Un an de guvernare USL şi laudele lui Băsescu

Prioritate de Dreapta



The Epoch Times :
Se spune că lauda de sine nu miroase a bine. Nici laudele reciproce schimbate de premierul Ponta şi preşedintele Băsescu nu sună bine. Băsescu şi-a cumpărat pacea şi liniştea la final de mandat şi mai încearcă să salveze ceva din bilanţul cu care va rămâne în istorie, în timp ce Ponta se laudă cu stabilitatea şi soliditatea guvernului şi ascunde creşterile de preţuri la energie, la electricitate, la alimente şi alte asemenea ”realizări” ale USL.
Înainte de Paşti, în plină coabitare perfectă cu guvernul USL, preşedintele Băsescu lăuda guvernul Boc ( ”pentru că a pus interesul naţional deasupra interesului de partid şi a sacrificat voturile pentru a restabili echilibrul macroeconomic al ţării, pentru a da şanse la reluarea dezvoltării, pentru a reda românilor demnitatea), şi le mulţumea guvernelor Ungureanu şi Ponta care „nu au afectat parcursul de recuperare şi de recuperare a dezechilibrelor”. De partea cealaltă, Ponta a ţinut să sublinieze că el nu a continuat austeritatea ”prostească a lui Boc”, ci a stricat măsurile nedrepte precum tăierea salariilor şi a pensiilor. Comunicarea guvernului USL funcţionează într-adevăr mult mai bine decât cea a guvernelor Boc: nu se pierde nicio ocazie să se amintească populaţiei că USL şi mai ales Ponta au îndreptat nedreptatea făcută pensionarilor şi bugetarilor de PDL.

Ce a câştigat concret România prin faptul că a adoptat rolul de elev model al austerităţii germane? Respect şi costuri mai mici de împrumut pe pieţele financiare externe? La cum gestionează USL politica externă, relaţia cu Germania o să rămână îngheţată încă mult timp iar aderarea la Schengen o să se mai amâne. Nici Finlanda sau Olanda, celelalte susţinătoare ale disciplinei fiscale şi austerităţii în Europa, nu par să ne respecte mai mult - vezi tot dosarul Schengen.

Ponta n-a pierdut însă ocazia nici să-l laude şi el pe Traian Băsescu, spunând că actuala stabilitate de la începutul lui 2013 se datorează şi acestuia pentru că a îngropat securea războiului. Prin urmare, cine şi-ar fi imaginat o coabitare atât de perfectă între cei doi care-şi aruncau nu demult acuze grele de plagiat, de atentat la adresa statului de drept, de încălcări grave ale Constituţiei etc? Cine şi-ar fi imaginat că preşedintele suspendat va ajunge agent de imagine pentru unul dintre principalii artizani ai suspendării sale, după toată nebunia din vară cu referendumul, cu Curtea Constituţională?

Articole pe aceeaşi temă      

• Bilanţ nefericit după un an de guvernare USL     

• Ponta: Rescrierea istoriei este treaba domnului Băsescu     

• Boc: Fără acele măsuri din 2010, ajungeam să închidem România

Într-un amplu interviu acordat recent EvZ, Traian Băsescu a simţit nevoia să justifice măsurile de austeritate luate de PDL şi a terminat prin a susţine implicit măsurile actuale ale guvernului Ponta. Dacă este să ascultăm ce spunea recent chiar mult-lăudatul Boc, USL a stricat măsurile luate de PDL sau cel mult a beneficiat de ele. Dacă este să-l ascultăm pe Ponta, măsurile de austeritate au fost greşite şi guvernul său a făcut dreptate.

Cert este că politica de austeritate nu mai este nici ea ce a fost, adică nu mai e la modă. Chiar FMI a înţeles târziu şi a recunoscut într-un sfârşit că tăierile per se nu duc la creştere economică, ba chiar duc la o înrăutăţire a situaţiei economice în economiile cu competitivitate şi productivitate scăzută – pe scurt în loc să le asaneze, le sufocă. De la miile de oameni ieşiţi pe străzile din Spania, la reputaţi economişti din SUA şi Germania şi în final chiar la preşedintele CE, José Barroso, s-a auzit că austeritatea nu este o soluţie în sine, dacă a fost vreodată.

