Generaţia care a făcut bani din dezastrul demografic şi secarea României

Prioritate de Dreapta


Ziarul Financiar:
România are la ora actuală cei mai mulţi milionari şi miliardari în lei, dolari sau euro pe care i-a avut vreodată, iar toţi au făcut aceşti bani în ultimii 24 de ani din economia românească. Pe Ion Ţiriac Revoluţia l-a prins în Germania de Vest cu vreo 200 de milioane de mărci germane, după cum spune el, dar acum sigur este miliardar. Cu excepţia Rusiei, nicio altă ţară fostă comunistă nu a produs mai mulţi milionari.
La polul opus, după 24 de ani, populaţia României a scăzut sub 20 de milioane de locuitori (este cel mai scăzut nivel din 1968 încoace), 2,35 de milioane de români, parte a celei mai bune şi şcolite generaţii din istoria noastră, au plecat şi lucrează în afară, unde le este mai bine şi nici nu se mai întorc, femeile românce pleacă în străinătate la vârsta la care ar trebui să facă copii, iar natalitatea este la unul dintre cele mai scăzute niveluri din istoria noastră, la jumătate faţă de `89, adică 37 născuţi vii la o mie de femei era rata de fertilitate, faţă de o rată de 66 acum 24 de ani.
4,3 milioane de angajaţi cu acte în regulă şi cu un salariu mediu de 1.700 de lei pe lună (380 de euro) susţin 5 milioane de pensionari şi 8-9 milioane de minori. Aproape două milioane de români lucrează în economia informală, de unde statul nu ia niciun fel de taxe.

Guvernatorul BNR Mugur Isărescu îşi punea problema, în public, acum vreo doi ani, cine o să-i plătească lui pensia, uitându-se la generaţia care vine din spate. Într-adevăr, este greu ca dintr-un salariu mediu de 1.700 de lei pe lună, dintr-un salariu minim în economie de 900 de lei, să acoperi o pensie care sigur va fi de câteva mii de euro, având în vedere că salariul guvernatorului se învârte în jurul a 15.000-16.000 de euro net pe lună. Toţi plătiţi pe cartea de muncă.

Zece judeţe din cele 42 produc 70% din businessul României şi au 80% din totalul angajaţilor din companii. Dacă un judeţ din cele zece se “închide”, avem o mare problemă.

În cel puţin o treime din judeţe, principalul angajator este o instituţie de stat - spitalul judeţean sau centrul de asistenţă socială. Săptămâna trecută a fost rândul judeţului Caraş-Severin să intre sub analiza ZF Economia judeţelor la raport. Coloşii industriali cu 15.000 de angajaţi s-au transformat în mormane de fier vechi. Industria siderurgică nu mai există, iar Caraş-Severin, cu un total de numai 5.300 de companii, se află pe penultimul loc în România la cifra de afaceri totală a companiilor. Dar în schimb, Caraş-Severinul a dat României pe Sorin Frunzăverde, preşedintele Consiliului Judeţean şi lider de 15 ani al judeţului, fost ministru, fost lider important al PD-L, actualmente influent vicepreşedinte PNL, care stă la masă pentru a-l aduce pe Iohannis candidat al opoziţiei pentru Cotroceni. Cum a ajuns Sorin Frunzăverde să conducă România după ce în judeţul lui este un dezastru economic şi social? Puteţi extinde acest exemplu şi către multe alte judeţe, unde liderii politici au sărăcit comunităţile locale, nu au adus investitori, nu au creat locuri de muncă. Dar în schimb au creat milionari în jurul lor, dacă nu chiar pe ei înşişi.

Economia noastră are înregistrate 600.000 de companii, dintre care numai 400.000 funcţionează curent, pentru că celelalte nu au angajaţi, iar 100.000 de companii sunt în insolvenţă.

Gradul de intermediere financiară şi de bancarizare este poate printre cele mai proaste din Europa. Activele bancare raportate la PIB au ajuns la 57%, faţă de 67% în 2009 şi 60% în 2007, la intrarea în Uniunea Europeană. Ponderea creditelor în PIB a coborât la 35% anul trecut după 40% în 2011. În 2004, la începutul perioadei de boom a creditării, ponderea era de 17%. Suntem pe locul trei în Europa ca nivel al creditelor neperformante (22-23%), după Grecia şi Slovenia.

La un PIB de 140 de miliarde de euro pe an, datoria externă, atât a statului, dar mai ales a sectorului privat, este de 100 de miliarde de euro. Atât noi, care intrăm în categoria persoane fizice, cât şi companiile am împrumutat 70 de miliarde de euro.

Populaţia României îmbătrâneşte, iar pentru cei care nu ştiu, pensia medie este de aproape 850 de lei, adică 200 de euro.

În actualul ritm demografic în care femeile pleacă, natalitatea scade, populaţia îmbătrâneşte, în 2040 România va avea 16 milioane de locuitori (prognoza ONU) sau 17 milioane de locuitori (estimarea Institutului Naţional de Statistică şi a Eurostat).

