Prioritate de Dreapta
Ziarul Naţiunea:
„Constructul
de integrare a Europei cunoscut sub numele de Uniune Europeană se află
astăzi şi într-o criză de identitate. Pe fundalul unei perioade
îndelungate de criză economică au apărut şi primele semne de îndoială
faţă de proiectul de integrare a Europei. Pentru a înţelege mai binea
ceastă atitudine critică faţă de modul şi mai ales de procesul
unificării Europei trebuie mai întâi să precizăm ce înseamnă şi la ce se
referă termenul de euroscepticism. Acest termen nou în limbajul politic
apare, tot mai frecvent, în ultima vreme, de la micul contribuabil şi
până la nivel de naţiune. Neologismul compus din denumirea geografică a
continentului şi substantivul scepticism, care se trage din greacă
–„skeptios” = „căutător”, este mai degrabă un termen generic decât o
disciplină filosofică opusă dogmatismului politic. Euroscepticismul nu
trebuie confundat cu anti-europenismul sau cu naţionalismul, el nu este
un ateism politic ci o căutare după o altă Europă.
Motivele
euroscepticismului sunt cel puţin la fel de diferite cum sunt şi
popoarele Europei. Pentru a analiza şi a înţelege mai bine acest
fenomen, trebuie identificate motivele particulare, adică ale fiecărui
stat, ale fiecărei categorii sociale, care îi determină pe oameni să
devină eurosceptici. Având în vedere faptul că Europa se afla astăzi, în
ciuda aparenţelor de unitate, la începutul şi nula apogeul integrării,
are şi euroscepticismul o justificare firească, întrucât, prin logica şi
definiţia sa, el este mai aproape de statutul de independenţă şi
suveranitate a fiecărui stat, decât de dezideratul integrării. Deoarece
procesul de unificare al Europei generează, în special la periferia
continentului, probleme economice, ca urmare a dezindustrializării,
cetăţenii înţeleg tot mai puţin de ce imaginea lăudabilă, însă abstractă
a proiectului european numit „garant al păcii şi prosperităţii” se
suprapune cu tensiunea socială devenită realitate. Pe cât de abstract şi
de general pare euroscepticismul în discursul politic şi public, pe
atât de concret devine protestul împotriva Germaniei prin pancartele
agitate şi sloganurile scandate de la Nikosia la Lisabona.
Faptul
că grafica acestor pancarte prelucrează cu obstinaţie fizionomia mereu
aceluiaşi dictator, cea a lui Hitler, trezeşte întrebarea de ce
protestul euroscepticilor nu se îndreaptă împotriva actorilor politici
de la Bruxelles ai Uniunii Europene sau împotriva altor state membre ale
Uniunii decât Germania, de ce vizează mereu Berlinul şi conducerea
Republicii Federale. Se pare că binomul Bruxelles – Berlin anihilează
oricare iniţiativă politică a celorlalte capitale europene. Desigur că
preluarea crescândă de răspundere şi responsabilitate de către Berlin în
Europa creează Germaniei şi o suprafaţă mai mare pentru critică mai
mult sau mai puţin fondată. Scopul final al integrării este bunăstarea
tuturor cetăţenilor europeni şi nu performanţa economică a unora prin
redistribuirea factorilor de producţie în Europa.
Euroscepticismul
începe să se insinueze pretutindeni în Europa, inclusiv în Germania.
Euroscepticismul german vizează contribuţia Germaniei la proiectul
european prin transferurile germane către Bruxelles de 214 Euro pe cap
de locuitor, adică o sumă uşor peste media UE-27, de 190 Euro. Proiectul
european creează, prin excedentul comercial al Germaniei de peste 500
de miliarde de Euro, locuri de muncă, dar şi imaginea de performanţă
economică. Aşadar, Germania, principalul contributor în Europa Unită,
motor al dezvoltării generale pe continent, ba poate chiar şi filantrop
pentru alte ţări membre ale Uniunii. Este oare fidelă realităţii o
asemenea reprezentare?
Realităţile
sunt mai nuanţate. Analiza euroscepticismului raportat de la stat la
stat porneşte de la răspunderea socială faţă de proprii cetăţeni, care
trebuie asigurată şi în contextul migraţiei din est spre vest a forţei
de muncă. Răspunderea în această privinţă revine statului national şi nu
Europei. Aşadar, europenizăm performanţa, însă nu şi răspunderea
socială, care rămâne tot în sarcina statului naţional, după cum tot lui
îi revine şi dreptul de a stimula economia, de a-şi proteja unităţile de
producţie, astfel încât să poată asigura un trai decent propriilor
cetăţeni.
Având
în vedere că dreptul de vot al aşa zişilor cetăţeni europeni este
limitat doar în cadrul ţărilor lor de origine şi nu este europenizat
precum forţa lor de muncă, este foarte probabil că într-un viitor
apropiat, forma de euroscepticism pe care o reprezintă nemulţumirile
oamenilor să se articuleze prin vot la nivelul naţional al ţărilor
membre. Aşteptările fireşti ale acestor cetăţeni nu pot fi satisfăcute
cu lozinci de gândire grandioasă sau cu sacrificii pentru un trai mai
bun în viitor. În timp ce unele state membre ale Uniunii se înzestrează
mereu cu viziuni de dimensiuni politice şi arhitecturale
supradimensionate, alte state membre nu au nicio viziune. Pentru unii
Europa este o preocupare neîntreruptă, iar pentru alţii un subiect
îndepărtat. Tocmai de aceea paşii în Europa nu se pot justifica doar
prin iniţiativa unuia ci impune mereu şi acceptul celuilalt sau
celorlalţi pentru un parteneriat.
În
România euroscepticismul sau mai degrabă eurorealismul a apărut recent,
adică mai târziu decât în alte state membre ale Uniunii Europene.
Prezenţa sa, tot mai remarcată în spaţiul public, are în mare măsură, ca
fond politic, intervenţia Bruxelles-ului şi a unor capitale europene în
conflictul constituţional din vara anului trecut după cum se datorează
şi politicii de austeritate impusă de Bruxelles. Este drept ca
euroscepticismul apare cu întârziere în România, dar acest lucru nu-l
împiedica să devină un factor mobilizant, aşa cum s-a întâmplat cu alte
răbufniri politice din istoria recentă a ţării. Pentru mulţi romani,
aderarea la Uniunea Europeană a înlocuit în primii ani ai integrării
propaganda comunistă semi-sacrosanctă cu basme de bunăstare şi fericire.
Bilanţul pentru omul de rând astăzi, la peste cinci ani după aderarea
la Uniunea Europeană, cuprinde inevitabil starea deplorabilă a economiei
ţării pe urma dezindustrializării, suspiciunea firească faţă de
climatul poliţienesc întreţinut de serviciile secrete, o atmosferă de
neîncredere în instituţiile statului, corupţia, erodarea democraţiei,
dar şi lipsa de speranţă într-o schimbare spre bine. Iar faptul că
demnitari europeni de laBruxelles şi lideri din state europene s-au
implicat public în conflictul pe tema suspendării preşedintelui şi a
îndepărtării de la putere a unei grupări politice ale cărei guverne din
ultimii câţiva ani au atins o cifră record la neabsorbţia de fonduri
datorită corupţiei, justifică întrebarea dacă nu cumva Bruxelles-ul
sprijină de fapt corupţia în România in loc să o combată.
Raporturile
între parteneri inegali sunt mult mai vulnerabile în astfel de
conjuncturi. Egali la obligaţii înseamnă a fi egali şi la drepturi şi de
a beneficia şi de egalitatea şanselor între ţările în curs de
dezvoltare din Europa de est şi de sud şi cele în curs de consolidare a
industriei din centrul continentului. Instituţiile europene au rolul de
garant al tratatelor dar şi de mediator în articularea intereselor
naţionale ale diferitelor state, pentru a preveni o situaţie de folosire
a corupţiei în scopul implementării unui Realpolitik. Dacă realizarea
şi implementarea principiilor statului de drept şi lupta împotriva
corupţiei sunt obiectivele centrale ale integrării europene, atunci
trebuie să admitem că şi corupţia are nu doar corupţi, dar şi
corupători. În această privinţă, istoria cel puţin ne dă dreptate. Iar
instituţia Parlamentului European reprezintă cel mai potrivit sediu
pentru un management al memoriei istorice. Permiteţi -mi, de aceea, un
scurt rapel istoric.
După
Primul Război Mondial premierii români Brătianu şi Averescu au negociat
aproape şase ani cu Germania pentru o sumă de aproximativ cinci
miliarde de Reichsmark din afacerea devastatoare numită „Banca Generală”
din timpul ocupaţiei germane în 1918. Germania nu era dispusă să
plătească absolut nimic României. Într-un limbaj ales, respectabilul
ministru de externe al Germaniei, Gustav Stresemann, laureat al
premiului Nobel pentru Pace,scria la data de 13 noiembrie 1926 într-o
telegramă către Ambasada germană de la Bucureşti că se arată dispus de a
– textual – “omorî” acea datorie a Germaniei faţă de România cu bani,
solicitând ambasadorul de la Bucureşti să identifice cercuri
„interesate” din ţara care ar putea, contra unei plăţi, abandona
problema.
Această
tactică îndoielnică s-a ascuns bine sub paravanul corectitudinii şi
pretextul bunelor relaţii economice. Probabil că suma oferită pe cale
privată de Stresemann a fost convingătoare pentru domnul Averescu,
obiectivul recomandării germane, care a încheiat apoi pentru totdeauna
tratativele pe tema „Băncii Generale”. Dacă numele “GustavStresemann”
are astăzi o conotaţie atât de pozitivă, fiind chiar şi numele a
nenumărate licee şi institute din Germania, ce garanţii avem noi că nu
s-ar putea păstra tactica sa şi faţă de România din zilele noastre când
este vorba de o datorie istorică mult mai mare? Precum se poate observa,
discuţia pe tema datoriei neachitate a Germaniei după 1947 de peste un
miliard de Reichsmark în baza Tratatului de Cliring, care stă astăzi în
centrul atenţiei noastre la acest eveniment, nu este prima de acest gen
în istoria celor douăstate; nu este pentru prima dată când România a
rămas păgubita.
O
ţară la nivelul Germaniei ar trebui cu atât mai mult astăzi, în familia
europeană unită şi instituţional, să trateze România ca pe un partener
egal şi să se arate responsabilă pentru faptul că a rămas, nu o dată în
istorie, datornică faţă de România. Relaţia economică româno-germană din
perioada 1936-1944 bazată pe cliring şi cursuri de schimb fixe mi-a
trezit interesul în mod special. Mai ales extrasul de cont al Casei de
Compensaţie a Germaniei, o instituţie pe lângă Reichsbank, a stat în
centrul atenţiei, deoarece prezintă soldurile Germaniei faţă de ţările
asociate în acest model de colaborare. Suma de 1,126 miliarde Reichsmark
evidenţiată în acest extras de cont a reprezentat la început doar o
constatare şi un argument în cadrul unor publicaţii; ulterior a devenit o
provocare.
Lipsă
acută de valută a Germaniei în urma Primului Război Mondial a
determinat încheierea de contracte nonvalutare bazate pe schimburi de
mărfuri între Germania şi alte state. Un asemenea acord a fost încheiat
cu România deja din anul 1936. Prin acest acord s-a stabilit ca plăţile
dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din
alte obligaţii de stat şi particulare, să fie efectuate prin cliring
bilateral între Banca Naţională a României şi Casa de Compensaţie
germană. Printr-o clauză, Banca Naţională a fost însă obligată să achite
exportatorii din România, chiar dacă sumele necesare pentru aceasta
depăşeau vărsămintele în Lei ale importatorilor. Deoarece Germania celui
de al treilea Reich importa din România mai mult decât exporta, această
obligaţie, la început limitată ca sumă, a ajuns în anul 1942 să nu mai
aibă nicio limită convenţională de sumă.
Fluxul
de mărfuri româneşti spre Germania, fără un flux corespunzător dinspre
Germania spre România, s-a soldat cu sărăcirea de mărfuri a populaţiei
româneşti, cu o creştere a inflaţiei şi cu o creanţă în mărci
nevalorificabilă a Băncii Naţionale a României faţă de Casa de
Compensaţie Germană. Această creanţă a reprezentat un credit forţat în
mărfuri acordat economiei germane de economia românească. Deşi au
existat preocupări şi intenţii concrete pentru frânarea creşterii
şoldului (ca urmare a schimbului neechivalent cu Germania), acestea au
fost respinse sau doar formal acceptate de către Berlin.
Conform
lucrărilor de specialitate, la nivelul anului 1944, soldul activ pentru
România rezultat ca urmare a operaţiunilor de cliring româno-german
depăşea un miliard de Reichsmark. Acest sold este confirmat şi de surse
oficiale externe, precum Casa de Compensaţie Germană – instituţie ce
ţinea evidenţa operaţiunilor de cliring pe lângă Reichsbank, Banca
Reglementelor din Basel şi Academia Româna. Consider oportună
prezentarea cadrului legal în contexttul căruia am invocat recuperarea
datoriilor Germaniei din relaţiile comerciale cu România. În primul
rând, invoc art. 28, alin. 4, din Tratatul de Pace dintre România şi
Puterile Aliate şi Asociate, adoptat în 10 februarie 1947, la Paris. Dat
fiind faptul că derularea plăţilor dintre Germania şi România s-a făcut
în baza Acordului pentru Reglementarea Plăţilor din 1936, acest acord
nu cade sub incidenţa Tratatului de Pace de la Paris, care prevede
explicit că România nu renunţă la pretenţii rezultând din contracte şi
alte obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum şi din
drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată. În următoarea propoziţie
citim ca „această renunţare va fi considerată ca înglobând creanţele… “.
Adjectivul
demonstrativ la începutul propoziţiei „această “ se referă la
propoziţia precedentă, în care se explica condiţiile renunţării.