Traian Băsescu se mândreşte cu faptul că România este una dintre cele două ţări europene (din 17 aflate în procedura de deficit excesiv) care au reuşit să-şi reducă deficitul bugetar de la 9% în 2009, la 3%, plafonul prevăzut de Pactul de Stabilitate. Da, România este campioana absolută a austerităţii din Europa, singura care mai respectă regulile pe care ceilalţi le-au încălcat. Dar la ce ne ajută asta? Din păcate nu pot să cred afirmaţia preşedintelui că ”România a ieşit din rândul ţărilor asistate, plasând-o în rândul ţărilor aflate pe piciorele lor, care-şi pot stabili singure priorităţile”. Pe lângă lipsa oricărui proiect naţional, a unei strategii de viitor care să arate unde vrem să ajungem, se pune întrebarea: Ce a câştigat concret România prin faptul că a adoptat rolul de elev model al austerităţii germane? Respect şi costuri mai mici de împrumut pe pieţele financiare externe? La cum gestionează USL politica externă, relaţia cu Germania o să rămână îngheţată încă mult timp iar aderarea la Schengen o să se mai amâne. Nici Finlanda sau Olanda, celelalte susţinătoare ale disciplinei fiscale şi austerităţii în Europa, nu par să ne respecte mai mult - vezi tot dosarul Schengen.

În plus, românii vor rambursa în următorii 5-7 ani cele 7,5 miliarde de euro din acordul de finanţare cu UE şi FMI care s-au dus la bugetul statului. Rata de absorbţie a fondurilor europene rămâne scăzută şi preşedintele vorbeşte despre necesitatea creării a mii de noi locuri de muncă. Cine să le creeze? Faptul că te împrumuţi cu dobânzi mai mici pe pieţele financiare nu înseamnă că se creează automat ”locuri de muncă, scade şomajul, salarii, contribuţii crescute la buget”, aşa cum susţine Băsescu.

Mai mult, Băsescu nu spune nimic în interviul-fluviu acordat EvZ despre bilanţul USL la un an de guvernare, de contraperformanţele guvernării actuale. Totul în numele coabitării care deja pare simbioză. Şi în problema numirii procurorilor şefi de la DNA şi Parchetul General, preşedintele ţine să asigure populaţia că târgul cu Ponta de împărţire a justiţiei nu va avea efecte negative iar DNA, DIICOT şi restul de instituţii vor funcţiona la fel de eficient ca şi până acum. Din păcate cred că abia de acum încolo corupţii vor putea să doarmă liniştiţi pentru că instituţiile care-i deranjau îşi vor domoli activitatea.

Bilanţul lui Băsescu în EvZ nu face referire la bilanţul economic mai degrabă negativ al USL – la privatizarea eşuată a Oltchim de exemplu. Sau la alte multe ”realizări” ale USL. Printre acestea se numără şi promisiuni neonorate precum reducerea taxelor şi impozitelor, reducerea TVA pentru agricultură şi la alimente sau introducerea impozitului progresiv, dar şi efecte directe ale politicii noii puteri precum creşterea preţurilor alimentelor, a preţului carburanţilor, a inflaţiei, creşterea preţului la utilităţi precum gazele şi energia electrică, precum şi introducerea unor noi taxe şi impozite din 2013.

Până la urmă, aceasta este altă caracteristică a guvernului Ponta: nimeni nu vorbeşte despre niciun program economic pentru că nu există aşa ceva, în schimb populaţia este ţinută ocupată cu dezbateri false legate de revizuirea Constituţiei, regionalizarea şi altele care trebuie să abată atenţia de la ”realizările” amintite mai sus.

În legătură cu toate acestea, preşedintele Băsescu tace. Victor Ponta se laudă că ”România are un Guvern stabil, solid, care nu se află în bătaia valurilor aduse de o situaţie politică sau alta”. Iar Băsescu ne spune că ”Nava este la cheu, în port sigur”. Noi ce să mai spunem: Gândiţi la fel, acţionaţi la fel! România este stabilă. Preşedintele jucător a devenit spectator. Aşa că: Să coabitaţi bine!

Ziua Europei: Proiectul european este un eşec total

Prioritate de Dreapta

Presseurop : 
Construită pe criterii economice, politice şi geopolitice, Uniunea Europeană trebuie judecată după aceleaşi criterii. Iar verdictul istoricului britanic Niall Ferguson este incontestabil. 