Cum a putut România să producă în două decenii cei mai mulţi milionari şi miliardari, dar în acelaşi timp să se îndrepte spre cel mai mare dezastru demografic şi social din toată istoria ei? Cine ar trebui să răspundă la această întrebare? Generaţia “Escu” care a condus şi conduce România atât politic, cât şi economic de mai bine de două decenii? Noi sau voi, cei care stăm sau staţi pe margine şi comentaţi?

Nu ştiu câţi dintre voi aţi citit ce a spus vineri Institutul Naţional de Statistică privind evoluţia demografică a României. Nu cred că această temă, care are în spate date statistice şi tendinţe, a intrat pe lista subiectelor de interes pentru cei care conduc acum România, indiferent dacă sunt la putere sau în opoziţie.

Vorba unui ministru, care m-a întrebat în 2012-2013 de ce tot pun întrebări din trecut (el mai fusese de câteva ori ministru) şi nu mă uit în viitor, ce a fost a fost, important e ce va fi, ce vrem să facem în continuare! Oricum nu a făcut nimic nici în continuare, dar era plin de proiecte.

Cum se poate opri acest dezastru demografic, social şi economic? Dar mai ales cine poate opri acest lucru? Generaţia “Escu” şi urmaşii ei, pe care i-a crescut şi care sunt mai lacomi? Câţi milionari şi miliardari mai poate să producă România, din care numai în ultimii doi ani au plecat 200.000 de locuitori?

Discuţia nu este “jos cu milionarii şi miliardarii”, ci cum pot fi oprite aceste bombe demografice, sociale şi economice, care vor sări în aer în deceniul următor.

Asta este o temă pentru campania prezidenţială, pentru cine va conduce România în următorii cinci ani. Aceste bombe nu se dezamorsează deschizând sticle de şampanie că bine că pleacă Enel din România, că “au luat” destul, că Lafarge îşi vinde fabricile, că Millennium îşi vinde banca către OTP sau câte exemple mai sunt. Până una-alta, chinezii nu au venit în România, iar ceilalţi investitori pot fi număraţi pe degete.

Căderea demografică nu poate fi oprită din vorbe sau prin creşterea salariului minim pe economie, din call-centere sau din ajutoare de stat.

Nu ştiu ce va spune cel care va fi preşedintele României şi cel care va fi primul-ministru pe 1 decembrie 2018, la aniversarea unui secol de la formarea statului român. Generaţia “Escu” lasă moştenire milionari şi miliardari, dar o ţară unde în 30 de judeţe s-a dărâmat totul în jur, unde s-au secat resursele de creştere, iar salvarea pentru un loc de muncă vine de la spitalul de urgenţă.

Întrebarea este ce vor spune cei care vor aniversa 150 de ani.

UE nu a adus în România prosperitatea, ci falimentul !

Prioritate de Dreapta

“Subtextul este că tu ai gaz, dar nu e al tău, e al celui care plăteşte mai mult. E problema ta că nu poţi plăti mai mult.”

Desigur, se va pune mereu aceeaşi placă: "reformele nu s-au încheiat, iar rezultatele pozitive au nevoie de timp ca să apară". Ei, na ?! Cam de cât timp ? Că au trecut aproape opt ani de la aderarea la UE (cu şi mai mulţi ani mai înainte începând "restructurările"), şi ne ducem numai în jos.

Când se va ivi partidul care să afirme cu subiect şi predicat "dacă în urma aderării la UE costurile depăşesc beneficiile, atunci renunţăm la statutul de membru al UE" ?


DailyBusiness:

"Dinozauri" industriali, în epoca de gheaţă. Va rezista economia României la şocul scumpirilor de gaze ?

Sfarsitul pare tot mai aproape pentru colosii industriei romanesti care inca mai stau in picioare, dar care depind de energie ieftina. Si asta pentru ca UE insista sa deschidem pietele de gaze si electricitate. Va suferi economia Romaniei o lovitura fatala prin disparitia marilor companii energofage sau se va regenera prin noi modele de business?

CE a declansat saptamana trecuta procedura de infringement impotriva Romaniei din cauza unor bariere "nejustificate" in calea exporturilor de gaze, potrivit unui comunicat al institutiei, in care se arata ca Bucurestiul are la dispozitie doua luni in vederea reglementarii situatiei, pentru a evita o trimitere in fata Curtii de Justitie a UE.

"Intrucat producatorii din Romania sunt obligati sa acorde prioritate vanzarilor pe piata interna, iar tranzactiile cu gaze trebuie supuse unor controale prealabile si aprobarii, Comisia considera ca actualul cadru juridic din Romania creeaza bariere nejustificate in calea exporturilor de gaze din Romania si solicita eliminarea acestor bariere", se arata in comunicatul CE.

Comisia considera ca, prin crearea de bariere in calea liberei circulatii a marfurilor in cadrul pietei interne, Romania isi incalca obligatiile in temeiul articolelor 35 si 36 din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene si în temeiul articolului 40 litera (c) din Directiva 2009/73/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piata interna in sectorul gazelor naturale.

“Subtextul este ca tu ai gaz, dar nu e al tau, e al celui care plateste mai mult. E problema ta ca nu poti plati mai mult”, explica specialistul in domeniul energiei Catalin Dimofte.

El aminteste ca Romania a facut un targ cu UE in 2007, la aderare, si acum nu poate da inapoi din cauza ca nu ii convine liberalizarea si exportul de gaze.