Formularea alin. 4 din art. 28 cu precizarea renunţării României la
pretenţii împotriva Germaniei şi a fixării datei de 8 mai 1945 (ziua de
armistiţiu a Reichului) pentru scadenţa pretenţiilor face ca lucrurile
să fie cât se poate de clare. Efectele juridice ale Acordului pentru
Reglementarea Plăţilor din 1936 sunt, fără îndoială, drepturi şi
pretenţii dobândite dinainte de 1 septembrie 1939 şi ca urmare excluse
de la renunţarea la pretenţii împotriva Germaniei, care se referă doar
la angajamente din timpul războiului. Aşa cum reiese din reglemntările
Tratatului, soldul României nu s-a prescris.
Doresc
să mai precizez că, în cadrul Conferinţei de la Londra, din anul
1953,când Germania şi-a asumat întreaga răspundere şi responsabilitate
pentru toate datoriile Reichului, a lămurit şi problema soldurilor
deficitare rezultate din operaţiunile de cliring derulate cu Belgia,
Franţa, Elveţia, România etc. Motivul pentru care România nu a
participat la Conferinţa de la Londra se bazează pe art. 5 alin. 4 al
Tratatului acestei conferinţe, care este identic cu articolul 28 din
Tratatul de Pace de la Paris. Ambele acte normative exonerează Germania
de plată despăgubirilor aferente perioadei 1.09.1939 şi 8.05.1944. În
concluzie, acest sold este descoperit şi în ziua de astăzi. Este bine de
ştiut că această sumă nu reprezintă nici o despăgubire de război.
Se
poate naşte întrebarea cum se calculează suma de 19,5 miliarde Euro?
Plecând de la aprecierea că 1 Reichsmark este evaluat, în prezent, la
3,3 Euro, se poate calcula, estimativ, valoarea cuantumului datoriei:
3,717 miliarde Euro, fără a mai adăuga şi dobânda aferentă celor 69 de
ani – din 1944 până în 2013; fără a ne lansa într-un calcul matematic
costisitor de actualizare, ci doar dacă am calcula o dobândă moderată de
doar 2,5% pe an, se poate aprecia că valoarea totală a datoriei (suma
iniţială şi dobânda capitalizată) se ridică la aproximativ 19,5 miliarde
de Euro.
În
cadrul unei dezbateri din luna martie 2012, sub egida Consiliului de
Administraţie al Băncii Naţionale a României se confirmă existenţa
creanţei asupra Germaniei la Casa de Compensaţie de aproximativ un
miliard Reichsmark la sfârşitul anului 1944, fapt ce constituie un mare
progres faţă de discreţia remarcabilă a acestei instituţii în ultimii
doi ani. Cel mai mare succes al acestei dezbateri îl reprezintă faptul
că totuşi Bana Naţională admite existenţa unei datorii a Germaniei faţă
de România în 1947 de 14 miliarde de Lei, ce a fost considerată de
autorităţile acelor timpuri ca fiind o „creanţă nesigură asupra
străinătăţii “. Ceea ce a fost nesigur în 1947 nu se mai poate spune
astăzi despre motorul economic al Europei.
Pe
scurt doresc sa menționez că sub incidenţa Tratatului de Pace de la
Paris ca de asemenea şi creanțele private necompensate în valoare de mai
multe sute de milioane de Reichsmark ale firmelor şi persoanelor din
Romania care au obținut o sentința favorabila în baza Tribunalului
Arbitrar Mixt, romano-german în perioada 1919-1928, înființat în baza
art. 304, alin. b 2 alTratatului de la Versailles.
În
privinţa părerii românilor despre datoria Germaniei, aş aminti faptul
că până în prezent peste 5600 de români au semnat o petiţie lansată de
mine pentru a determina guvernul să negocieze cu Germania pentru
recuperarea creanţei din acordul de cliring cu Germania. Având în vedere
că rata de penetrare a serviciilor web este în Germania conform unui
studiu publicat recent dublă faţă de rata de penetrare a serviciilor web
din România şi că Germania are o populaţie de aproape patru ori mai
mare decât România, 5600 de semnături în ţară ar fi echivalentul la
aproximativ 45000 de semnături în Germania. Această cifră de proporţii
arată incontestabil că românul nu a uitat de această datorie istorică.
România
nu are nimic de ascuns, ci doar de profitat de transparenţa maximă în
aceste demersuri. Să nu uităm că Germania este o ţară cu un codex moral
recunoscut, care se manifestă şi prin demersurile partidului „Die
Linke“, partid cu 12 la sută din Bundestag, în lămurirea acestei creanţe
iniţiind in 2010 două interpelări.
Distinsă
asistenţă, Permiteţi-mi, înainte de a încheia, câteva remarci. Demersul
tematic al acestui simpozion nu este unul antieuropean, nici unul
antigerman. Incidentele de parcurs european (fie el şi un parcurs
istoric) nu trebuie instrumentate sau dramatizate, dar nici trecute cu
vederea şi cronicizate, ci gestionate cu bună credinţă. Rezervele faţă
de instituţiile europene şi faţă de preeminenţa Germaniei în Europa
Unită nu trebuie să-şi găsească în asemenea situaţii surse de potenţare a
euroscepticismului.
Euroscepticismul
zilei de astăzi nu este un obstacol de neocolit şi nici o boală
incurabilă, ci mai degrabă un simptom şi un semnal faţă de care se poate
acţiona în conformitate cu interesele generale europene. Marile mutaţii
istorice se nasc de obicei din acumulări de detalii – şi izbucnesc nu
odată tot printr-un detaliu – pentru a ajunge la o nouă stare.
Studiul
de caz prezentat aici este doar unul din sumedenia de detalii care se
aglutinează zi de zi pentru a da consistenta euroscepticismului ridicat
pe valul crizei şi al politicilor de austeritate aflate într-o
nefericită modă. Situaţia, rămasă deschisă, din relaţiile româno-germane
prezentată aici generează, şi ea, o doză mai mare sau mai mică de
scepticism şi neîncredere – şi în privinţa politicii Germaniei faţă de
partenerii săi europeni de ieri şi de azi, şi faţă de etaloanele morale
ale Europei Unite. Euroscepticismul de astăzi nu este însă o tendinţă
inexorabilă şi el începe de altfel a fi convertit în eurorealism.
Următorul pas, salutar, ar trebui să fie o tendinţă pe care aş numi-o
euroconstructivism. Într-o asemenea viziune poate fi soluţionat şi cazul
încă deschis din relaţiile româno-germane dezbătut astăzi aici.”
(Discurs rostit în cadrul Parlamentului European)
luni, 15 iulie 2013
duminică, 14 iulie 2013
Regionalizare, federalizare şi steaguri
Prioritate de dreapta
România se rupe definitiv? Dragnea, despre regionalizare, federalizare şi steaguri
Gura păcătosului: regiunile “vor rupe definitiv România”. De comunism? Vicepremierul Dragnea se îmbată cu apă plată, la Balvanyos: “Regionalizarea României nu înseamnă federalizare”. Dar propune steaguri regionale.
Ministrul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, vicepremierul Liviu Dragnea, a spus că regionalizarea nu înseamnă federalizare, că nu presupune descentralizarea caracterului naţional şi unitar al statului român şi a dat asigurări că acest proces nu va atrage după sine desfiinţarea judeţelor sau a altor structuri administrativ-teritoriale existente, transmite Agerpres.
Vicepremierul Liviu Dragnea a conchis că înfiinţarea regiunilor este calea de a “rupe definitiv România de comunism”, menţionând că, înainte de desenarea graniţelor regiunilor, preferă să se facă o mie de “măsurători”, pentru ca modelul final să fie unul de succes, să ducă la dezvoltarea şi prosperitatea ţării.
Steaguri regionale
Vicepremierul Liviu Dragnea afirmă că va propune Guvernului un proiect de act normativ prin care să se creeze posibilitatea legală ca o autoritate locală să adopte un steag propriu şi prin care să se stabilească nişte reguli minime privind dimensiunea şi arborarea. Vicepremierul Liviu Dragnea a declarat, vineri, într-o conferinţă de presă la Balvanyos, judeţul Covasna, că va propune Guvernului un proiect de act normativ prin care să se reglementeze posibilitatea pentru comunităţile locale organizate în unităţi administrativ-teritoriale să îşi aprobe steaguri proprii, transmite Mediafax.
Dragnea a explicat că în acest proiect ar urma să fie stabilite nişte reguli minime de dimensiune şi de arborare. “Un principiu esenţial, steagurile proprii să poată fi arborate pe instituţii publice, primării, consilii judeţene şi instituţii subordonate autorităţilor locale”, a subliniat vicepremierul Liviu Dragnea.
Întrebat despre steagurile comunităţilor etnice, precum cele secuieşti, Dragnea a spus că Guvernul nu poate reglementa decât pentru unităţi administrativ-teritoriale. El a precizat că acest proiect va fi elaborat după ce va avea loc o consultare “serioasă” cu autorităţile locale şi cu toate structurile asociative ale autorităţilor locale din România. “Vreau să adoptăm cât mai repede acest act normativ care să reglementeze un domeniu care, în mod inexplicabil, a rămas negrelementat, şi anume să se creeze, pe de o parte, posibilitatea legală prin care o autoritate locală să adopte un steag propriu, iar pe de altă parte să stabilim nişte reguli minimale”, a conchis vicepremierul Liviu Dragnea.
Dragnea: Aparatul de stat păstrează în linii mari “tipul sovietic”
Vicepremierul Liviu Dragnea consideră că structura aparatului administrativ de stat a rămas aproape neschimbată în ultimii 23 de ani şi că este nevoie de o descentralizare reală pentru a se schimba nu doar structura, ci şi “metehne şi mentalităţi”. Dragnea susţine necesitatea realizării unei descentralizări autentice şi garantarea prin Constituţie a ireversibilităţii acestui proces.
Potrivit lui Liviu Dragnea, structurile aparatului de stat păstrează în linii mari “tipul sovietic”, iar instituţiile şi-au schimbat doar denumirile, dar au păstrat ‘arhitectura, metehnele şi mentalităţile’. În opinia sa, regionalizarea va rezolva această problemă, însă condiţia esenţială este ca în paralel să se realizeze şi o descentralizare autentică.
“Regionalizarea nu e un simplu joc de puzzle. Regionalizare fără descentralizare e nimic. Principalul motor al dezvoltării şi modernizării statului român e descentralizarea”, a declarat vineri Liviu Dragnea, care participă la o dezbatere publică pe tema regionalizării la Balvanyos.
Vicepremierul e de părere că în viitoarea Constituţie a României trebuie stipulat faptul că procesul de descentralizare este ireversibil, pentru a exista garanţia că nici o putere nu va putea aduce trecutul înapoi.
Organizarea administrativă în perioada antebelică şi interbelică (1864-1945)
Prin Legea rurală din 11 iunie 1862 se reglementa diferenţiat administraţia urbană de cea rurală, prin crearea comunelor urbane şi comunelor rurale. Se înfiinţa pentru prima dată comuna rurală, condusă de primar şi dotată cu personalitate juridică proprie. Primarii comunelor rurale erau aprobaţi de prefect iar cei ai comunelor urbane erau numiţi de domn.La 31 martie 1864, domnitorul Al. I. Cuza (1859-1864) a promulgat Legea nr. 394 pentru comunele urbane şi rurale şi pentru înfiinţarea consiliilor judeţene. Astfel, se reglementa distinct administraţia urbană faţă de cea rurală. Totodată, comuna rurală căpăta personalitate juridică. Fiecare comună avea o casă a comunei, numită Primărie, iar cele urbane aveau un corp de pompieri şi, în caz că aveau peste 6000 de locuitori, aveau şi un spital.
Prin Legea pentru consiliile judeţene nr. 396 din 2/14 aprilie 1864 s-a prevăzut în fiecare judeţ existenţa unui consiliu care se aduna şi reprezenta interesele locale, colective şi economice ale judeţului. Judeţul avea ca subdiviziune plasa (ocolul), ce grupa mai multe comune urbane ori rurale după criterii geografice şi economice. Alegerea consiliului judeţean se făcea pe ocoale. Consiliul judeţean alegea, dintre membrii săi, un comitet permanent, compus din trei membri, prezidat de prefectul judeţului, care era comisarul guvernului pe lângă consiliu.
Ulterior, prin Legea din 31 mai 1904, printre alte modificări şi completări, s-a introdus un alineat nou (alin. 2) la art. 1, care prevedea că judeţul este persoană juridică. Consiliul judeţean se compunea din câte doi membri trimişi de fiecare plasă. Aceştia erau aleşi de colegiul electoral din fiecare plasă.
La sfârşitul Primului Război Mondial, s-au unit cu patria mamă provinciile istorice Basarabia, Bucovina şi Transilvania. La 27 martie 1918, în urma unei hotărâri adoptate de Sfatul Ţării de la Chişinău, s-a alipit României un teritoriu ce cuprindea nouă judeţe: Hotin, Soroca, Orheiu, Chişinău, Bender, Cahul, Akkerman (Cetatea Albă), Ismail şi Bălţi.
La 11/24 decembrie 1918 a fost emis Decretul de organizare a provinciei Transilvania, potrivit căruia ‘serviciile publice’ rămâneau sub conducerea Consiliului Dirigent, prin care se proceda la o împărţire a teritoriului în 23 de judeţe: Făgăraş, Sibiu, Hunedoara, Alba, Turda-Arieş, Bistriţa-Năsăud, Târnava-Mare, Târnava-Mică, Mureş-Turda, Cojocna, Solnoc-Dăbâca, Ciuc, Braşov, Trei-Scaune, Sălaj, Sătmar, Bihor, Arad, Maramureş, Bichiş, Cenat, Timiş-Torontal, Odorhei. Acestea erau conduse de prefecţi numiţi.
Constituţia din 1923 prevedea că din punct de vedere administrativ-teritorial România se împărţea în judeţe iar judeţele era formate, la rândul lor, din comune. Numărul, întinderea şi subdiviziunea lor teritorială erau stabilite prin Decretul din 7 octombrie 1925, prin care funcţiile organelor administrative se păstrau neschimbate. Numărul judeţelor creştea însă la 66.
