Prostiei si Tradarii de frate!

Demiteri in masa la ISJ Dolj - GAZETA de SUD

www.gds.ro

Bruiaj informațional (Cronica Română)

Preluat de pe blogul Prioritate de dreapta

"Este trist faptul că România este preocupată de jocuri minore și inutile. Actorii care contează la nivel regional și global sunt preocupați de împărțirea resurselor energetice din Cipru și se repoziționează în contextul noii conjuncturi economice și politice, iar la București se discută despre asumarea unor angajamente restrictive față de o organizație care oricum se apropie de sfârșitul existenței sale în forma curentă."



Dorința actualei guvernări ca Tratatul de guvernare fiscală să fie semnat cât mai rapid provoacă anumite suspiciuni din partea opoziției și analiștilor economici. În contextul crizei economice europene, acest tratat este prezentat drept o panacee împotriva problemelor de disciplină bugetară. Disciplina fiscală trebuia instituită odată cu crearea monedei unice europene și nu acum, când statele-membre ale Uniunii Europene se confruntă cu imposibilitatea de a-și finanța cheltuielile și au nevoie de creștere economică urgentă pentru a nu intra în faliment. Este absolut neclar de ce există persoane care cred sincer în eficiența unui nou tratat în condițiile în care nu s-au respectat prevederile asumate prin Tratatul de la Maastrich, iar clauza care interzice în mod expres ”salvarea financiară” a statelor din UE de către alte state din UE este călcată în picioare în numele ”stabilității zonei euro”. Aplicarea unor restricții asupra deficitelor structurale bugetare are sens numai în condițiile în care există siguranța faptului că deficitul se va măsură în mod obiectiv. Nu există vreo garanție ca Goldman Sachs sau vreo altă bancă investițională nu va ajuta din nou guvernele europene să amăgească autoritățile europene cu ajutorul unor tranzacții complexe. Aspectul restrictiv al tratatului are un pronunțat iz de asimetrie. După ce liderii economiei europene s-au dezvoltat utilizând finanțare deficitară, restul Europei este acum lăsat fără acces la modalități de stimulare a economiei. Desigur, deficitele bugetare au fost folosite predominant pentru diferite tipuri de pomeni electorale și nu pentru creșterea productivității economiei, dar restricționarea deficitului maxim este în cazul dat echivalentul tratării durerii de cap cu ajutorul unei lovituri de topor. O soluție alternativă și rațională ar fi restricționarea modului în care pot fi folosite împrumuturile contractate de statele UE, dar implementarea acestei soluții ar fi implicat necesitatea recunoașterii modului defectuos în care au fost folosite împrumuturile în anii precedenți, însă această recunoaștere este inacceptabilă din punct de vedere politic. O altă problemă a formei curente a tratatului constă în faptul că acesta oferă politicienilor fără scrupule o scuză perfectă pentru a tăia la sânge cheltuielile sociale fără să întreprindă nimic pentru eficientizarea economiei, reducerile fiind justificate prin necesitatea ”respectării tratatului european”. Deși Ilie Șerbănescu consideră că aspectul pozitiv al semnării tratatului constă în reducerea banilor disponibili pentru furt, noi credem că politicianul român înarmat cu un contract specializat (de tip swap ”atenian”) de la Goldman Sachs va ocoli această restricție fără vreo dificultate notabilă.
Lăsând la o parte aspectele teoretice, din punct de vedere practic, inițiativa creării tratatului de guvernare fiscală este menită să creeze impresia existenței unui viitor pentru Uniunea Europeană. Logica cotidiană sugerează că un om care face planuri pe următorii 20 de ani nu poate fi bolnav în fază terminală. Pentru a câștiga încrederea piețelor, eurocrații de la Bruxelles lansează tot felul de inițiative pe termen lung, sperând ca această activitate va da o impresie de stabilitate. În fond, tratatul este doar un bruiaj informațional și nimic mai mult. Problema fundamentală a Uniunii Europene nu este deficitul structural, ci faptul că evitarea unui faliment pan-european necesită o injecție de capital în valoare de peste 1,4 trilioane de euro și acești bani nu există. Discuțiile despre disciplina bugetară multianuală nu au sens în condițiile în care nu există bani pentru menținerea solvenței statelor și a sectorului bancar european. Oficialii chinezi susțin Uniunea Europeană prin declarații, dar refuză să investească bani în Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară ceea ce arată Beijingul nu dorește să accelereze falimentarea UE prin declarații sceptice, dar nici nu intenționează să dea europenilor bani. Acum, Beijingul împreună cu noii parteneri strategici de la Tokyo susțin că UE ar putea obține bani de la ei numai prin intermediul FMI, adică doar prin credite care au atașate niște condiții foarte dure, dar nici în acest caz nu există un angajament ferm și o sumă exactă. Tratatul de guvernare fiscală nu contează deloc în ecuația salvării economiei europene.
Este trist faptul că România este preocupată de jocuri minore și inutile. Actorii care contează la nivel regional și global sunt preocupați de împărțirea resurselor energetice din Cipru și se repoziționează în contextul noii conjuncturi economice și politice, iar la București se discută despre asumarea unor angajamente restrictive față de o organizație care oricum se apropie de sfârșitul existenței sale în forma curentă.