Dimofte considera ca nu avem alta solutie decat sa respectam regulile UE si sa acceptam in final scumpirile.

“Banii n-au culoare, miros sau nationalitate. Petrom si Romgaz ar prefera sa vanda gaze pe mai multi bani”, explica specialistul.

Industrii pe cale de disparitie

Scumpirea gazelor va afecta companiile sensibile la evolutia pretului la aceasta resursa.

“Situatia va fi dramatica pentru Azomures si combinatele de ingrasamite chimice ale grupului Interagro. De suferit vor avea si companiile din domeniul ceramicii si al metalurgiei”, anticipeaza Catalin Dimofte.

El arata ca si alte mari companii, precum ArcelorMittal sau Alro, se confrunta cu o situatie similara, din cauza scumpirii energiei electrice.

Pe de alta parte, specialistul in domeniul energiei mentioneaza ca economia este ca un organism viu si nicio companie nu persista vesnic.

“Problema este de echilibru, sa apara alte firme noi. In urma cu 10 ani nu existau toti acesti producatori de componente auto de care s-a umplut Transilvania”, subliniaza Dimofte.

Acesta mai spune ca proprietarii combinatelor de ingrasaminte chimice stiau de mai multi ani ca pretul gazelor va creste.

“Nu ai ce sa faci. Probabil ca productia de ingrasaminte chimice se va localiza in tarile unde e gazul ieftin, precum Rusia”, adauga specialistul, punctand ca romanii trebuie sa se impace cu gandul ca vor cumpara ingrasaminte mai scumpe.

Directorul combinatului Azomures din Targu Mures, Mihai Anitei, spunea in aprilie ca Guvernul trebuie sa faca demersuri pe langa CE pentru subventionarea indirecta a marilor consumatori de gaz pentru ca altfel acestia nu vor face fata preturilor impuse la gaz de catre producatori si se vor inchide.

Autoritatile i-au linistit pentru moment pe marii consumatori industriali, anuntand ca gazele nu se vor scumpi pentru ei in aceasta vara. Astfel, tot ce au reusit sa faca este sa prelungeasca agonia acestor companii pentru cateva luni.

Va reusi oare Romania sa ajunga la echilibrul economic mult visat, daca modelele de business vechi de zeci de ani vor esua? In timp ce “dinozaurii” industriali se pregatesc sa intre in era glaciara, la orizont nu prea se intrevad noi corporatii care sa inghita numarul mare de angajati din actualul sistem.

Consiliul Investitorilor Romani avertizeaza ca "asa-numita liberalizare, care nu inseamna decat o majorare agresiva a pretului gazelor naturale din zacaminte aflate in subsolul romanesc, se va solda cu reducerea a circa 525.000 de locuri de munca in economia nationala (cresterea somajului cu 4 puncte procentuale) si disparitia, anuala, a aproximativ 6,3 miliarde de euro din Produsul Intern Brut al Romaniei (echivalent cu o scadere anuala de 5% a PIB).

O tragedie caraghioasă

Prioritate de Dreapta

Mai precis, gazele exploatate din România trebuie să fie vândute pe piaţa din România la preţurile celor importate din Rusia, care sunt de vreo trei ori mai mari! Dar importurile din Rusia aproape au dispărut. Dependenţa consumului de gaze din România de importurile din Rusia a coborât la 3-4%. În schimb, preţurile trebuie să se îndrepte spre preţul gazelor importate din Rusia! Cum ar putea fi calificat aşa ceva decât o crasă prostie?! Păi, poate fi calificat ca o scârboasă jefuire a României! Cui foloseşte o asemenea situaţie? României, ca ţară? Nu, căci i se interzice de fapt să-şi folosească resursele de gaze, atâtea câte mai există, pentru propria dezvoltare!

Articol de Ilie Şerbănescu (Jurnalul Naţional):

De n-ar fi şi de râs, ar fi doar de plâns! Situaţia prin care trece România în plan energetic are toate datele unei tragedii, dar, în ultimele săptămâni, a devenit şi caraghioasă. Fără existenţa unor minime condiţii care s-o justifice economic şi s-o facă posibilă tehnic, o aşa-zisă liberalizare a preţurilor în energie a fost impusă României de către FMI şi CE. Anomalia acestei impuneri a fost evidenţiată pregnant în 2013 când, sub efectul prăbuşirii consumului de energie primară, preţurile la producător au scăzut, dar, sub efectul asumării guvernamentale a artificialei liberalizări, preţurile la consumator în energie au crescut! Consumatorii industriali ameninţă că închid. Investitorii străini avertizează că pleacă. Discriminatoriu, guvernul îi scuteşte de plăţi pe unii şi îi împovărează pe alţii. Absurdităţile economice abundă. Preţurile cu aprovizionarea cresc când consumul scade! Furnizorii nu mai găsesc cumpărători, dar aceştia din urmă trebuie să plătească mai scump. Si toate acestea într-o ţară care are niscai resurse! Totul este dirijat de la Bruxelles unde nişte birocraţi care nu au nicio legătură cu economia de piaţă pe care o propovăduiesc îşi bat joc de aceasta pe seama ţărilor slabe!