În baza Decretului Regal nr. 2465 din 25 septembrie 1925, erau declarate municipii 17 comune urbane: Arad, Braşov, Brăila, Bucureşti, Cernăuţi, Cetatea-Albă, Chişinău, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Sibiu, Târgu-Mureş şi Timişoara.
Potrivit Legii administrative din 27 martie 1936 şi Regulamentului său de aplicare, din 18 februarie 1937, teritoriul ţării era împărţit în judeţe şi comune, investite cu personalitate juridică, având un patrimoniu şi organe administrative proprii de conducere. Astfel, plasa era definită ca o circumscripţie administrativă a judeţului, fiind necesară pentru controlul activităţii autorităţilor locale.
Comunele urbane erau de două feluri: oraşe reşedinţă şi oraşe nereşedinţă de judeţ. Comunele erau administrate de un consiliu comunal, ca organ deliberativ, şi de primar şi ajutorul de primar, ca organ executiv. Consiliul comunal era compus din membri aleşi şi membri de drept. Numărul membrilor aleşi era de 10 în comunele rurale, 18 în oraşele nereşedinţă, 28 în oraşele reşedinţă şi 36 în municipii. Membrii de drept completau, prin specialitatea lor, competenţa consilierilor aleşi.
Administraţia judeţului era încredinţată consiliului judeţean, ca organ deliberativ al delegaţiei judeţene, şi prefectului. La rândul său, consiliul judeţean cuprindea membri aleşi şi membri de drept, numărul primilor fiind stabilit în raport cu populaţia judeţului. Membrii consiliului judeţean se constituiau în cinci comisii care îşi alegeau câte un raportor, aceşti cinci raportori formând delegaţia permanentă a judeţului. Prefectul era reprezentantul guvernului în judeţ şi capul administraţiei judeţene. Printre altele, prefectul avea obligaţia de a convoca consiliul de prefectură, alcătuit din toţi şefii serviciilor locale) transformat într-un adevărat organ administrativ, cu activitate continuă.
Totodată, Legea din martie 1936 a modificat prevederile Legii din 5 august 1929 pentru administrarea municipiului Bucureşti. Ca urmare, Capitala a avut 4 sectoare (de Galben, de Negru, de Albastru şi de Verde) şi comunele suburbane, printre care Băneasa, Fundeni, Colentina, Griviţa, Lupeasca.
Constituţia din 28 februarie 1938 a adus noi schimbări în administrarea administrativă locală. Accentul a fost pus pe numirea organelor şi legea raţionaliza rostul şi atribuţiile organelor elective. A fost menţinută comuna, fiind desfiinţată însă personalitatea juridică a judeţului.
Principala noutate a fost înfiinţarea ţinuturilor, unităţi administrative cu atribuţii economice, culturale şi sociale. Administraţia lor a fost încredinţată rezidentului regal, numit pe şase ani prin decret regal, şi consiliului ţinutului. Rezidentul regal era reprezentantul guvernului, fiind ajutat de un organ electiv, consiliul ţinutului. Acesta era compus din membri aleşi de consiliile comunale din ţinut şi de Camerele de Agricultură, Comerţ, Industrie şi Muncă.
Un ţinut reunea aproximativ 10 judeţe, regruparea făcându-se în aşa fel încât acestea ‘să constituie o entitate geografică şi economică bine definită’. S-au alcătuit astfel următoarele 10 ţinuturi: Ţinutul Olt (cu reşedinţa la Craiova), format din judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Romanaţi şi Vâlcea; Ţinutul Argeş (reşedinţă: Bucureşti): Argeş, Braşov, Buzău, Dâmboviţa, Ilfov, Muscel, Prahova, Teleorman, Trei-Scaune şi Vlasca; Ţinutul Mării (reşedinţa Constanţa): Caliacra, Constanţa, Durostor, Ialomiţa; Ţinutul Dunărea (reşedinţa: Galaţi): Brăila, Cahul, Covorlui, Fălciu, Ismail, Putna, Râmnicu-Sărat, Tecuci, Tulcea, Tutova; Ţinutul Nistru (reşedinţa: Chişinău): Cetatea Albă, Lăpuşna, Orhei, Tighina; Ţinutul Prut (reşedinţa: Iaşi): Bacău, Bălţi, Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Roman, Soroca, Vaslui; Ţinutul Suceava (reşedinţa: Cernăuţi): Câmpulung, Cernăuţi, Dorohoi, Hotin, Rădăuţi, Storojineţ, Suceava; Ţinutul Alba-Iulia (reşedinţa: Alba-Iulia): Alba, Ciuc, Făgăraş, Mureş, Odorhei, Sibiu, Târnava-Mare, Târnava-Mică, Turda; Ţinutul Crişuri (reşedinţa: Cluj): Bihor, Cluj, Maramureş, Năsăud, Sălaj, Satu-Mare, Someş; Ţinutul Timiş (reşedinţa: Timişoara): Arad, Caraş, Hunedoara, Severin, Timiş-Torontal.
Organizarea administrativă în perioada comunistă (1945-1981)
Constituţia Republicii Populare Române din 1948 a menţinut împărţirea în comune, plăşi şi judeţe. Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale, alese pe patru ani. Rostul lor era de a îndruma activitatea economică, socială şi culturală locală.
La 6 septembrie 1950, Marea Adunare Naţională a votat Legea nr. 5 pentru împărţirea administrativ-teritorială a Republicii populare Române, conform căreia teritoriul ţării era împărţit în regiuni, oraşe, raioane şi comune.
Regiunile erau unităţi administrativ-economice pe care se sprijineau direct organele centrale de stat. Regiunile erau compuse din raioane şi oraşe de subordonare regională. Oraşul de reşedinţă al sfatului popular de regiune era centrul regional. Oraşele erau de trei feluri: de subordonare republicană, de subordonare regională şi de subordonare raională.
Raionul era o unitate teritorială ‘operativă din punct de vedere economic, politic şi administrativ‘, alcătuită din oraşe de subordonare raională şi comune, subordonată direct regiunii. Comuna era alcătuită din unul sau mai multe sate apropiate, subordonată direct raionului. Capiutala, Bucureşti, era împărţită în raioane de oraş şi subordonată direct organelor centrale ale statului. Printre raioanele sale se numărau 1 Mai, 23 August, Nicolae Bălcescu, Lenin, Griviţa Roşie.
Prin legea nr. 5, în locul celor 58 de judeţe, 424 de plăşi şi 6000 de comune, au fost create 28 de regiuni, 177 raioane şi 4052 comune, precum şi 8 oraşe de subordonare republicană. Ulterior, prin decretul nr. 12 din 1956, numărul regiunilor s-a redus la 16.
Organele locale ale puterii de stat, sfaturile populare, erau alcătuite din deputaţi aleşi pe timp de 2 ani, care puteau lua hotărâri şi elabora dispoziţii.
Plenara C.C. a PCR din 5-6 octombrie 1967 a propus noi principii pentru reorganizarea administrativ-teritorială a ţării, modificările fiind adoptate la Conferinţa Naţională a PCR din 6-8 decembrie 1967. Cu această ocazie s-a revenit la denumirea tradiţională de judeţe şi s-au desfiinţat regiunea şi raionul.
Astfel, unităţile administrative au devenit judeţul, oraşul şi comuna, municipiul Bucureşti a fost organizat pe sectoare, iar oraşele importante, ‘cu o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării’, au devenit municipii. Sfaturile populare au fost înlocuite de consiliile populare, care aveau rolul de a conduce şi îndruma activitatea organelor locale de specialitate ale administraţiei de stat.
Teritoriul României era împărţit în 2706 comune, 189 oraşe, 47 municipii, 39 judeţe şi municipiul Bucureşti cu 8 sectoare.
Modificări ale organizării administrative au fost operate prin Decretul Consiliului de Stat nr. 281 din 27 iulie 1979. Numărul sectoarelor Capitalei a fost redus la şase.
La 23 ianuarie 1981, au fost reorganizate judeţele Ilfov şi Ialomiţa, în sensul creării judeţelor Giurgiu şi Călăraşi, prin reîmpărţirea celor două şi înfiinţarea Sectorului Agricol Ilfov.
România se rupe definitiv? Dragnea, despre regionalizare, federalizare şi steaguri
Gura păcătosului: regiunile “vor rupe definitiv România”. De comunism? Vicepremierul Dragnea se îmbată cu apă plată, la Balvanyos: “Regionalizarea României nu înseamnă federalizare”. Dar propune steaguri regionale.
Ministrul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, vicepremierul Liviu Dragnea, a spus că regionalizarea nu înseamnă federalizare, că nu presupune descentralizarea caracterului naţional şi unitar al statului român şi a dat asigurări că acest proces nu va atrage după sine desfiinţarea judeţelor sau a altor structuri administrativ-teritoriale existente, transmite Agerpres.
Vicepremierul Liviu Dragnea a conchis că înfiinţarea regiunilor este calea de a “rupe definitiv România de comunism”, menţionând că, înainte de desenarea graniţelor regiunilor, preferă să se facă o mie de “măsurători”, pentru ca modelul final să fie unul de succes, să ducă la dezvoltarea şi prosperitatea ţării.
Steaguri regionale
Vicepremierul Liviu Dragnea afirmă că va propune Guvernului un proiect de act normativ prin care să se creeze posibilitatea legală ca o autoritate locală să adopte un steag propriu şi prin care să se stabilească nişte reguli minime privind dimensiunea şi arborarea. Vicepremierul Liviu Dragnea a declarat, vineri, într-o conferinţă de presă la Balvanyos, judeţul Covasna, că va propune Guvernului un proiect de act normativ prin care să se reglementeze posibilitatea pentru comunităţile locale organizate în unităţi administrativ-teritoriale să îşi aprobe steaguri proprii, transmite Mediafax.
Dragnea a explicat că în acest proiect ar urma să fie stabilite nişte reguli minime de dimensiune şi de arborare. “Un principiu esenţial, steagurile proprii să poată fi arborate pe instituţii publice, primării, consilii judeţene şi instituţii subordonate autorităţilor locale”, a subliniat vicepremierul Liviu Dragnea.
Întrebat despre steagurile comunităţilor etnice, precum cele secuieşti, Dragnea a spus că Guvernul nu poate reglementa decât pentru unităţi administrativ-teritoriale. El a precizat că acest proiect va fi elaborat după ce va avea loc o consultare “serioasă” cu autorităţile locale şi cu toate structurile asociative ale autorităţilor locale din România. “Vreau să adoptăm cât mai repede acest act normativ care să reglementeze un domeniu care, în mod inexplicabil, a rămas negrelementat, şi anume să se creeze, pe de o parte, posibilitatea legală prin care o autoritate locală să adopte un steag propriu, iar pe de altă parte să stabilim nişte reguli minimale”, a conchis vicepremierul Liviu Dragnea.
Dragnea: Aparatul de stat păstrează în linii mari “tipul sovietic”
Vicepremierul Liviu Dragnea consideră că structura aparatului administrativ de stat a rămas aproape neschimbată în ultimii 23 de ani şi că este nevoie de o descentralizare reală pentru a se schimba nu doar structura, ci şi “metehne şi mentalităţi”. Dragnea susţine necesitatea realizării unei descentralizări autentice şi garantarea prin Constituţie a ireversibilităţii acestui proces.
Potrivit lui Liviu Dragnea, structurile aparatului de stat păstrează în linii mari “tipul sovietic”, iar instituţiile şi-au schimbat doar denumirile, dar au păstrat ‘arhitectura, metehnele şi mentalităţile’. În opinia sa, regionalizarea va rezolva această problemă, însă condiţia esenţială este ca în paralel să se realizeze şi o descentralizare autentică.
“Regionalizarea nu e un simplu joc de puzzle. Regionalizare fără descentralizare e nimic. Principalul motor al dezvoltării şi modernizării statului român e descentralizarea”, a declarat vineri Liviu Dragnea, care participă la o dezbatere publică pe tema regionalizării la Balvanyos.
Vicepremierul e de părere că în viitoarea Constituţie a României trebuie stipulat faptul că procesul de descentralizare este ireversibil, pentru a exista garanţia că nici o putere nu va putea aduce trecutul înapoi.
Organizarea administrativă în perioada antebelică şi interbelică (1864-1945)
Prin Legea rurală din 11 iunie 1862 se reglementa diferenţiat administraţia urbană de cea rurală, prin crearea comunelor urbane şi comunelor rurale. Se înfiinţa pentru prima dată comuna rurală, condusă de primar şi dotată cu personalitate juridică proprie. Primarii comunelor rurale erau aprobaţi de prefect iar cei ai comunelor urbane erau numiţi de domn.La 31 martie 1864, domnitorul Al. I. Cuza (1859-1864) a promulgat Legea nr. 394 pentru comunele urbane şi rurale şi pentru înfiinţarea consiliilor judeţene. Astfel, se reglementa distinct administraţia urbană faţă de cea rurală. Totodată, comuna rurală căpăta personalitate juridică. Fiecare comună avea o casă a comunei, numită Primărie, iar cele urbane aveau un corp de pompieri şi, în caz că aveau peste 6000 de locuitori, aveau şi un spital.
Prin Legea pentru consiliile judeţene nr. 396 din 2/14 aprilie 1864 s-a prevăzut în fiecare judeţ existenţa unui consiliu care se aduna şi reprezenta interesele locale, colective şi economice ale judeţului. Judeţul avea ca subdiviziune plasa (ocolul), ce grupa mai multe comune urbane ori rurale după criterii geografice şi economice. Alegerea consiliului judeţean se făcea pe ocoale. Consiliul judeţean alegea, dintre membrii săi, un comitet permanent, compus din trei membri, prezidat de prefectul judeţului, care era comisarul guvernului pe lângă consiliu.