http://cronicaromana.com/2012/02/19/bruiaj-informational/

Publicat de Riddick - luni, februarie 20, 2012

Cum au fost spălate creierele românilor? (Financiarul)

Preluare de pe blogul Prioritate de dreapta

Televiziunile de ştiri se întrec în a ilustra calvarul locuitorilor din sudul ţării, izolaţi de nămeţii care ajung până la streaşinile caselor. Ştiri, reportaje, chiar transmisiuni live, toate aduc în casele posesorilor de televizoare imagini apocaliptice ale unui coşmar alb, contabilizează strict numărul victimelor, ilustrează calvarul celor prinşi sub metrii de zăpadă şi se întrec în a găsi vinovaţi de tot felul. Sigur, există foarte multă suferinţă. Sunt mulţi morţi, mult prea mulţi pentru civilizaţia secolului al douăzeci şi unulea.

Impardonabil de mulţi. Societatea românească sau mai bine zis ce-a ajuns ea după 1989 are ce-şi reproşa, din acest punct de vedere.

În mod normal, la ţară, o gospodărie trebuie să asigure toate cele necesare traiului, mai ales acum, după ce s-au făcut retrocedări de terenuri agricole şi intravilane, deci teoretic s-a creat posibilitatea asigurării de resurse de hrană într-o măsură cu mult mai extinsă decât în anii comunismului. În loc de independenţă financiară şi alimentară, iată că situaţia la sate se prezintă de multe ori jalnic spre dezastruos.

Oare ce s-o fi întâmplat în toţi aceşti ani de falsă democraţie că am devenit, atât ca popor, dar mai ales ca indivizi, atât de vulnerabili în faţa forţelor dezlănţuite ale naturii ?

Cum se poate ca întreruperea căilor de comunicaţie terestră să afecteze atât de profund calitatea traiului în satele româneşti, mergând chiar până la a primejdui vieţile localnicilor? De ce trebuie să depindă locuitorii satelor de solidaritatea celor din oraşe? De ce sunt ameninţaţi de spectrul foamei dacă le acoperă zăpada gospodăria?

1. Dacă e să ne referim la retrocedări, unii din cei care au primit terenuri înapoi le-au vândut, pe de o parte stimulaţi de posibilitatea obţinerii unei sume de bani nesperat de mari în perioada boom-ului imobiliar, pe de altă parte şi descurajaţi, poate, de lipsa în multe din comunele ţării a unor asociaţii de profil care să le ofere posibilitatea valorificării fără eforturi a suprafeţelor agricole.

Spun fără eforturi, pentru că lucrul la câmp nu e nici pe departe uşor, fără mijloace moderne, iar cei rămaşi acasă în satele depopulate nu mai sunt chiar atât de buni de muncă. În cazul suprafeţelor mari, cultivate cu cereale, e imposibil ca un bătrân să facă pe cultivatorul, cu plugul tras de cai.

2. Demografic, situaţia ţării se prezintă catastrofal. Populaţia prezentă pe teritoriul României e, în medie, mult mai îmbătrânită şi lipsită de vlagă decât cea din 1989, ajunsă în această stare prin două fenomene majore.

Primul este emigraţia masivă a tineretului, plecat să câştige în alte părţi – unii prin muncă, alţii prin furt sau fel de fel de găinării – mai bine decât în România. Tinerii pleacă să facă pe sclavii în Occident, pentru circa 1000 de euro pe lună, când cultivarea de legume sau fructe în România le poate asigura de zece ori pe atât!

Al doilea este scăderea fără precedent a natalităţii, cu excepţia poate doar a ţiganilor, care, orice s-ar spune, nu se fac prea utili societăţii. Sigur că lui moş Costache, bătrân şi bolnav, or să-i îngheţe budigăii în zăpădăul cât casa, pe care, cu firavele puteri care i-au mai rămas, n-o să reuşească să-l mute din loc să-şi facă drum până la poiată, la staul sau la şopron – dacă le-o mai fi având şi pe astea. Iar cei în putere vor trebui să-şi scoată mai întâi propriile case de sub nămeţi, apoi vor putea ajuta pe alţii.

3. Un lucru e totuşi cert, mentalitatea s-a schimbat. Românul a adoptat stilul de viaţă occidental, deşi tradiţia acestor locuri e alta.

Avem acum cultura privitului la televizor, impasivitatea, acel “lasă-mă să te las”; mentalitatea de asistaţi, puternic stimulată de altfel, căci în regimul democratic, omului îi stă bine să depindă în cât mai mare măsură de stat sau de altă entitate cu rol de tutore sau big brother.