Se credea că s-a atins paroxismul tragediei. Ei bine, nu! Lovite de prăbuşirea consumului au fost înainte de toate importurile. Atenţie, importurile din Rusia (căci altele nici nu există!), care sunt făcute de aşa-zisa liberalizare de la Bruxelles reper în creşterea preţurilor. Mai precis, gazele exploatate din România trebuie să fie vândute pe piaţa din România la preţurile celor importate din Rusia, care sunt de vreo trei ori mai mari! Dar importurile din Rusia aproape au dispărut. Dependenţa consumului de gaze din România de importurile din Rusia a coborât la 3-4%. În schimb, preţurile trebuie să se îndrepte spre preţul gazelor importate din Rusia! Cum ar putea fi calificat aşa ceva decât o crasă prostie?! Păi, poate fi calificat ca o scârboasă jefuire a României! Cui foloseşte o asemenea situaţie? României, ca ţară? Nu, căci i se interzice de fapt să-şi folosească resursele de gaze, atâtea câte mai există, pentru propria dezvoltare! Producătorilor români? Aceştia nu mai deţin decât jumătate din producţia de gaze, restul fiind sub controlul OMV. Distribuitorilor? Desigur, căci aceştia, în situaţia dată, cumpără mai ieftin şi vând mai scump. Dar, vai!, distribuitoriii români nu mai există, distribuţiile de gaze fiind în mâna E.On şi GDF. Pentru cine este deci această liberalizare? Putem nominaliza: pentru austrieci, nemţi şi francezi! Pentru români, deţinătorii resurselor, nu!

Atâta doar că, precum în povestea oii jupuite, dl Hajdinjak, şeful E.On România, cel mai înfocat şi vocal partizan al liberalizării – care ameninţa că E.On va pleca din România dacă oficialităţile de la Bucureşti nu trec la fapte – vine acum şi ne spune public că trebuie oprită liberalizarea întrucât, îl cităm, „rămâne fără clienţi”, circa 140 000 dintre aceştia anunţând că închid. Măi să fie, a jupuit prea multe oi şi rămâne fără lână! (va urma)

Unde am fost în ultimii 25 de ani?

Ţăranul Amar


Naţiunea:

O întrebare care mi-a stăruit mult timp în urechi şi în minte, întrebare pusă de un tânăr proaspăt absolvent de politehnică. Un tânăr ce-și caută cu ardoare un loc de muncă… acasă. Tânărul cu pricina, îmi aducea argumente zdrobitoare, pe care le ştiam deja, în favoarea găsiri unui job, în inginerie, aici la noi acasă, erau discuţii „pro” şi „contra” plecării sale în afară, când la un moment dat ne-a întrebat pe toţi cei de faţă, dacă ştim exact situaţia locurilor de muncă şi a recunoaşterii unor calităţi profesionale acum în România… Apoi, după câteva răspunsuri subiective date de interlocutori, am primit mai multe întrebări care, la drept vorbind, ne-au lăsat fără replică!

…„Voi nu ştiţi care este situaţia locurilor de muncă în ţară? Nu ştiţi că nu poţi lucra în profesia ta decât dacă te umileşti la maxim? Că nu-ţi este răsplătită muncă corespunzător? Nu ştiţi câţi absolvenţi devin şomeri? Nu ştiţi ce prăpastie este între preţuri şi salarii în România? …De ce s-a ajuns aici? Unde aţi fost în ultimii 25 de ani?”…

Apoi, s-a lăsat o linişte deplină… Au năvălit în mintea mea tot soiul de gânduri şi de frânturi de cuvinte, gâtuite, sugrumate şi un gust amar al deznădejdii! Tânărul, avea perfectă dreptate. Naţiunea Română, nu este acasă! Sau poate, mai bine zis, nu a fost acasă. Am fost mereu plecaţi şi la propriu şi la figurat. Am fost şi mai suntem absenţi la marea decimare şi sucombare a societăţii noastre, iar cei care sunt de faţă, asistă neputincioşi la acest supliciu. Marii oligarhi politici şi-au reconsiderat principiile de atac asupra ţării. O fac, dar mai bine mascat, apar la TV şi ne arată că politica românească are şi o faţă umană.

Plâng uneori pentru binele ţării… Se roagă la Dumnezeu, în Parlament, în biserici şi pe unde apucă, să să le fie iertate greşelile şi pentru izbăvirea de păcate… Sunt gata să o ia de la capăt, doar să fie lăsaţi în scaunele puterii… Recunosc orice greşeală a adversarilor politici, ăasigurând totuşi clemenţa acestora… Totul pentru „Binele ţării”! În fapt, cred că sunt două „românii”… Una a lor, cu afacerile lor grele, ilegale ale economiei subterane şi cealaltă a celor mulţi, cea reală, cu salarii de mizerie cu taxe şi preţuri nesimţite şi halucinante cu o economie aproape invizibilă, cu pensii care asigura o moarte, în chinuri, lentă şi sigură a milioanelor de pensionari… Un genocid al naţiunii româneşti!