Ulterior, prin Legea din 31 mai 1904, printre alte modificări şi completări, s-a introdus un alineat nou (alin. 2) la art. 1, care prevedea că judeţul este persoană juridică. Consiliul judeţean se compunea din câte doi membri trimişi de fiecare plasă. Aceştia erau aleşi de colegiul electoral din fiecare plasă.
La sfârşitul Primului Război Mondial, s-au unit cu patria mamă provinciile istorice Basarabia, Bucovina şi Transilvania. La 27 martie 1918, în urma unei hotărâri adoptate de Sfatul Ţării de la Chişinău, s-a alipit României un teritoriu ce cuprindea nouă judeţe: Hotin, Soroca, Orheiu, Chişinău, Bender, Cahul, Akkerman (Cetatea Albă), Ismail şi Bălţi.
La 11/24 decembrie 1918 a fost emis Decretul de organizare a provinciei Transilvania, potrivit căruia ‘serviciile publice’ rămâneau sub conducerea Consiliului Dirigent, prin care se proceda la o împărţire a teritoriului în 23 de judeţe: Făgăraş, Sibiu, Hunedoara, Alba, Turda-Arieş, Bistriţa-Năsăud, Târnava-Mare, Târnava-Mică, Mureş-Turda, Cojocna, Solnoc-Dăbâca, Ciuc, Braşov, Trei-Scaune, Sălaj, Sătmar, Bihor, Arad, Maramureş, Bichiş, Cenat, Timiş-Torontal, Odorhei. Acestea erau conduse de prefecţi numiţi.
Constituţia din 1923 prevedea că din punct de vedere administrativ-teritorial România se împărţea în judeţe iar judeţele era formate, la rândul lor, din comune. Numărul, întinderea şi subdiviziunea lor teritorială erau stabilite prin Decretul din 7 octombrie 1925, prin care funcţiile organelor administrative se păstrau neschimbate. Numărul judeţelor creştea însă la 66.
În baza Decretului Regal nr. 2465 din 25 septembrie 1925, erau declarate municipii 17 comune urbane: Arad, Braşov, Brăila, Bucureşti, Cernăuţi, Cetatea-Albă, Chişinău, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Sibiu, Târgu-Mureş şi Timişoara.
Potrivit Legii administrative din 27 martie 1936 şi Regulamentului său de aplicare, din 18 februarie 1937, teritoriul ţării era împărţit în judeţe şi comune, investite cu personalitate juridică, având un patrimoniu şi organe administrative proprii de conducere. Astfel, plasa era definită ca o circumscripţie administrativă a judeţului, fiind necesară pentru controlul activităţii autorităţilor locale.
Comunele urbane erau de două feluri: oraşe reşedinţă şi oraşe nereşedinţă de judeţ. Comunele erau administrate de un consiliu comunal, ca organ deliberativ, şi de primar şi ajutorul de primar, ca organ executiv. Consiliul comunal era compus din membri aleşi şi membri de drept. Numărul membrilor aleşi era de 10 în comunele rurale, 18 în oraşele nereşedinţă, 28 în oraşele reşedinţă şi 36 în municipii. Membrii de drept completau, prin specialitatea lor, competenţa consilierilor aleşi.
Administraţia judeţului era încredinţată consiliului judeţean, ca organ deliberativ al delegaţiei judeţene, şi prefectului. La rândul său, consiliul judeţean cuprindea membri aleşi şi membri de drept, numărul primilor fiind stabilit în raport cu populaţia judeţului. Membrii consiliului judeţean se constituiau în cinci comisii care îşi alegeau câte un raportor, aceşti cinci raportori formând delegaţia permanentă a judeţului. Prefectul era reprezentantul guvernului în judeţ şi capul administraţiei judeţene. Printre altele, prefectul avea obligaţia de a convoca consiliul de prefectură, alcătuit din toţi şefii serviciilor locale) transformat într-un adevărat organ administrativ, cu activitate continuă.
Totodată, Legea din martie 1936 a modificat prevederile Legii din 5 august 1929 pentru administrarea municipiului Bucureşti. Ca urmare, Capitala a avut 4 sectoare (de Galben, de Negru, de Albastru şi de Verde) şi comunele suburbane, printre care Băneasa, Fundeni, Colentina, Griviţa, Lupeasca.
Constituţia din 28 februarie 1938 a adus noi schimbări în administrarea administrativă locală. Accentul a fost pus pe numirea organelor şi legea raţionaliza rostul şi atribuţiile organelor elective. A fost menţinută comuna, fiind desfiinţată însă personalitatea juridică a judeţului.
Principala noutate a fost înfiinţarea ţinuturilor, unităţi administrative cu atribuţii economice, culturale şi sociale. Administraţia lor a fost încredinţată rezidentului regal, numit pe şase ani prin decret regal, şi consiliului ţinutului. Rezidentul regal era reprezentantul guvernului, fiind ajutat de un organ electiv, consiliul ţinutului. Acesta era compus din membri aleşi de consiliile comunale din ţinut şi de Camerele de Agricultură, Comerţ, Industrie şi Muncă.
Un ţinut reunea aproximativ 10 judeţe, regruparea făcându-se în aşa fel încât acestea ‘să constituie o entitate geografică şi economică bine definită’. S-au alcătuit astfel următoarele 10 ţinuturi: Ţinutul Olt (cu reşedinţa la Craiova), format din judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Romanaţi şi Vâlcea; Ţinutul Argeş (reşedinţă: Bucureşti): Argeş, Braşov, Buzău, Dâmboviţa, Ilfov, Muscel, Prahova, Teleorman, Trei-Scaune şi Vlasca; Ţinutul Mării (reşedinţa Constanţa): Caliacra, Constanţa, Durostor, Ialomiţa; Ţinutul Dunărea (reşedinţa: Galaţi): Brăila, Cahul, Covorlui, Fălciu, Ismail, Putna, Râmnicu-Sărat, Tecuci, Tulcea, Tutova; Ţinutul Nistru (reşedinţa: Chişinău): Cetatea Albă, Lăpuşna, Orhei, Tighina; Ţinutul Prut (reşedinţa: Iaşi): Bacău, Bălţi, Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Roman, Soroca, Vaslui; Ţinutul Suceava (reşedinţa: Cernăuţi): Câmpulung, Cernăuţi, Dorohoi, Hotin, Rădăuţi, Storojineţ, Suceava; Ţinutul Alba-Iulia (reşedinţa: Alba-Iulia): Alba, Ciuc, Făgăraş, Mureş, Odorhei, Sibiu, Târnava-Mare, Târnava-Mică, Turda; Ţinutul Crişuri (reşedinţa: Cluj): Bihor, Cluj, Maramureş, Năsăud, Sălaj, Satu-Mare, Someş; Ţinutul Timiş (reşedinţa: Timişoara): Arad, Caraş, Hunedoara, Severin, Timiş-Torontal.
Organizarea administrativă în perioada comunistă (1945-1981)
Constituţia Republicii Populare Române din 1948 a menţinut împărţirea în comune, plăşi şi judeţe. Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale, alese pe patru ani. Rostul lor era de a îndruma activitatea economică, socială şi culturală locală.
La 6 septembrie 1950, Marea Adunare Naţională a votat Legea nr. 5 pentru împărţirea administrativ-teritorială a Republicii populare Române, conform căreia teritoriul ţării era împărţit în regiuni, oraşe, raioane şi comune.
Regiunile erau unităţi administrativ-economice pe care se sprijineau direct organele centrale de stat. Regiunile erau compuse din raioane şi oraşe de subordonare regională. Oraşul de reşedinţă al sfatului popular de regiune era centrul regional. Oraşele erau de trei feluri: de subordonare republicană, de subordonare regională şi de subordonare raională.
Raionul era o unitate teritorială ‘operativă din punct de vedere economic, politic şi administrativ‘, alcătuită din oraşe de subordonare raională şi comune, subordonată direct regiunii. Comuna era alcătuită din unul sau mai multe sate apropiate, subordonată direct raionului. Capiutala, Bucureşti, era împărţită în raioane de oraş şi subordonată direct organelor centrale ale statului. Printre raioanele sale se numărau 1 Mai, 23 August, Nicolae Bălcescu, Lenin, Griviţa Roşie.
Prin legea nr. 5, în locul celor 58 de judeţe, 424 de plăşi şi 6000 de comune, au fost create 28 de regiuni, 177 raioane şi 4052 comune, precum şi 8 oraşe de subordonare republicană. Ulterior, prin decretul nr. 12 din 1956, numărul regiunilor s-a redus la 16.
Organele locale ale puterii de stat, sfaturile populare, erau alcătuite din deputaţi aleşi pe timp de 2 ani, care puteau lua hotărâri şi elabora dispoziţii.
Plenara C.C. a PCR din 5-6 octombrie 1967 a propus noi principii pentru reorganizarea administrativ-teritorială a ţării, modificările fiind adoptate la Conferinţa Naţională a PCR din 6-8 decembrie 1967. Cu această ocazie s-a revenit la denumirea tradiţională de judeţe şi s-au desfiinţat regiunea şi raionul.
Astfel, unităţile administrative au devenit judeţul, oraşul şi comuna, municipiul Bucureşti a fost organizat pe sectoare, iar oraşele importante, ‘cu o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării’, au devenit municipii. Sfaturile populare au fost înlocuite de consiliile populare, care aveau rolul de a conduce şi îndruma activitatea organelor locale de specialitate ale administraţiei de stat.
Teritoriul României era împărţit în 2706 comune, 189 oraşe, 47 municipii, 39 judeţe şi municipiul Bucureşti cu 8 sectoare.
Modificări ale organizării administrative au fost operate prin Decretul Consiliului de Stat nr. 281 din 27 iulie 1979. Numărul sectoarelor Capitalei a fost redus la şase.
La 23 ianuarie 1981, au fost reorganizate judeţele Ilfov şi Ialomiţa, în sensul creării judeţelor Giurgiu şi Călăraşi, prin reîmpărţirea celor două şi înfiinţarea Sectorului Agricol Ilfov.
vineri, 12 iulie 2013
Depunător: un cretin care-şi dă banii băncii
Prioritate de Dreapta
BURSA:
Optimiştii nu pot crede nici în ruptul capului în sfârşitul lumii, deşi sfârşitul lumii se află în faţa lor, îl văd, îl pipăie, îl trăiesc.
Desigur, nu este vorba despre exploziile solare, despre schimbarea polilor, sau despre scufundarea continentelor şi inundaţiile devastatoare, în urma cutremurelor generalizate.
Nu, nu este vorba nici măcar despre războiul atomic.
Este vorba, "doar", despre sfârşitul lumii cunoscute.
Da, sfârşitul lumii cunoscute a avut loc, deja.
Că ne dăm seama sau nu ne dăm seama, asta nu schimbă situaţia.
Ceea ce trăim în prezent nu mai este lumea pe care o cunoşteam şi nu seamănă cu nimic din ceea ce cunoaştem.
Trăim în plin necunoscut.
De mii de ani, civilizaţia noastră se bazează pe credit.
Sclavagism, feudalism, capitalism, comunism şi iar capitalism, - toate sunt sfredelite de credit.
Suspectez că şi comuna primitivă.
Fie că are loc un împrumut între persoane, fie că se petrece între persoane şi instituţii, fie numai între instituţii, noţiunea de credit se află în temeiul oricăreia dintre organizările sociale, traversându-le indiferent de "relaţia de proprietate dominantă" (cum ar spune-o Marx).
Ei bine, ne aflăm, deja, dincolo de asta.
În aprilie, am scris în BURSA un articol intitulat "...of Cyprus" (vezi pe site la 11.04.2013), unde am semnalat:
"De când a fost formulată ideea recapitalizării ei cu bani confiscaţi de la deponenţi, nu mai putem să vorbim despre «Bank of Cyprus», ci simplu, doar despre «of Cyprus».
Dacă tot e să ne batem în definiţii, atunci trebuie spus că sfeterisirea banilor deponenţilor nu corespunde noţiunii de «bancă», deoarece, fundamental, ea prestează servicii de păstrare a banilor şi plată la ordinul proprietarilor banilor.
Deci, ... «of Cyprus»"
Cititorii au apreciat articolul şi au râs ca de o glumă (mi se păruse şi mie că poanta e bună).
Dar, de fapt, nu doar glumisem.
Subiectul este grav, subiectul este esenţial, subiectul priveşte temeiul lumii noastre.
Subiectul priveşte dicţionarul.
Da, în realitate, "bail in"-ul cipriot a surpat noţiunea de "bancă" din dicţionarul lumii.
Şi nu ne-a mai furnizat vreo altă definiţie.
Ne-a lăsat în fundul gol.
Astăzi, când mai rostim "bancă", nu ştim la ce ne mai referim, pentru că sunt două: una care, din câte ştiam, îţi păstrează banii şi alta care ţi-i ia.
Tu din care "bancă" foloseşti: din aia sau din ailaltă?
Vor fi unii care să spună că exagerez, că asta-i în Cipru şi că să fie la ei, acolo, că noi nu avem problema şi nici nu o vom avea.
Fraţilor, greşiţi!
În primul rând, greşiţi pentru că nu sunteţi ataşaţi noţiunilor de dicţionar.
Haideţi să vedem: credeţi că dacă Teorema lui Pitagora se dovedeşte că nu-i validă pe Marte, atunci va mai rămâne validă pe Pământ?
Dacă aşa credeţi, atunci dovediţi candoare, dar nu rigoare logică.
Nu, dacă Teorema lui Pitagora nu-i validă pe Marte, atunci nu mai are universalitate şi prin urmare, nu mai are o regulă de aplicabilitate; de aceea, pe Pământ, Teorema nu ar mai fi adevărată, decât la nivelul fenomenologiei, al aparenţei întâmplătoare, fără să mai fie necesarmente validă.
Cam asta-i situaţia şi cu "...of Cyprus": din momentul în care dicţionarul şi-a inclus, în definiţia noţiunii de "bancă", contrariul definiţiei, restul băncilor din lume mai funcţionează aşa cum ştiam până acum, doar la nivelul aparenţei întâmplătoare, fără ca asta să mai fie necesarmente valid.