Suntem dependenţi de magazine pentru aprovizionare, inclusiv cei de la sate, unde putem constata, în mare măsură, decesul sau regresul puternic al spiritului gospodăresc.

În schimb, se turează puternic “motoarele” vocale, suntem o ţară a văicărelilor de tot felul. Că aia nu ni s-a făcut, că cealaltă nu ni s-a dat.

Stilul de viaţă vestic a prins rădăcini mentale şi aici, în această ţară unde nu-ţi trebuie nimic altceva pentru a supravieţui şi chiar a te simţi bine decât o mică suprafaţă de teren, să zicem un 2000 de metri pătraţi, pe care, prin investiţii minime, dar mai ales prin muncă şi ingeniozitate, îi poţi converti într-o gospodărie în toată regula.
Sau într-o fermă de subzistenţă, cum ne place să ne fandosim în limba de lemn europeană, pe care am adoptat-o cu mare drag de câtva timp, că a noastră nu mai ţine, o fi putrezit.

Cu deszăpezirea bătăturii, ne-am lămurit. Să vină statul să ne ajute! De acord că pentru ceea ce ţine de domeniul public, pentru care plătesc impozit, mă aştept la obraz subţire din partea statului, care prin autorităţile sale trebuie să intervină să degajeze drumurile publice, să asigure fluenţa transporturilor de marfă şi călători şi buna funcţionare a tuturor serviciilor pe care aceste autorităţi trebuie să le asigure.

Dar pentru ce ţine de gospodăriile oamenilor, aici avem problema lenei, sau a “stilului de viaţă vestic”, prost înţeles la noi, dar şi a îmbătrânirii populaţiei, de care aminteam mai sus. Alcoolul continuă să fie o mare problemă. Unele sate au şi douăzeci de cârciumi, toate pline ochi seară de seară, dar nici un magazin de ustensile agricole. E o imagine suficient de sugestivă, cred.

4. Suntem dependenţi, mult mai mult decât eram în 1954! Lista nevoilor noastre e lungă, mai lungă decât ar fi normal într-o naţiune cu adevărat civilizată.

La ţară: dependenţi de hrană, procurată din ce în ce mai frecvent din magazine, de medicamente, de servicii medicale de urgenţă sau specializate, cum sunt cele de maternitate, eventual de curentul electric, de lemne. Cine nu şi-a făcut provizii din timp este condamnat, în situaţii cum sunt cele de acum din judeţele din sudul ţării.

La oraş: depindem de toate cele din situaţia de la ţară, dar şi de gaz metan, de deplasarea la slujbă şi înapoi, fie prin propriile mijloace, fie cu cele de transport în comun şi poate şi de altele.

Ce e de făcut?

Obligatoriu, la ţară, activităţile umane de bază trebuie să poată fi detaşate de dependenţa faţă de orice. Lumea s-a boierit. Nu e posibil să nu ai în gospodărie tot ce-ţi trebuie să rezişti câteva zile fără a te duce la magazin.

Nu mai creştem porc, că miroase urât. Nu mai punem cartofi, că luăm de la magazin. Oamenii aveau făină în casă, înainte, fie ea şi de porumb. Făceai o mămăligă, dacă nu o pâine, şi tot aveai ce mânca şi tu şi ceilalţi.

În anii ’50 se şi năştea la ţară în casa gravidei, fără nici o problemă, nu era musai necesară deplasarea acesteia la o maternitate. În situaţii de urgenţă, cum e cea de faţă, e bine ca membrii comunităţii să fie capabili să se facă utili şi să rezolve astfel de probleme local, că nu e nimic extraordinar.

În genere, localizarea cât mai multor servicii, inclusiv prin iniţiativa şi strădania comunităţilor, va aduce un plus de siguranţă şi confort – chiar de prosperitate – în cadrul acestora. Şi bătrânii se pot face utili, în limita posibilităţilor fizice. Totul e numai să dorească acest lucru.

În primul rând asigurarea necesarului de alimente ar trebui să nu constituie o problemă pentru nici o gospodărie rurală.

Iată un exemplu de succes pe care l-am întâlnit în mai multe filme documentare: confruntate cu lipsa de combustibili, autorităţile cubaneze au încurajat locuitorii oraşelor să cultive legume şi pomi fructiferi în spaţiile verzi din arealele urbane. Şi astfel, s-a ajuns ca oraşul Havana să-şi asigure peste 60% din necesarul de alimente.

Viitorul aparţine celor care vor fi cât mai puţin sau chiar deloc dependenţi de alte entităţi, fie ei oameni, autorităţi, firme etc. Nu ne rămâne decât să trecem la treabă.

http://www.financiarul.ro/2012/02/15/cea-mai-grava-forma-de-dependenta-care-l-a-imbolnavit-pe-roman/

Publicat de Riddick - joi, februarie 16, 2012