În ultimii ani apar, tot mai multe figuri la televizor, ale oligarhilor politici, care îşi asigura spatele, transformându-se, precum cameleonul sau ca omida în fluture, exact după forma criticilor. O formă fără fond de fapt, de faţadă şi pentru campanie electorală.

Parchetul, SRi-ul, DNA-ul, poliţia şi alte structuri ale puterii din acest stat îşi joacă bine rolul. Fac dosare, arestări, urmăriri, cu presa după ei, să dea bine în jurnale şi în presa internaţională. Apoi, celor sacrificaţi a fi arestaţi, li se asigură un proces „corect” şi o pedeapsă pe măsură, cu sau fără suspendare, cu o executare cel mai adesea doar de la câteva luni până la câţiva ani, cu un regim semiliber şi cu eliberări pe caz de boală şi/sau pentru bună purtare… Aici intervin magistraţii „unşi’’ de sistem! Toate, aşa pentru binele poporului, şi să vadă prostimea, că, vezi Doamne!, lucrurile se schimbă, pentru că acest regim este mai bun decât precedentul, că actuală putere face ordine în propria sa ograda…

De fapt, totul este un joc de imagine publică a unui Stat cangrenat şi muribund. O cârpeală a faţadei sistemului oligarhic românesc. Totul este bine regizat, pentru a lungi agonia, pentru a putea fiecare să dea bine la TV pentru alegeri, pentru cei 30 la sută dintre naivii şi credulii din zona „gri”, care le asigură lor, oligarhilor politici, sursă de vot…. În acest timp, noi ceilalţi ce facem? Aşteptăm cuminţi o schimbare providenţială. Aşteptăm acel Mesia al politicii româneşti care ne va izbăvi pe toţi. Aşteptăm şi visam cu ochii deschişi şi cu mintea frământată pentru traiul de zi cu zi, de achitarea ratelor, a taxelor, năuciţi de creşterile de preţuri peste noapte. Visam cu ochi deschişi în TV, la acei zombii ai politicii noastre care ne declamă demagogic că a sosit binele pe tărâmul naţiei române odată cu ei!

Atâta timp cât există acest sistem politic bazat în principal prin nerespectarea legii de către Aleşii Neamului, prin promovarea de non-valori în funcţii de conducere, printr-un sistem juridic corupt şi şantajabil, prin promovare pe liste electorale de partide a unor oameni neeligibili şi incompetenţi, neselectati şi neevaluaţi de către nimeni prin imixtiunea politicului în poliţie şi organe de cercetare penală, printr-o reţea de securitate naţională la discreţia politicului. Atâta timp cât se întâmplă toate acestea nu vom putea vorbi despre binele ţării, al cetăţeanului de rând, tot aşa nu vom putea vorbi despre libertăţi, drepturi şi răspunderi depline de la preşedinte la ultimul om în stat!

România în acest moment are nevoie de o Mişcare Naţionalist Radicală, care, fără accente xenofobe şi rasiste, să tindă către o schimbare radicală în toate structurile statului de drept. O mişcare naţională puternică, care să reprezinte şi să apere drepturile şi libertăţile cetăţeanului, ale naţiunii în ansamblu şi care să repună statul de drept în propriile valori şi reguli, pentru binele ţării şi al cetăţeanului de rând. Să impună o profundă respectare a valorilor tradiţionale, a istoriei şi a culturii naţiunii româneşti, la toate nivelurile. Această mişcare ar fi o posibilă soluţie aplicată urgent ţării pentru redresarea şi revigorarea naţiunii. Dacă vom aştepta schimbări profunde de la acest sistem politic, vom rămâne doar cu o eternă speranţa în mai bine, neîmplinită niciodată. Aşteptarea nu a fost şi nu va fi soluţia benefică pentru că generaţiile care vin ne pun deja o întrebare oarecum retorică: „Voi unde aţi fost în ultimii 25 de ani?”.

Băncile austriece nu culeg decât ce au semănat în 2009 şi 2010

Prioritate de Dreapta

Au ajuns să vadă în bilanţuri cât de gravă este situaţia în economie, cu toate datele macro aparent bune. Acum nu îşi mai amintesc că în 2009 şi în 2010 au presat pe toate căile pentru a-şi menţine dobânzile la un nivel abuziv, nelegat în niciun fel de dobânzile de referinţă, dând lecţii tuturor, inclusiv profesorilor universitari de finanţe, despre legitimitatea modului de construcţie a dobânzilor la credite.
Ar trebui să îşi dea seama că în prezent nu culeg decât ceea ce au semă­nat. Nu poţi să laşi un teritoriu în para­gină, din care doar să extragi fără să în­gri­jeşti creşterea durabilă. Amară lecţie.