Dar, desigur, optimiştii vor privi argumentul meu de natură noţional-logică drept un talmeş-balmeş speculativ.
N-am nici o pretenţie să fiu convingător astfel şi de aceea am şi spus, la debutul argumentului, că îl invoc, doar, "în primul rând".
Pentru că există şi un "al doilea rând", care urmează imediat.
În al doilea rând...
Ah, mi-e milă!
În al doilea rând, Jörg Asmussen, membru al Comitetului Executiv al Băncii Centrale Europene, a anunţat, în discursul său ţinut marţi, în faţa Consiliului Atlantic, nu doar că măsurile din Cipru vor fi generalizate în Europa (cum, de altfel, se ştia), nu, nici că măsurile de acolo vor fi aplicate la scară continentală, începând cu întâi ianuarie 2019 (cum se vehiculase că ar fi fiind agreat), ci că el consideră că fie şi anul 2016 (cum recent a propus Parlamentul European) este mult prea îndepărtat pentru urgenţa aplicării acestor măsuri, în întreaga Uniune Europeană şi că ele trebuie adoptate la întâi ianuarie 2015.
Adică, imediat după sfârşitul anului viitor, când Traian Băsescu nu ne va mai fi preşedinte.
Mă rog, cred că mandatul lui Băsescu nu are nici o legătură cu opinia lui Jörg Asmussen, cum că băncile falite trebuie să aibă dreptul legal să le fure banii deponenţilor, în schimb opinia lui Băsescu ca să ne băgăm în moneda Euro, chiar şi în condiţiile în care Euro se duce dracului, pare să aibă o legătură cu idioţenia lui Jörg Asmussen.
Pe baza a ceea ce susţine Asmussen, obscurantiştii ar putea reinterpreta calendarul Maya, arătând că lumea se va sfârşi, odată cu mandatul de Preşedinte al lui Băsescu de România.
Dar, desigur, ar greşi, pentru că lumea s-a sfârşit deja, chiar cum profeţiseră mayaşii, la încheierea anului 2012, pentru că "Bank of Cyprus" şi-a pierdut "bank"-ul, în primăvara lui 2013.
Acum, definiţia depunătorului este: "Un cretin care-şi dă banii munciţi băncii, pe degeaba".
Problema nu se sfârşeşte aici.
Peste tot, afacerile sunt supravegheate (cică, ca să nu spele bani), printr-o lege care obligă ca banii să se deruleze prin conturi bancare.
Hmmm...., aţi înţeles, desigur.
Astăzi ai o afacere înfloritoare, minunată; mâine, vax!
Peste noapte, banca ţi-a tras banii din cont.
De ce?
Pentru că preşedintele i-a dat banii tăi vreunei gagici.
"Ca lumea!", ar exclama un băieţel de cartier.
Aşa e.
Dar, ca care "lume"?
Nu ştim.
În orice caz, nu ca lumea cunoscută.
Lumea cunoscută s-a sfârşit.
Altă lume, lumea viitorului, nu a fost configurată.
Astăzi, ne aflăm în plin "No man's land".
MAKE
BURSA:
Optimiştii nu pot crede nici în ruptul capului în sfârşitul lumii, deşi sfârşitul lumii se află în faţa lor, îl văd, îl pipăie, îl trăiesc.
Desigur, nu este vorba despre exploziile solare, despre schimbarea polilor, sau despre scufundarea continentelor şi inundaţiile devastatoare, în urma cutremurelor generalizate.
Nu, nu este vorba nici măcar despre războiul atomic.
Este vorba, "doar", despre sfârşitul lumii cunoscute.
Da, sfârşitul lumii cunoscute a avut loc, deja.
Că ne dăm seama sau nu ne dăm seama, asta nu schimbă situaţia.
Ceea ce trăim în prezent nu mai este lumea pe care o cunoşteam şi nu seamănă cu nimic din ceea ce cunoaştem.
Trăim în plin necunoscut.
De mii de ani, civilizaţia noastră se bazează pe credit.
Sclavagism, feudalism, capitalism, comunism şi iar capitalism, - toate sunt sfredelite de credit.
Suspectez că şi comuna primitivă.
Fie că are loc un împrumut între persoane, fie că se petrece între persoane şi instituţii, fie numai între instituţii, noţiunea de credit se află în temeiul oricăreia dintre organizările sociale, traversându-le indiferent de "relaţia de proprietate dominantă" (cum ar spune-o Marx).
Ei bine, ne aflăm, deja, dincolo de asta.
În aprilie, am scris în BURSA un articol intitulat "...of Cyprus" (vezi pe site la 11.04.2013), unde am semnalat:
"De când a fost formulată ideea recapitalizării ei cu bani confiscaţi de la deponenţi, nu mai putem să vorbim despre «Bank of Cyprus», ci simplu, doar despre «of Cyprus».
Dacă tot e să ne batem în definiţii, atunci trebuie spus că sfeterisirea banilor deponenţilor nu corespunde noţiunii de «bancă», deoarece, fundamental, ea prestează servicii de păstrare a banilor şi plată la ordinul proprietarilor banilor.
Deci, ... «of Cyprus»"
Cititorii au apreciat articolul şi au râs ca de o glumă (mi se păruse şi mie că poanta e bună).
Dar, de fapt, nu doar glumisem.
Subiectul este grav, subiectul este esenţial, subiectul priveşte temeiul lumii noastre.
Subiectul priveşte dicţionarul.
Da, în realitate, "bail in"-ul cipriot a surpat noţiunea de "bancă" din dicţionarul lumii.
Şi nu ne-a mai furnizat vreo altă definiţie.
Ne-a lăsat în fundul gol.
Astăzi, când mai rostim "bancă", nu ştim la ce ne mai referim, pentru că sunt două: una care, din câte ştiam, îţi păstrează banii şi alta care ţi-i ia.
Tu din care "bancă" foloseşti: din aia sau din ailaltă?
Vor fi unii care să spună că exagerez, că asta-i în Cipru şi că să fie la ei, acolo, că noi nu avem problema şi nici nu o vom avea.
Fraţilor, greşiţi!
În primul rând, greşiţi pentru că nu sunteţi ataşaţi noţiunilor de dicţionar.
Haideţi să vedem: credeţi că dacă Teorema lui Pitagora se dovedeşte că nu-i validă pe Marte, atunci va mai rămâne validă pe Pământ?
Dacă aşa credeţi, atunci dovediţi candoare, dar nu rigoare logică.
Nu, dacă Teorema lui Pitagora nu-i validă pe Marte, atunci nu mai are universalitate şi prin urmare, nu mai are o regulă de aplicabilitate; de aceea, pe Pământ, Teorema nu ar mai fi adevărată, decât la nivelul fenomenologiei, al aparenţei întâmplătoare, fără să mai fie necesarmente validă.
Cam asta-i situaţia şi cu "...of Cyprus": din momentul în care dicţionarul şi-a inclus, în definiţia noţiunii de "bancă", contrariul definiţiei, restul băncilor din lume mai funcţionează aşa cum ştiam până acum, doar la nivelul aparenţei întâmplătoare, fără ca asta să mai fie necesarmente valid.
Dar, desigur, optimiştii vor privi argumentul meu de natură noţional-logică drept un talmeş-balmeş speculativ.
N-am nici o pretenţie să fiu convingător astfel şi de aceea am şi spus, la debutul argumentului, că îl invoc, doar, "în primul rând".
Pentru că există şi un "al doilea rând", care urmează imediat.
În al doilea rând...
Ah, mi-e milă!
În al doilea rând, Jörg Asmussen, membru al Comitetului Executiv al Băncii Centrale Europene, a anunţat, în discursul său ţinut marţi, în faţa Consiliului Atlantic, nu doar că măsurile din Cipru vor fi generalizate în Europa (cum, de altfel, se ştia), nu, nici că măsurile de acolo vor fi aplicate la scară continentală, începând cu întâi ianuarie 2019 (cum se vehiculase că ar fi fiind agreat), ci că el consideră că fie şi anul 2016 (cum recent a propus Parlamentul European) este mult prea îndepărtat pentru urgenţa aplicării acestor măsuri, în întreaga Uniune Europeană şi că ele trebuie adoptate la întâi ianuarie 2015.
Adică, imediat după sfârşitul anului viitor, când Traian Băsescu nu ne va mai fi preşedinte.
Mă rog, cred că mandatul lui Băsescu nu are nici o legătură cu opinia lui Jörg Asmussen, cum că băncile falite trebuie să aibă dreptul legal să le fure banii deponenţilor, în schimb opinia lui Băsescu ca să ne băgăm în moneda Euro, chiar şi în condiţiile în care Euro se duce dracului, pare să aibă o legătură cu idioţenia lui Jörg Asmussen.
Pe baza a ceea ce susţine Asmussen, obscurantiştii ar putea reinterpreta calendarul Maya, arătând că lumea se va sfârşi, odată cu mandatul de Preşedinte al lui Băsescu de România.
Dar, desigur, ar greşi, pentru că lumea s-a sfârşit deja, chiar cum profeţiseră mayaşii, la încheierea anului 2012, pentru că "Bank of Cyprus" şi-a pierdut "bank"-ul, în primăvara lui 2013.
Acum, definiţia depunătorului este: "Un cretin care-şi dă banii munciţi băncii, pe degeaba".
Problema nu se sfârşeşte aici.
Peste tot, afacerile sunt supravegheate (cică, ca să nu spele bani), printr-o lege care obligă ca banii să se deruleze prin conturi bancare.
Hmmm...., aţi înţeles, desigur.
Astăzi ai o afacere înfloritoare, minunată; mâine, vax!
Peste noapte, banca ţi-a tras banii din cont.
De ce?
Pentru că preşedintele i-a dat banii tăi vreunei gagici.
"Ca lumea!", ar exclama un băieţel de cartier.
Aşa e.
Dar, ca care "lume"?
Nu ştim.
În orice caz, nu ca lumea cunoscută.
Lumea cunoscută s-a sfârşit.
Altă lume, lumea viitorului, nu a fost configurată.
Astăzi, ne aflăm în plin "No man's land".
MAKE
* * *
Susținătorii unui proiect politic (euro) recurg la jaful proprietății private spre a mai câștiga niște timp.
"... of Cyprus"
Domnul Vasilescu nu dă atenţie "amănuntului".
Dar, confiscarea este o silnicie.
Folosesc termenul "silnicie", pentru că măsura este luată sub oblăduirea Uniunii Europene; însă, dacă măsura ar fi fost adoptată privat, atunci n-ar fi decât un furt abject (desigur, UE nu fură, ci urgiseşte, deşi, astfel, îşi uşurează sarcina finanţării Ciprului, cu scopul să menţină integritatea Zonei Euro).
Prin urmare, chiar dacă depunătorii la "of Cyprus" ar fi citit contractul şi pe dungă, n-ar fi putut fi preveniţi că, în caz de faliment, îşi pierd dreptul la banii lor.
Da, îţi pierzi banii, dar nu şi dreptul la ei.
În mod normal, ăsta ar fi caz de poliţie.
Dar, confiscarea este o silnicie.
Folosesc termenul "silnicie", pentru că măsura este luată sub oblăduirea Uniunii Europene; însă, dacă măsura ar fi fost adoptată privat, atunci n-ar fi decât un furt abject (desigur, UE nu fură, ci urgiseşte, deşi, astfel, îşi uşurează sarcina finanţării Ciprului, cu scopul să menţină integritatea Zonei Euro).
Prin urmare, chiar dacă depunătorii la "of Cyprus" ar fi citit contractul şi pe dungă, n-ar fi putut fi preveniţi că, în caz de faliment, îşi pierd dreptul la banii lor.
Da, îţi pierzi banii, dar nu şi dreptul la ei.
În mod normal, ăsta ar fi caz de poliţie.
joi, 11 iulie 2013
Viktor Orbán: "Vom lupta împotriva tuturor acelora care doresc să creeze un imperiu din Uniunea noastră !"
Prioritate de Dreapta
Discursul de deschidere al prim-ministrului Orbán, în Parlamentul European
2 iulie 2013
Raportul Tavares declarat ca fiind nedrept într-o dezbatere a Parlamentului European de la Strasbourg.
Stimate domnule președinte,
Distinse doamne, distinşi domni,
În primul rând, permiteți-mi să transmit reprezentanților Parlamentului European salutări din partea poporului ungar. Aș dori să profit de această ocazie pentru a-mi exprima aprecierea pentru președintele Comisiei Europene și să mulțumesc Comisiei pentru dialogul deschis și fructuos, care a ajutat până acum la rezolvarea problemelor în litigiu.
Nu am nici o iluzie privind rezultatul votului programat pentru mâine. Știu că deputații socialiști, liberali și verzi vor vota împotriva Ungariei și mai ştiu, de asemenea, că prietenii Ungariei vor fi alături de Ungaria. Știu că vorbele mele nu vor schimba acest fapt, dar, cu toate acestea, am venit aici, astăzi, să îmi arăt și să îmi exprim respectul meu pentru Parlamentul European și pentru reprezentanții săi aleși. Exprimându-mi respectul pentru dumneavoastră, doresc să îmi exprim prietenia pe care ungurii - alegătorii dumneavoastră - o simt pentru cetățenii europeni. Indiferent de decizia dumneavoastră, ungurii privesc popoarele Europei cu respect și cu prietenie.
Distinse doamne și distinşi domni,
Răspunsul elaborat de guvernul ungar la raportul care aduce jigniri grave la adresa Ungariei este prezentat acum Președintelui Parlamentului într-un memorandum. Acest raport este profund nedrept față de Ungaria și poporul ungar. Acesta aplică în mod deschis standarde duble, nu recunoaște, minimalizează și degradează eforturile uriașe prin care ungurii şi-au reînnoit țara. Și ungurii au făcut un efort imens şi au muncit din greu pentru a ieși din starea de faliment la care fusesem aduşi la începutul crizei financiare. Am parcurs un drum lung; economia Ungariei ar fi urmat să fie prima care să se prăbușească, chiar înainte de cea a Greciei. A fost doar ajutorul financiar de urgenţă al FMI și al Uniunii Europene cel care a ținut Ungaria în viață.
Distinse doamne și distinşi domni,
Există doar două țări, până în prezent, care au reușit să iasă din programul de asistență. Una dintre ele este Ungaria, care astăzi se finanțează integral de pe piețele financiare. Pot să vă spun că suntem genul de oameni care nu doresc să trăiască pe banii altor contribuabili. Suntem o țară care stă pe picioarele sale și îşi gestionează singură economia. Am redus datoriile suverane an de an. Procedura de deficit excesiv împotriva Ungariei tocmai a fost ridicată. Balanța comerțului exterior și balanța de plăți sunt puternic pozitive, economia este în creștere, șomajul este în scădere, numărul celor angajați este în creștere, puterea de cumpărare a salariilor și pensiilor este în creștere și, prin urmare, noi, ungurii, avem toate motivele să considerăm că ne-am facut temele.
Distinse doamne și distinşi domni europarlamentari,
Raportul prezentat constituie un pericol serios pentru Europa. Nu pentru Ungaria, pentru că Ungaria a mai avut ocazia să întâmpine turbulențele create de către Parlamentul European. Decizia dumneavoastră programată pentru ziua de mâine reprezintă un pericol real pentru viitorul Europei. Propunerea din raport este o încălcare gravă a tratatelor fondatoare. Acesta își propune să creeze o instituție unică, pe care tratatele nu o recunosc, și care ar aduce unul dintre statele membre ale Uniunii Europene sub control și tutelă. Nu ia în considerare competențele Parlamentului European, împărțirea sarcinilor între diferitele instituții ale Uniunii Europene, precum și echilibrul legal care prevalează între statele membre și Uniunea Europeană. Acesta definește în mod arbitrar criterii obligatorii, introduce noi proceduri și creează noi instituții, în contradicție cu tratatele fondatoare.
Doamnelor și domnilor,
Aceasta este o direcție periculoasă ! Am trăit soarta Europei Centrale. Știu cum este să nu deţii controlul asupra destinului tău, pentru că deciziile cu privire la viețile noastre erau luate într-o țară îndepărtată. Eu am trăit sentimentul de a fi un cetățean de categoria a doua. Am văzut cum este atunci când standardele duble sunt aplicate de sus împotriva noastră. Am suferit; am suferit zeci de ani abuzul de putere al celor mari și puternici. Da, noi, central-europenii, știm prea bine cum este atunci când independența și libertatea naţiunii noastre nu sunt respectate. M-am alăturat, de asemenea, disidenţilor anticomunişti, celor care luptau pentru libertate, pentru a pune capăt la toate acestea, pentru ca să nu mai trăim astfel de lucruri din nou, și astfel am venit astăzi aici pentru a declara că pe baza acestor experiențe trăite, noi, ungurii, nu vrem deloc o Europă în care țările de succes sunt pedepsite în loc de a fi remarcate ! Noi nu vrem o Europă în care o unitate care se manifestă sub forma unei majorităţi de două treimi este denunţată, în loc să fie respectată ! Noi nu vrem o Europă în care suntem plasaţi sub tutelă, în care libertatea noastră este limitată și nu îi este permis să se extindă. Noi nu vrem o Europă în care cei puternici fac abuz de puterea lor și în care o majoritate exercită abuziv această putere. Noi nu vrem o Europă în care sunt aplicate standarde duble și în care numai cei mici trebuie să-i respecte pe cei mari !
Doamnelor și domnilor,
În consecință, vom lupta împotriva tuturor celor care aplică standarde duble față de noi, împotriva tuturor celor care abuzează de putere și care ne tratează ca și cum am fi cetățeni de mâna a doua. Vom lupta împotriva tuturor acelora care doresc să creeze un imperiu din Uniunea noastră ! Suntem printre aceia - multe milioane de europeni - care doresc o Europă a națiunilor libere și nu o Europă a subordonării. Trăiască Uniunea Europeană a națiunilor libere!
Vă mulțumesc pentru atenție.
Cabinetul Primului-Ministru
http://orbanviktor.hu/in_english_article/prime_minister_orban_s_opening_speech_in_the_european_parliament
Traducerea articolului apărut la Free Poland Info, "Hungarian intellectuals' dramatic letter" ("Scrisoarea dramatică a intelectualilor din Ungaria").
Intelectualii polonezi se solidarizează printr-o scrisoare-apel cu intelectualii unguri, care au semnat scrisoarea intitulată "Către cetățenii Europei" și în care este demascată campania calomnioasă împotriva Ungariei, îndreptată mai ales contra guvernului Fidesz, condus de Viktor Orbán.
Discursul de deschidere al prim-ministrului Orbán, în Parlamentul European
2 iulie 2013
Raportul Tavares declarat ca fiind nedrept într-o dezbatere a Parlamentului European de la Strasbourg.
Stimate domnule președinte,
Distinse doamne, distinşi domni,
În primul rând, permiteți-mi să transmit reprezentanților Parlamentului European salutări din partea poporului ungar. Aș dori să profit de această ocazie pentru a-mi exprima aprecierea pentru președintele Comisiei Europene și să mulțumesc Comisiei pentru dialogul deschis și fructuos, care a ajutat până acum la rezolvarea problemelor în litigiu.
Nu am nici o iluzie privind rezultatul votului programat pentru mâine. Știu că deputații socialiști, liberali și verzi vor vota împotriva Ungariei și mai ştiu, de asemenea, că prietenii Ungariei vor fi alături de Ungaria. Știu că vorbele mele nu vor schimba acest fapt, dar, cu toate acestea, am venit aici, astăzi, să îmi arăt și să îmi exprim respectul meu pentru Parlamentul European și pentru reprezentanții săi aleși. Exprimându-mi respectul pentru dumneavoastră, doresc să îmi exprim prietenia pe care ungurii - alegătorii dumneavoastră - o simt pentru cetățenii europeni. Indiferent de decizia dumneavoastră, ungurii privesc popoarele Europei cu respect și cu prietenie.
Distinse doamne și distinşi domni,
Răspunsul elaborat de guvernul ungar la raportul care aduce jigniri grave la adresa Ungariei este prezentat acum Președintelui Parlamentului într-un memorandum. Acest raport este profund nedrept față de Ungaria și poporul ungar. Acesta aplică în mod deschis standarde duble, nu recunoaște, minimalizează și degradează eforturile uriașe prin care ungurii şi-au reînnoit țara. Și ungurii au făcut un efort imens şi au muncit din greu pentru a ieși din starea de faliment la care fusesem aduşi la începutul crizei financiare. Am parcurs un drum lung; economia Ungariei ar fi urmat să fie prima care să se prăbușească, chiar înainte de cea a Greciei. A fost doar ajutorul financiar de urgenţă al FMI și al Uniunii Europene cel care a ținut Ungaria în viață.
Distinse doamne și distinşi domni,
Există doar două țări, până în prezent, care au reușit să iasă din programul de asistență. Una dintre ele este Ungaria, care astăzi se finanțează integral de pe piețele financiare. Pot să vă spun că suntem genul de oameni care nu doresc să trăiască pe banii altor contribuabili. Suntem o țară care stă pe picioarele sale și îşi gestionează singură economia. Am redus datoriile suverane an de an. Procedura de deficit excesiv împotriva Ungariei tocmai a fost ridicată. Balanța comerțului exterior și balanța de plăți sunt puternic pozitive, economia este în creștere, șomajul este în scădere, numărul celor angajați este în creștere, puterea de cumpărare a salariilor și pensiilor este în creștere și, prin urmare, noi, ungurii, avem toate motivele să considerăm că ne-am facut temele.
Distinse doamne și distinşi domni europarlamentari,
Raportul prezentat constituie un pericol serios pentru Europa. Nu pentru Ungaria, pentru că Ungaria a mai avut ocazia să întâmpine turbulențele create de către Parlamentul European. Decizia dumneavoastră programată pentru ziua de mâine reprezintă un pericol real pentru viitorul Europei. Propunerea din raport este o încălcare gravă a tratatelor fondatoare. Acesta își propune să creeze o instituție unică, pe care tratatele nu o recunosc, și care ar aduce unul dintre statele membre ale Uniunii Europene sub control și tutelă. Nu ia în considerare competențele Parlamentului European, împărțirea sarcinilor între diferitele instituții ale Uniunii Europene, precum și echilibrul legal care prevalează între statele membre și Uniunea Europeană. Acesta definește în mod arbitrar criterii obligatorii, introduce noi proceduri și creează noi instituții, în contradicție cu tratatele fondatoare.
Doamnelor și domnilor,
Aceasta este o direcție periculoasă ! Am trăit soarta Europei Centrale. Știu cum este să nu deţii controlul asupra destinului tău, pentru că deciziile cu privire la viețile noastre erau luate într-o țară îndepărtată. Eu am trăit sentimentul de a fi un cetățean de categoria a doua. Am văzut cum este atunci când standardele duble sunt aplicate de sus împotriva noastră. Am suferit; am suferit zeci de ani abuzul de putere al celor mari și puternici. Da, noi, central-europenii, știm prea bine cum este atunci când independența și libertatea naţiunii noastre nu sunt respectate. M-am alăturat, de asemenea, disidenţilor anticomunişti, celor care luptau pentru libertate, pentru a pune capăt la toate acestea, pentru ca să nu mai trăim astfel de lucruri din nou, și astfel am venit astăzi aici pentru a declara că pe baza acestor experiențe trăite, noi, ungurii, nu vrem deloc o Europă în care țările de succes sunt pedepsite în loc de a fi remarcate ! Noi nu vrem o Europă în care o unitate care se manifestă sub forma unei majorităţi de două treimi este denunţată, în loc să fie respectată ! Noi nu vrem o Europă în care suntem plasaţi sub tutelă, în care libertatea noastră este limitată și nu îi este permis să se extindă. Noi nu vrem o Europă în care cei puternici fac abuz de puterea lor și în care o majoritate exercită abuziv această putere. Noi nu vrem o Europă în care sunt aplicate standarde duble și în care numai cei mici trebuie să-i respecte pe cei mari !
Doamnelor și domnilor,
În consecință, vom lupta împotriva tuturor celor care aplică standarde duble față de noi, împotriva tuturor celor care abuzează de putere și care ne tratează ca și cum am fi cetățeni de mâna a doua. Vom lupta împotriva tuturor acelora care doresc să creeze un imperiu din Uniunea noastră ! Suntem printre aceia - multe milioane de europeni - care doresc o Europă a națiunilor libere și nu o Europă a subordonării. Trăiască Uniunea Europeană a națiunilor libere!
Vă mulțumesc pentru atenție.
Cabinetul Primului-Ministru
http://orbanviktor.hu/in_english_article/prime_minister_orban_s_opening_speech_in_the_european_parliament
Traducerea articolului apărut la Free Poland Info, "Hungarian intellectuals' dramatic letter" ("Scrisoarea dramatică a intelectualilor din Ungaria").
Intelectualii polonezi se solidarizează printr-o scrisoare-apel cu intelectualii unguri, care au semnat scrisoarea intitulată "Către cetățenii Europei" și în care este demascată campania calomnioasă împotriva Ungariei, îndreptată mai ales contra guvernului Fidesz, condus de Viktor Orbán.
miercuri, 10 iulie 2013
Începe criza sectorului privat (II)
Prioritate de Dreapta
Articol de Ilie Şerbănescu (Jurnalul Naţional):
Procesul de acomodare a sectorului privat (autohton şi străin) la economia fără stat ce se conturează va fi îndelungat şi va genera o criză profundă. Deja sectorul privat încearcă în mod disperat să-şi arunce problemele în cârca oricui se află în preajmă! Până acum statul era lada sa aproape exclusivă de gunoi. Subţierea până la dispariţie a sectorului economic de stat a strâns la gât această ladă de gunoi. Si atunci, sectorul privat îşi îndreaptă tirul spre ... sectorul privat! La mereu mai substanţialele neplăţi, băncile răspund cu executări silite. Ciuca bătăilor o formează, în asemenea circumstanţe, fraţii privaţi nebancari: clienţi şi mai ales furnizori! Arieratele sectorului privat - practic de două ori mai mari decât cele atât de anatemizate ale sectorului de stat – sunt în proporţie de două treimi la bieţii furnizori, privaţi şi ei şi captivi într-o situaţie fără ieşire. Ce altceva este explozia de proceduri de insolvenţă decât încercarea de ieşire din restrişte pe seama fârtaţilor privaţi?! Să nu-i uităm însă pe bieţii salariaţi. Statisticile arată că, din acest an, pentru prima dată de la declanşarea crizei, creşterea de salarii în sectorul privat este zero.
Prezenţa masivă şi atotputernică a capitalului străin în sectorul privat din România conferă specificităţi notabile procesului. Capitalul străin a ajuns să deţină o poziţie dominantă, controlând practic întreaga axă majoră a economiei, toate punctele strategice şi sectoarele performante. Evident, nu prea are nevoie de un răgaz pentru competitivizare. A venit în România deja competitiv şi a fost aici de fapt lupul între oi. Dar, indiferent dacă se recunoşte sau nu, şi-a datorat implantarea şi dezvoltarea în proporţie covârşitoare jecmănirii statului român. Da, da, jecmănire! Să nu ne ferim de acest termen! Pentru că a lua active strategice aproape gratis dintr-o economie şi a te extinde în aceasta prin investiţii minore şi mai ales prin subfacturări ale livrărilor în străinătate şi suprafacturări ale achiziţiilor din străinătate înseamnă nimic altceva decât jecmănire! Din bagatela de vreo 55 miliarde euro investiţii directe cu care capitalul străin a pus stăpânire pe România, nici măcar o treime nu reprezintă investiţii “de la zero”, grosul constituindu-l acaparări de active existente şi plasamente speculative. Asta nu-i dezvoltare capitalistă, ci exploatare colonialistă! În faţa dispariţiei activelor statului şi secătuirii resurselor ţării, capitalul străin mai are de făcut doar un pas: părăsirea acesteia! Până la un asemenea pas însă, capitalul străin va mări presiunea în direcţii bine ţintite: grăbirea exploatării până la epuizare a rezervelor minerale ale ţării, accentuarea subordonării capitalului autohton, înăsprirea caracterului discreţionar la dispoziţia patronilor a relaţiilor de muncă şi sporirea subjugării prin preţuri a consumatorilor români îndeosebi în sectoarele monopoliste pe care le controlează.