Ziarul Financiar:
Deşi situaţia macroeconomică pare stabilă, iar oamenii sunt mai mult atenţi la lacrimile brazilienilor de la Campionatul Mondial decât la ce poate fi în neregulă eventual în economia românească, o undă de şoc subterană care poate avea efecte imprevizibile în perioada următoare traversează în aceste momente sistemul bancar.
Băncile austriece, care au o expunere de 25 miliarde de euro pe România, scad în bloc la bursa de la Viena, în frunte cu Erste, care deţine BCR, în urma creşterii provizioanelor pentru credite neperformante în România şi a unor taxe noi impuse în Ungaria. Destabilizarea vine după ce una dintre cele mai mari bănci din Austria, Hypo, naţionalizată deja ca urmare a crizei din 2009, a trebuit să fie din nou ajutată de statul austriac.
Giganţii financiari americani şi europeni au luat deja la ţintă austriecii, reducând preţurile-ţintă ale acţiunilor cu o treime, ceea ce este enorm pe pieţele financiare.
Dintr-odată, canalul austriac devine o sursă de slăbiciune pentru economie, în condiţiile în care pasul doi va fi abţinerea de la finanţări şi de la a prelua risc românesc în general.
Problema este însă că implicarea capitalului austriac în România este atât de puternică şi în atâtea domenii-cheie – bănci, asigurări, petrol, cărămizi, construcţii, lemn, clădiri de birouri, agricultură –, încât instabilitatea poziţiei austriece pe piaţa locală devine chiar un subiect al relaţiilor de stat între România şi Austria.

Dar nu poţi acţiona pe un teritoriu doar pentru a extrage profituri, eventual prin impunerea unor preţuri când eşti în situaţia de a monopoliza exploatarea unei resurse naturale, fără să contribui la dezvoltarea în integralitate a teritoriului respectiv.

Relaţia austriecilor cu România este atât de complicată în acest moment, în­cât nu mai lipseşte mult până când şefii băncilor austriece prezente local, aflate în faţa unui val de insolvenţe, să ceară şefilor companiilor petroliere să o lase mai uşor cu preţurile pentru a nu sufoca în continuare consumatorii deja alienaţi. Pentru că după 2009, din două direcţii au fost loviţi consumatorii români – creşterea dobânzilor bancare şi dublarea preţurilor la energie, incluzând aici combustibilul, electricitatea şi gazul.

Cu 8,5 milioane de locuitori şi un PIB de 310 miliarde de euro în 2013, întrebarea este dacă Austria are anvergura necesară şi puterea financiară pentru a-şi asuma dezvoltarea unei economii cum este cea a României, cu un PIB de 140 de miliarde de euro şi 20 de milioane de locuitori.

Pentru că aici, aşa cum se pre­zintă situaţia astăzi, nu mai este vorba decât de o decizie politică de a lua în mâini soarta unei ţări cum este Româ­nia, un­de deţii punctele-cheie din eco­no­mie şi nu ai cum în noile condiţii să afirmi: „Eu sunt doar un proprietar de com­pa­nii care exploatează resurse natu­rale şi de bănci, voi descurcaţi-vă ca economie“.

Cedarea de către România a punctelor nodale ale economiei retează posibilitatea de a avea pârghii de redresare. Redresarea nu poate să vină decât de acolo de unde vine şi proprietatea, adică din exterior, prin angajamente pe termen lung pe care numai proprietarii şi nu creditorii şi le pot asuma. Să nu creadă proprietarii că dacă nu dau fân cailor, vor mai putea trage căruţa mâine. Pentru că exact în această situaţie am ajuns.

Că nu am ştiut noi să administrăm, să listăm pe bursă campionii naţionali cum au făcut polonezii, de acum laptele este vărsat. Iar acum vine o mare întrebare strategică: dacă cei care au controlul au şi voinţa, dar şi capacitatea de a interveni. Dar ce putere are econo­mia Austriei în situaţia în care, să presu­punem că ar fi de acord să participe la dezvoltarea României prin angajamente de finanţare pe termen lung, prin transfer de tehnologie şi cunoştinţe pentru a reduce decalajele istorice?

Datele arată că din păcate, deşi are o economie sănătoasă ca structură, competitivă, una dintre cele mai mici datorii publice din PIB şi cel mai redus şomaj din UE, puterea sa este în mod disproporţionat amplificată de sistemul bancar, care nu se sprijină decât pe o economie dublă faţă de cea a României (310 mld. euro PIB, faţă de 140 mld. euro România), exporturi duble

(125 mld. euro în 2013, faţă de 50 mld. euro România) şi venituri la buget triple faţă de România (150 mld. euro Austria, 53 mld. euro România în 2013).

Astfel, sistemul bancar austriac are un nivel al activelor de aproape 1.100 mld. euro (!), de peste trei ori PIB-ul Austriei. O diferenţă uriaşă faţă de cele 80 de miliarde de euro active ban­care din România, adică 60% din PIB.

Extinderea băncilor austriece mult peste economia reală le-a şi dat posibilitatea să se extindă în est şi să şi cumpere. Însă aşa cum arăta criza din 2009, gonflarea activului bancar la un nivel mult prea mare faţă de economia reală este o sursă de slăbiciune.

Paradoxal, băncile austriece caută acum în România creştere din companii locale, din antreprenori autohtoni. Dar de unde să îi iei, când aceste companii au fost date peste cap de reducerea drastică a consumului populaţiei, tocmai din pricina dobânzilor bancare împovă­rătoare şi a cheltuielilor cu energia peste limita suportabilă, benzina ajungând astăzi în România mai scumpă decât în Austria, deşi salariul mediu aici este de 350 de euro pe lună, faţă de 2.000 de euro în Austria. Şi constată băncile străine că s-a înjumătăţit numărul companiilor locale cu peste un milion de euro cifră de afaceri în diverse judeţe şi că nu au cui da credite, pur şi simplu. Şi că împrumuturile altor mii de companii nu se rambursează la timp şi trebuie să le provizioneze şi să îşi asume pierderi.