Şi, rămas fără poziţii şi pârghii în economie, statul român nu va putea face nimic! Nici chiar dacă ar vrea!
Articol de Ilie Şerbănescu (Jurnalul Naţional):
Procesul de acomodare a sectorului privat (autohton şi străin) la economia fără stat ce se conturează va fi îndelungat şi va genera o criză profundă. Deja sectorul privat încearcă în mod disperat să-şi arunce problemele în cârca oricui se află în preajmă! Până acum statul era lada sa aproape exclusivă de gunoi. Subţierea până la dispariţie a sectorului economic de stat a strâns la gât această ladă de gunoi. Si atunci, sectorul privat îşi îndreaptă tirul spre ... sectorul privat! La mereu mai substanţialele neplăţi, băncile răspund cu executări silite. Ciuca bătăilor o formează, în asemenea circumstanţe, fraţii privaţi nebancari: clienţi şi mai ales furnizori! Arieratele sectorului privat - practic de două ori mai mari decât cele atât de anatemizate ale sectorului de stat – sunt în proporţie de două treimi la bieţii furnizori, privaţi şi ei şi captivi într-o situaţie fără ieşire. Ce altceva este explozia de proceduri de insolvenţă decât încercarea de ieşire din restrişte pe seama fârtaţilor privaţi?! Să nu-i uităm însă pe bieţii salariaţi. Statisticile arată că, din acest an, pentru prima dată de la declanşarea crizei, creşterea de salarii în sectorul privat este zero.
Prezenţa masivă şi atotputernică a capitalului străin în sectorul privat din România conferă specificităţi notabile procesului. Capitalul străin a ajuns să deţină o poziţie dominantă, controlând practic întreaga axă majoră a economiei, toate punctele strategice şi sectoarele performante. Evident, nu prea are nevoie de un răgaz pentru competitivizare. A venit în România deja competitiv şi a fost aici de fapt lupul între oi. Dar, indiferent dacă se recunoşte sau nu, şi-a datorat implantarea şi dezvoltarea în proporţie covârşitoare jecmănirii statului român. Da, da, jecmănire! Să nu ne ferim de acest termen! Pentru că a lua active strategice aproape gratis dintr-o economie şi a te extinde în aceasta prin investiţii minore şi mai ales prin subfacturări ale livrărilor în străinătate şi suprafacturări ale achiziţiilor din străinătate înseamnă nimic altceva decât jecmănire! Din bagatela de vreo 55 miliarde euro investiţii directe cu care capitalul străin a pus stăpânire pe România, nici măcar o treime nu reprezintă investiţii “de la zero”, grosul constituindu-l acaparări de active existente şi plasamente speculative. Asta nu-i dezvoltare capitalistă, ci exploatare colonialistă! În faţa dispariţiei activelor statului şi secătuirii resurselor ţării, capitalul străin mai are de făcut doar un pas: părăsirea acesteia! Până la un asemenea pas însă, capitalul străin va mări presiunea în direcţii bine ţintite: grăbirea exploatării până la epuizare a rezervelor minerale ale ţării, accentuarea subordonării capitalului autohton, înăsprirea caracterului discreţionar la dispoziţia patronilor a relaţiilor de muncă şi sporirea subjugării prin preţuri a consumatorilor români îndeosebi în sectoarele monopoliste pe care le controlează.
Şi, rămas fără poziţii şi pârghii în economie, statul român nu va putea face nimic! Nici chiar dacă ar vrea!
4 comentarii:
-
Riddick spunea...
-
"Admiţând însă că în general sectorul privat este mai bun decât cel de
stat, atunci ce l-a împiedicat să nu fie un succes şi în România?!
Simplu: în România sectorul privat nu s-a dezvoltat organic, în mod
natural în timp şi spaţiu, ci a fost băgat pe gât prin decizie politică
şi înşurubat în economie prin furt pe seama sectorului de stat, sub
paravanul diversiunii că acesta din urmă este cel mai prost manager.
N-avea cum în aceste condiţii să se nască şi să crească performant şi
competitiv."
(partea I)
-
Anonim spunea...
-
Singura solutie inca o revolutie SOCIALISTA !
-
Riddick spunea...
-
Ai să râzi (poate), dar chiar asta face UE. Chit că nu-i spune pe nume.
Cum îţi place ? ;-)
-
Anonim spunea...
-
Nu rid. Asa face UE, dar in favoarea greilor. Pe noi ne intereseaza ce a
mai ramas din amarita asta de tarisoara. Adica nu ma intereseaza un nou
CAER in care numai cei alesi aveau avantaje. Socialism de ala
internationalist sa fie la ei ! Sa le pice in sin!
De la state naţionale la euroregiuni
Prioritate de Dreapta
NapocaNews:
“Roumanie – Le démembrement territorial a commence”
Afirmaţia citată este titlul unui articol semnat de Jean-Michel Berard în rubrica “Actualitatea ignorată” a revistei lunare “B.I. Infos” (“Balkans Info”), care apare la Paris, începând din martie 1996. Autorul menţionat spune că noua Românie europeană a fost descoperită de Comisia de la Bruxelles printre lamele a “două cuţite oculte” – Uniunea Federalistă a Comunităţilor Etnice (UFCE) şi Centrul European pentru Minorităţile-Problemă (ECMI) – ca o Românie hibridă.
România regionalizată se prezumă a deveni, consecinţă a metehnelor unei clase politice lipsite de conştiinţa naţională, “un État feodal”, în care seniorii vor capta maximul de resurse de la guvernul central, în numele prerogativelor lor locale, iar sub autoritatea Comisiei de la Bruxelles, pentru a se individualiza şi întări faţă de “Centru”, vor realiza [n.n. definitiv] alianţe transfrontaliere [n.n. deja proiectate şi chiar existente, dar nefuncţionale].
Configuraţiile alianţelor transfrontaliere sunt deja stabilite, unele fiind şi consacrate în tratate bilaterale, fără ca, la vremea respectivă, semnatarii de la Bucureşti să realizeze şi toate consecinţele pe termen lung.
Astfel, cu prilejul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare Europeană, Viena, octombrie 1993, Ion Iliescu a acceptat” integrarea economică” a judeţelor Maramureş, Satu Mare şi Sălaj cu entităţi administrativ-teritoriale din Ungaria, Slovacia, Ucraina şi Polonia, în “EURO-REGIUNEA CARPATICĂ“.
Din aprilie 1997, România este reprezentată în Asociaţia Interregională “Euroregiunea Carpatică” şi de către judeţul Botoşani, iar în noiembrie 2000 a fost acceptat şi judeţul Harghita. Judeţele româneşti au statutul de membru cu drepturi depline alături de regiunile din celelalte state: Ungaria, Polonia, Ucraina. Regiunile slovace au primit statutul de membru cu drepturi depline la şedinţa Consiliului EC din 25 noiembrie 1999.
În 1997, prin Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina, la Articolul 8 se menţionează: “(…) Părţile contractante (…) vor contribui la colaborarea dintre unităţi administrativ-teritoriale din cele două state în cadrul euro-regiuni existente, precum şi al euroregiunilor «Prutul de Sus» şi «Dunărea de Jos», nou create, la care pot fi invitate şi unităţi administrativ-teritoriale din alte state interesate”.
EUROREGIUNEA „PRUTUL DE SUS” a fost înfiinţată la data de 22 septembrie 2000 în municipiul Botoşani (România). Actele de constituire ale euroregiunii sunt Acordul despre crearea Euroregiunii „Prutul de Sus” şi Statutul euroregiunii.
Fondatorii Euroregiunii „Prutul de Sus” au fost regiunea Cernăuţi (Ucraina), judeţul Botoşani (România), judeţul Suceava (România), judeţul Bălţi (Republica Moldova), judeţul Edineţ (Republica Moldova). Începând cu data de 15 octombrie 2003, în componenta Euroregiunii „Prutul de Sus” intră regiunile Cernăuţi şi Ivano-Frankivsk din partea Ucrainei, judeţele Botoşani şi Suceava din partea României, raioanele Făleşti, Edineţ, Glodeni, Ocniţa, Râşcani şi Briceni din partea Republicii Moldova.
EUROREGIUNEA DUNĂREA DE JOS
Asociaţia de Cooperare Transfrontalieră Eurorogiunea Dunărea de Jos are ca membri fondatori: Consiliul Judeţului Galaţi, Consiliul Judeţului Tulcea şi Consiliul Judeţului Brăila din România, Consiliul raional Cahul şi Consiliul raional Cantemir din Republica Moldova, Consiliul Regional Odessa, Administraţia Regională de Stat Odesa şi Consiliul raional Reni din Ucraina.
Euroregiunea “Dunărea de Jos” funcţionează în baza Convenţiei semnate la 14 august 1998. Reprezintă un parteneriat între România, prin judeţele Tulcea, Brăila şi Galaţi, Republica Moldova, prin raioanele Cahul şi Cantemir şi Ucraina, prin Consiliul Regional Odessa.
La sfârşitul anului 1997, premierul Victor Ciorbea prevede, în cadrul Proiectului de Regionalizare, crearea, între România şi Ungaria, a Euro-regiunii “Dunăre-Mureş-Tisa”. Ulterior se alătură şi provinciaVoivodina din Sebia. Euroregiunea DCMT (română Dunăre-Criş-Mureş-Tisa, maghiară Duna-Körös-Maros-Tisza, sârbă: Dunav-Kriš-Moriš-Tisa) are o populaţie 5.732.000 şi suprafaţa de 77.456 kmp.
Guvernul a semnat în 1997 Tratatul de Liber Schimb “CESTA” cu Ungaria, Cehia şi Slovacia, ale cărui efecte au fost dezastruoase pentru piaţa şi agricultura României, dar benefice pentru cei cu planuri de cucerire economică a României.
Pe un alt plan, administraţiile teritoriale de specialitate în domeniile transporturilor, apelor, pădurilor, mediului, comerţului, sănătăţii ş.a. au fost reconfigurate, încă din anii ’90, la recomandări externe, după alte criterii decât cele ale actualei împărţiri administrativ-teritoriale a României, ceea ce a indus falii între realitatea economică şi cea politico-administrativă. Consecinţa poate fi exprimată prin titlul sugestiv al unei opere de analiză şi predicţie geopolitică a lui Pierre Hillard, “La marche irresistible du nouvel ordre mondial. Destination BABEL” (“Marşul irezistibil al noii ordini mondiale. Destinaţia BABEL”, Editions François-Xavier de Guibert, 2007).
Anterior sau concomitent temporal, colocvii şi conferinţe internaţionale asupra ţărilor de est, ori special dedicate Transilvaniei au început concertarea atacurilor la adresa istoriei şi identităţii naţionale a românilor. Astfel, la un colocviu din Olanda, Sandor Vogel (format şi prin redacţiile “A Hét” şi “Korunk”), în acord cu istoricul Andrei Pippidi, afirmă că “istoria românilor este creată din mituri, iar identitatea lor este în realitate inexistentă”. Mai afirmă vectorii atentatului la fiinţa noastră naţională că “România nu este un stat-naţiune, ci un mozaic de multiple grupuri etnice“.
Nu poate scăpa observaţiei manipularea “mitului Dracula” pentru a caracteriza specificul românilor, ca grup etnic lipsit de o conştiinţă şi identitate naţională, cu rezerva că în Transilvania există o conştiinţă europeană (Alexandru Duţu, “The politicization of myths: The Transilvanian case”).
De la statul-naţiune la statele-regiuni
La întrebarea dacă statele-naţiune mai pot avea vreun rol în economia mondializată, Kenichi Ohmae, specialist în strategia şi geopolitica afacerilor, dă un răspuns clar negativ. Sub efectul fluxurilor transnaţionale de investiţii, industrii, informaţii şi populaţie, în 41 de state-naţiune, rolul acestora este deja mai mult figurant pe scena economică, devenind, astfel, unităţi teritoriale artificiale pe plan economic (Kenichi Ohmae, “The End of the Nation State: The Rise of Regional Economies”, Simon and Schuster, Free Press paperback, 1995).
Statele-naţiuni cedează rolul lor în favoarea noilor entităţi economice “naturale” – “statele regiuni”. Acestea vor apărea fie în interiorul graniţelor actualelor state, fie depăşind graniţele politice. Ele vor deveni, se spune, motorul prosperităţii mondiale. Şi ni se dau ca exemple de succes entităţile administrativ-economice ad-hoc de prin Asia de Sud- Est sau Silicon Valley. S-ar putea să fie o constatare pripită şi cu o mare doză de optimism propagandistic.
“Alianţa Liberă Europeană” (“The European Free Alliance”) este reprezentarea politică activă a “minorităţilor problemă” din viitoarele 29 de “state naţiuni şi regiuni”: Galiza [în nord-vestul Spaniei], Catalunia, Euskal Herria [între Asturia şi Aragon], Fryslan [nord Olanda şi sud Danemarca], Emiliana-Romagna [Italia], Veneto [Italia], Savoie [Italia], Kernow (Cornwall, Marea Britanie), Andalucia [sudul Spaniei], Occitania [între Spania şi Franţa], Sardegna [Sardinia], Corse [Corsica], Cymru [Wales. Ţara Galilor în limba galeză], Scotland, Silesia, Friuli [între Veneţia şi Slovenia], Vlaanderen [nordul Belgiei], Breizh [Bretagne, Franţa], Elass-Alsace, Sud-Tirol, Vale d’Aosta [în Alpii Italiei], “Macedonian Minority în Grece”, “Deutchsprachige Gemeinschaft Belgiens” [comunitatea belgienilor de limbă germană].