Au ajuns să vadă în bilanţuri cât de gravă este situaţia în economie, cu toate datele macro aparent bune. Acum nu îşi mai amintesc că în 2009 şi în 2010 au presat pe toate căile pentru a-şi menţine dobânzile la un nivel abuziv, nelegat în niciun fel de dobânzile de referinţă, dând lecţii tuturor, inclusiv profesorilor universitari de finanţe, despre legitimitatea modului de construcţie a dobânzilor la credite.

Ar trebui să îşi dea seama că în prezent nu culeg decât ceea ce au semă­nat. Nu poţi să laşi un teritoriu în para­gină, din care doar să extragi fără să în­gri­jeşti creşterea durabilă. Amară lecţie.

2 comentarii :

Anonim spunea...

http://gandeste.org/general/fmi-a-aprobat-confiscarea-economiilor-populatiei-pentru-stabilizarea-datoriilor-suverane/43023

iulie 10, 2014

Riddick spunea...

Da, citisem. De două ori îngrijorător: că se pune la cale, şi că FMI a trebuit consultat pentru măsura asta ori a sugerat-o, de parcă guvernele ar fi puse la mişto.

Hypo-Alpe-Adria sau diferenţa dintre Europa şi Atlantida

Prioritate de Dreapta

     Nu-i decât o etapă în procesul natural, cu final previzibil: desfiinţarea sistemului bancar şi pustiirea Europei.
     Măcar, Continentul nu se va scufunda, ca Atlantida, ci va rămâne ca formă de relief, netocmit şi gol, numită "Uniunea Europeană", bântuită doar de Sfântul Duh. 

Bursa:
      Poruncile lui Dumnezeu sunt pentru oameni, iar, întrucât statele nu sunt oameni, ci, marxist, instrumente de coerciţie asupra oamenilor, rezultă că statele nu trebuie să se supună poruncii "Să nu furi!", ba chiar, exersându-se coercitiv, trebuie să-i fure pe oameni, aşa că n-ar trebui să fim stupefiaţi că Austria s-a decis să-i fure pe austrieci, anulându-le dreptul să-şi primească înapoi banii cu care împrumutaseră banca de stat Hypo-Alpe-Adria (un împrumut garantat de stat); pentru că Austria este un stat, iar austriecii sunt nişte oameni, care, chiar dacă sunt consideraţi drept ţiganii nemţilor, totuşi au un Parlament ca oricare altă naţiune democratică, dispus să aprobe legea furtului de stat, surprind democraţia a cărei expresie zice că este - nimic deosebit şi dacă insistăm să fim şocaţi, atunci ne dăm lebede şi cunoaştem cu toţii ce soartă au lebedele din Prater.
     Marţi.
     Aceasta este ziua - marţi, 8 iulie 2014 - în care Parlamentul Austriei a aprobat legea, promovată, în iunie, de ministrul de Finanţe Michael Spindelegger, care a exclus intrarea în insolvenţă a băncii, (ar fi afectat deţinători ai unor obligaţiuni în valoare de 11 miliarde de euro, cu prioritate la plată), preferând să impună pierderi deţinătorilor de obligaţiuni fără prioritate la plată şi foştilor proprietari ai Hypo Alpe, între care Bayerische Landesbank (banca bavareză de stat, din München, amestecată în mod inexplicabil în proprietatea băncii austriecilor, pe care, de fapt, îi dispreţuiesc).
     Măsura a fost legiferată în pofida oricăror avertismente formulate fie de membri ai autorităţilor europene, îngrijoraţi că gestul de confiscare bănească nu mai are loc la periferia Uniunii Europene, cum s-a petrecut în Cipru şi la Bankia spaniolă, ci în centrul Continentului; fie de sistemul bancar austriac, îngrijorat de explozia neîncrederii clienţilor lor; fie de societăţile internaţionale de rating, care au prevăzut downgradarea Austriei.      Dar, membrii autorităţilor europene nu au suflat nici un cuvânt despre faptul că o astfel de lege situează Austria în afara Uniunii Europene, al cărei al treilea obiectiv, din lista de la Maastricht, consta în "apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor europeni", ca să nu mai vorbim de Carta Drepturilor Fundamentale.
     Tot aşa, bancherii austrieci nu au suflat nici un cuvânt despre faptul că sunt dispuşi să procedeze la fel cu Hypo-Ape-Adria, într-o situaţie similară, aşa cum oricare bancă europeană ar face-o, de când Uniunea Europeană a adoptat, la 12 decembrie 2013, Directiva care să permită confiscarea banilor clienţilor, când s-ar afla în pericolul falimentului.
     Iar societăţile de rating au omis să explice că ştergerea datoriilor statului austriac către cetăţenii săi reprezintă un "default suveran", adică intrarea în încetare de plăţi a statului, mai pe româneşte, falimentul Austriei, ca stat.
     Dar, nici pe Grecia nu a declarat-o nimeni în faliment, dar nu pentru că nu a dat faliment, ci pentru că expresia ar fi fost prea explicită.
     Ei bine, ceea ce toată lumea este hotărâtă să evite, nu este falimentul, ci caracterul său explicit.
     În realitate, cu toţii preferă ca statul să încalce Poruncile, dar nu explicit: să fure, dar să fure prin taxe, impozite şi inflaţie, iar nu să se apuce să fure la drumul mare, conform Directivei europene, înainte cu doar cinci luni ca ea să fi devenit lege (întâi ianuarie 2015).
     Fondul Monetar Internaţional (FMI) este extrem de îngrijorat de caracterul explicit al unor astfel de măsuri; pe baza experienţei nemţeşti, rezultate imediat după căderea celui de-al Treilea Reich, FMI recomandă Uniunii Europene să purceadă cu bruschete la confiscarea economiilor populaţiei (taxând averea) şi nu care cumva să dea vreun avertisment că o va face, pentru că, atunci, averile cetăţenilor vor fugi de pe Continent şi statele vor rămâne cu ochii-n soare.
     Marţi.
     Hypo-Alpe-Adria.
     Austria.
     Nu-i decât o etapă în procesul natural, cu final previzibil: desfiinţarea sistemului bancar şi pustiirea Europei.
     Măcar, Continentul nu se va scufunda, ca Atlantida, ci va rămâne ca formă de relief, netocmit şi gol, numită "Uniunea Europeană", bântuită doar de Sfântul Duh. 