Viitori membri ai alianţei, anunţaţi la apariţia lucrării lui Pierre Hillard, în 2007, erau menţionaţi “Baleare, Moravia, Transilvania-Banat, Aragon, minorităţile maghiară din Slovacia şi poloneză din Lituania.
Euroregiunea Adriatică este proiectată a include şapte entităţi administrativ-teritoriale din Italia, 10 entităţi ex-iugoslave de pe coasta dalmată şi Albania.
Euroregiunea Pirinei-Mediterana va reuni regiunea Languedoc-Roussillon din Franţa, Aragonul, Catalunia şi Baleare din Spania.
Retrasări geopolitice de amploare, dramatice pentru unii şi binevenite pentru alţii, sunt estimate ca urmare a recompoziţiei Orientului Mijlociu, unde vor apărea state noi: Statul Sfânt Islamic (Mecca şi Medina), Marele Iordan, Sunni Irak, Bagdad (city state) Arab Shia State, Free Kurdistan, Free Belucistan, Marele Lebanon.
Într-un asemenea context, pe care geopoliticienii români par să-l ignore, ce surprize şi în ce orizont de timp ne-ar putea rezerva viitorul?
NapocaNews:
“Roumanie – Le démembrement territorial a commence”
Afirmaţia citată este titlul unui articol semnat de Jean-Michel Berard în rubrica “Actualitatea ignorată” a revistei lunare “B.I. Infos” (“Balkans Info”), care apare la Paris, începând din martie 1996. Autorul menţionat spune că noua Românie europeană a fost descoperită de Comisia de la Bruxelles printre lamele a “două cuţite oculte” – Uniunea Federalistă a Comunităţilor Etnice (UFCE) şi Centrul European pentru Minorităţile-Problemă (ECMI) – ca o Românie hibridă.
România regionalizată se prezumă a deveni, consecinţă a metehnelor unei clase politice lipsite de conştiinţa naţională, “un État feodal”, în care seniorii vor capta maximul de resurse de la guvernul central, în numele prerogativelor lor locale, iar sub autoritatea Comisiei de la Bruxelles, pentru a se individualiza şi întări faţă de “Centru”, vor realiza [n.n. definitiv] alianţe transfrontaliere [n.n. deja proiectate şi chiar existente, dar nefuncţionale].
Configuraţiile alianţelor transfrontaliere sunt deja stabilite, unele fiind şi consacrate în tratate bilaterale, fără ca, la vremea respectivă, semnatarii de la Bucureşti să realizeze şi toate consecinţele pe termen lung.
Astfel, cu prilejul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare Europeană, Viena, octombrie 1993, Ion Iliescu a acceptat” integrarea economică” a judeţelor Maramureş, Satu Mare şi Sălaj cu entităţi administrativ-teritoriale din Ungaria, Slovacia, Ucraina şi Polonia, în “EURO-REGIUNEA CARPATICĂ“.
Din aprilie 1997, România este reprezentată în Asociaţia Interregională “Euroregiunea Carpatică” şi de către judeţul Botoşani, iar în noiembrie 2000 a fost acceptat şi judeţul Harghita. Judeţele româneşti au statutul de membru cu drepturi depline alături de regiunile din celelalte state: Ungaria, Polonia, Ucraina. Regiunile slovace au primit statutul de membru cu drepturi depline la şedinţa Consiliului EC din 25 noiembrie 1999.
Euroregiunea Carpatică: 161.192 kmp şi 16.051.000 de locuitori
În 1997, prin Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina, la Articolul 8 se menţionează: “(…) Părţile contractante (…) vor contribui la colaborarea dintre unităţi administrativ-teritoriale din cele două state în cadrul euro-regiuni existente, precum şi al euroregiunilor «Prutul de Sus» şi «Dunărea de Jos», nou create, la care pot fi invitate şi unităţi administrativ-teritoriale din alte state interesate”.
EUROREGIUNEA „PRUTUL DE SUS” a fost înfiinţată la data de 22 septembrie 2000 în municipiul Botoşani (România). Actele de constituire ale euroregiunii sunt Acordul despre crearea Euroregiunii „Prutul de Sus” şi Statutul euroregiunii.
Fondatorii Euroregiunii „Prutul de Sus” au fost regiunea Cernăuţi (Ucraina), judeţul Botoşani (România), judeţul Suceava (România), judeţul Bălţi (Republica Moldova), judeţul Edineţ (Republica Moldova). Începând cu data de 15 octombrie 2003, în componenta Euroregiunii „Prutul de Sus” intră regiunile Cernăuţi şi Ivano-Frankivsk din partea Ucrainei, judeţele Botoşani şi Suceava din partea României, raioanele Făleşti, Edineţ, Glodeni, Ocniţa, Râşcani şi Briceni din partea Republicii Moldova.
EUROREGIUNEA DUNĂREA DE JOS
Asociaţia de Cooperare Transfrontalieră Eurorogiunea Dunărea de Jos are ca membri fondatori: Consiliul Judeţului Galaţi, Consiliul Judeţului Tulcea şi Consiliul Judeţului Brăila din România, Consiliul raional Cahul şi Consiliul raional Cantemir din Republica Moldova, Consiliul Regional Odessa, Administraţia Regională de Stat Odesa şi Consiliul raional Reni din Ucraina.
Euroregiunea “Dunărea de Jos” funcţionează în baza Convenţiei semnate la 14 august 1998. Reprezintă un parteneriat între România, prin judeţele Tulcea, Brăila şi Galaţi, Republica Moldova, prin raioanele Cahul şi Cantemir şi Ucraina, prin Consiliul Regional Odessa.
La sfârşitul anului 1997, premierul Victor Ciorbea prevede, în cadrul Proiectului de Regionalizare, crearea, între România şi Ungaria, a Euro-regiunii “Dunăre-Mureş-Tisa”. Ulterior se alătură şi provinciaVoivodina din Sebia. Euroregiunea DCMT (română Dunăre-Criş-Mureş-Tisa, maghiară Duna-Körös-Maros-Tisza, sârbă: Dunav-Kriš-Moriš-Tisa) are o populaţie 5.732.000 şi suprafaţa de 77.456 kmp.
Guvernul a semnat în 1997 Tratatul de Liber Schimb “CESTA” cu Ungaria, Cehia şi Slovacia, ale cărui efecte au fost dezastruoase pentru piaţa şi agricultura României, dar benefice pentru cei cu planuri de cucerire economică a României.
Pe un alt plan, administraţiile teritoriale de specialitate în domeniile transporturilor, apelor, pădurilor, mediului, comerţului, sănătăţii ş.a. au fost reconfigurate, încă din anii ’90, la recomandări externe, după alte criterii decât cele ale actualei împărţiri administrativ-teritoriale a României, ceea ce a indus falii între realitatea economică şi cea politico-administrativă. Consecinţa poate fi exprimată prin titlul sugestiv al unei opere de analiză şi predicţie geopolitică a lui Pierre Hillard, “La marche irresistible du nouvel ordre mondial. Destination BABEL” (“Marşul irezistibil al noii ordini mondiale. Destinaţia BABEL”, Editions François-Xavier de Guibert, 2007).
Anterior sau concomitent temporal, colocvii şi conferinţe internaţionale asupra ţărilor de est, ori special dedicate Transilvaniei au început concertarea atacurilor la adresa istoriei şi identităţii naţionale a românilor. Astfel, la un colocviu din Olanda, Sandor Vogel (format şi prin redacţiile “A Hét” şi “Korunk”), în acord cu istoricul Andrei Pippidi, afirmă că “istoria românilor este creată din mituri, iar identitatea lor este în realitate inexistentă”. Mai afirmă vectorii atentatului la fiinţa noastră naţională că “România nu este un stat-naţiune, ci un mozaic de multiple grupuri etnice“.
Nu poate scăpa observaţiei manipularea “mitului Dracula” pentru a caracteriza specificul românilor, ca grup etnic lipsit de o conştiinţă şi identitate naţională, cu rezerva că în Transilvania există o conştiinţă europeană (Alexandru Duţu, “The politicization of myths: The Transilvanian case”).
De la statul-naţiune la statele-regiuni
La întrebarea dacă statele-naţiune mai pot avea vreun rol în economia mondializată, Kenichi Ohmae, specialist în strategia şi geopolitica afacerilor, dă un răspuns clar negativ. Sub efectul fluxurilor transnaţionale de investiţii, industrii, informaţii şi populaţie, în 41 de state-naţiune, rolul acestora este deja mai mult figurant pe scena economică, devenind, astfel, unităţi teritoriale artificiale pe plan economic (Kenichi Ohmae, “The End of the Nation State: The Rise of Regional Economies”, Simon and Schuster, Free Press paperback, 1995).
Statele-naţiuni cedează rolul lor în favoarea noilor entităţi economice “naturale” – “statele regiuni”. Acestea vor apărea fie în interiorul graniţelor actualelor state, fie depăşind graniţele politice. Ele vor deveni, se spune, motorul prosperităţii mondiale. Şi ni se dau ca exemple de succes entităţile administrativ-economice ad-hoc de prin Asia de Sud- Est sau Silicon Valley. S-ar putea să fie o constatare pripită şi cu o mare doză de optimism propagandistic.
“Alianţa Liberă Europeană” (“The European Free Alliance”) este reprezentarea politică activă a “minorităţilor problemă” din viitoarele 29 de “state naţiuni şi regiuni”: Galiza [în nord-vestul Spaniei], Catalunia, Euskal Herria [între Asturia şi Aragon], Fryslan [nord Olanda şi sud Danemarca], Emiliana-Romagna [Italia], Veneto [Italia], Savoie [Italia], Kernow (Cornwall, Marea Britanie), Andalucia [sudul Spaniei], Occitania [între Spania şi Franţa], Sardegna [Sardinia], Corse [Corsica], Cymru [Wales. Ţara Galilor în limba galeză], Scotland, Silesia, Friuli [între Veneţia şi Slovenia], Vlaanderen [nordul Belgiei], Breizh [Bretagne, Franţa], Elass-Alsace, Sud-Tirol, Vale d’Aosta [în Alpii Italiei], “Macedonian Minority în Grece”, “Deutchsprachige Gemeinschaft Belgiens” [comunitatea belgienilor de limbă germană].
Viitori membri ai alianţei, anunţaţi la apariţia lucrării lui Pierre Hillard, în 2007, erau menţionaţi “Baleare, Moravia, Transilvania-Banat, Aragon, minorităţile maghiară din Slovacia şi poloneză din Lituania.
Euroregiunea Adriatică este proiectată a include şapte entităţi administrativ-teritoriale din Italia, 10 entităţi ex-iugoslave de pe coasta dalmată şi Albania.
Euroregiunea Pirinei-Mediterana va reuni regiunea Languedoc-Roussillon din Franţa, Aragonul, Catalunia şi Baleare din Spania.
Retrasări geopolitice de amploare, dramatice pentru unii şi binevenite pentru alţii, sunt estimate ca urmare a recompoziţiei Orientului Mijlociu, unde vor apărea state noi: Statul Sfânt Islamic (Mecca şi Medina), Marele Iordan, Sunni Irak, Bagdad (city state) Arab Shia State, Free Kurdistan, Free Belucistan, Marele Lebanon.
Într-un asemenea context, pe care geopoliticienii români par să-l ignore, ce surprize şi în ce orizont de timp ne-ar putea rezerva viitorul?
- Mad map to leave Britain in bits - GERMANY is plotting to wipe Britain off the map in their revived bid to create an EU superstate.
2 comentarii:
-
Riddick spunea...
-
[...] In the UK we already have regions but now here are sub regions and sub sub regions.
The division of this country has still further to go right down to the parish councils.
In the Brussels' plan London is region number UKI with 2 sub regions: an outer and an inner. And London will have five sub sub regions.
Ken Livingstone says he will abolish the 32 London boroughs 5 super boroughs, neatly fitting that Brussels plan.
There will be no City of London and there will be far reaching financial and planning repercussions.
Every county council will be abolished. Devon County Council is now a sub sub region of the EU, UKK43, pending its abolition.
And there will be no England.
We in the reunited Kingdom are going through huge changes, but what is happening elsewhere in the EU? Here are some examples:
France has real problems. President Mitterand in 1982 created 22 regions with limited powers. But President Chirac campaigned in 2002 on decentralisation assuring electors that the first article of the French constitution, France is ‘a single and indivisible republic’, was sacrosanct. In France this has not been presented as EU issue: it is simply a matter for France. If it succeeds the map of France will revert to the way it looked in mediaeval times.
Portugal voted ‘no’ to regions in a 1998 referendum. But the next year regional development agencies were imposed on the Portuguese: Unelected partnerships of local vested interests or stakeholders.
Poland had to change to join EU, applicant countries now have to. In 1998 its 49 provinces were abolished and 16 regions introduced.
The only ones not to change are the 16 German Lander
I have painted a dispiriting, disheartening and dire picture. Successive British Governments have sold us out.
All of us in this hall and many more besides are fighting back. So let me return to my introductory remarks. Faced with this attack we cannot negotiate, appease or reason. The only way is out.
© Lindsay Jenkins 2004
London, October 2004
http://www.lindsayjenkins.com/independence_ebbing_full.htm
-
Riddick spunea...
-
Scoaterea județului din conștiința colectivă și înlocuirea lui cu
regiunea, nu numai că va readuce Romania mai aproape de un proiect de
care conștiința colectivă este străină - "Romania, stat federal"
(federația presupune regiuni cu diferențe culturale şi chiar etnice
majore), dar va anihila unul dintre puținele repere administrative din
conștiința statului la nivelul publicului.
http://www.rgnpress.ro/rgn_12/categorii/analize-interviuri/7594-radu-baltasiu-federalizarea-o-idee-sau-un-vector.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)