     NOTĂ
 
     În ciuda celor care mă vor întreba dacă mi-am luat pastiluţele, ori dacă m-am dezbrăcat de cămaşa de forţă, apreciez că singurul defect al acestui articol constă în caracterul său explicit.

Un comentariu :

Riddick spunea...

Tot de Make, de la Bursa:

"Desigur, UE nu fură, ci urgiseşte"

http://riddickro.blogspot.ro/2013/04/desigur-ue-nu-fura-ci-urgiseste.html

Buluceala de la BNR

Prioritate de Dreapta


Articol de Ilie Şerbănescu (Jurnalul Naţional):
În tumultul politic dus până la absurd de către partidele din România, aproape a fost trecută cu vederea votarea, în ultimă instanţă tot în cheie politică, a noii componenţe a Consiliului de administraţie al BNR, în frunte cu guvernatorul. Vot în iunie, într-un moment de tensiune politică majoră, cu toate că noua conducere a BNR trebuia să intre în pâine abia din octombrie! Vot de convergenţă maximă! De mirare nu este, pentru că era vorba de o decizie dintre acelea agreate (citeşte comandate) extern, pe care forţele politice din România, indiferent dacă în dispută între ele, le urmează cu scrupulozitate.
Ba se poate spune că episodul a fost montat astfel pentru a demonstra devotamentul liniar de la stânga la dreapta al periferiei dâmboviţene faţă de comenzile venite de la centru, aşa cum se cade pentru o colonie autentică, punându-se clar în evidenţă că disputele politice în care părţile par gata să se înjunghie sunt de fapt menite să abată diversionist atenţia publică de la marile probleme care sunt sociale şi în a căror ascundere sunt interesate atât centrul cât şi servanţii acestuia de la periferie.
Dar nu numai din acest punct de vedere alegerea în devans şi componenţa noului Consiliu de administraţie al BNR sunt simbolistice pentru România politică şi social-economică actuală, pentru statutul ei în UE şi în lume. Aproape emblematică este buluceala pentru acest Consiliu. Economişti cu reputaţie, pe care o câştigaseră în funcţii publice sau în mediul academic, s-au îmbulzit pur şi simplu să prindă un loc în noul Consiliu. S-ar zice normal, având în vedere notorietatea şi prestigiul acestui organism. Dar, „reputaţii” ştiau prea bine că nu propria carte de vizită îi aducea acolo, ci blagoslovirea din partea unui partid politic, ceea ce în actuala stare a lucrurilor echivala cu blagoslovirea lui Dumnezeu de către Satana. Încă şi mai bine, „reputaţii” ştiau că a merge în consiliul cu pricina însemna nimic altceva decât văcsuirea gheteleor capitalului străin. Căci nu poate fi în mod obiectiv vorba de altceva în măsura în care întregul sistem se află sub controlul băncilor străine. Că este aşa o dovedeşte cel puţin indirect şi faptul că îmbulzeala noilor „reputaţi” a lăsat pe dinafară tocmai pe singurul dintre cei vechi care susţinuseră în spaţiul public de mai multe ori nevoia unei bănci strategice româneşti, care să contribuie la dezvoltarea ţării şi nu la subordonarea firavului capital public din sistem jocurilor capitalului străin. Dar cel mai trist lucru este că „reputaţii” nici nu ar avea unde să-şi exercite reputaţia, întrucât bănci româneşti care să lupte pentru dezvoltarea ţării nici nu există, iar demnităţile publice tot în acest spaţiu al derivei naţionale se mişcă. Si atunci, dacă tot nu-i rost de altceva decât de văcsuirea unor ghete străine, măcar să stai la căldurică şi să mai ai timp să scrii şi niscai cărţi despre mântuirea capitalistă a României!