Niall Ferguson

Thank you. Merci. Mersi. Grazie. Gracias. Grazzi. Go raibh maith agat. Dziekuje. Danke. Aitäh. Köszönöm. Mulţumesc. Dêkuji. Paldies. Ačiū. Dakujem. Obri- gado. Hvala. Dank u. Kiitti. Blagodaria. Merci villmahl. Efharisto. Şi, favoritul meu, tak.
Există 23 de moduri de a spune “mulţumesc” în statele membre ale Uniunii Europene şi cred că acest lucru evidenţiază de ce experimentul european a devenit un eşec. Vă amintiţi acele experimente pe care le făceaţi când eraţi copii cu o trusă de chimie? Tot adăugaţi substanţe chimice, una după alta, pentru a vedea ce combinaţie va produce o explozie. Acest lucru au făcut în Europa. S-a început cu şase ţări; nu a fost suficient. S-a trecut la nouă… nimic. Zece… a ieşit puţin fum, nimic mai mult. Douăsprezece state… nimic. Cincisprezece… tot nimic. Douăzeci şi cinci… a început să fiarbă. Douăzeci şi şapte… explozie!
Sunt absolut convins că lordul Mandelson şi Daniel Cohn-Bendit vor spune că experimentul european este o reuşită întrucât în Europa a fost pace începând de la implementarea proiectului, în anii 1950. Dar nu vreţi să renunţaţi odată la această idee? Integrarea europeană nu a avut absolut nimic de-a face cu pacea din Europa după al Doilea Război Mondial; pacea este realizarea NATO [Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic]. Crearea Uniunii Europene nu are nimic de-a face cu războiul sau pacea, altfel ar fi existat o Comunitate europeană de apărare, dar o astfel de structură a fost respinsă de Camera Deputaţilor franceză în anul 1954.

 

O evaluare pe criterii economice

 

Europa trebuie evaluată pe criterii economice, dat fiind că a funcţionat permanent după criterii economice. Şi cum a funcţionat? În anii 1950, economia Europei integrate a avut o creştere de 4%. În anii 1960, creşterea a fost aproape la acelaşi nivel. În anii 1970, creşterea a fost de 2,8%; în anii 1980, nivelul creşterii economice a scăzut la 2,1%; în anii 1990, creşterea economică a fost de doar 1,7%: şi aşa mai departe, până la zero.
Pe măsură ce integrarea europeană a avansat, creşterea economică a scăzut. Cota Europei la Produsul Intern Brut global a scăzut de la nivelul de 31%, în 1980, la doar 19%. Începând din 1980, Uniunea Europeană a avut o creştere economică mai mare decât cea a Statelor Unite în doar nouă din cei 32 de ani. UE nu a avut niciodată o rată a şomajului mai mică decât cea din Statele Unite. Sunt unii dintre voi investitori? Care au fost cele mai nefaste pieţe financiare în ultimii zece ani? Au fost Grecia, Irlanda, Italia, Finlanda, Portugalia, Olanda şi Belgia – cele mai neprofitabile din lume. Şi, peste toate acestea, avem uniunea monetară – cel mai recent experiment eşuat.
Noi i-am avertizat, doamnelor şi domnilor. Le-am spus: dacă ai o uniune monetară fără o piaţă a muncii integrată şi fără federalism fiscal, se va destrăma. Am anticipat această situaţie în anul 2000. Se întâmplă în timp real, într-un laborator de chimie, pe celălalt mal al Atlanticului.
Dar este vorba şi de un experiment politic care a mers prost. Ştiţi care a fost acest experiment? S-a încercat dacă este posibilă forţarea europenilor spre o integrare şi mai profundă, în pofida dorinţelor lor, prin mijloace economice, dat fiind că mijloacele politice eşuaseră.

 

Pierderea legitimităţii politice

Iar când popoarele europene au votat împotriva continuării integrării, guvernelor ţărilor respective li s-a spus să încerce din nou. S-a întâmplat în Danemarca, în 1992, şi de două ori în Irlanda: în 2001 şi în 2008. Cetăţenii acestor ţări au dat răspunsuri greşite la referendumuri, iar guvernele acestor ţări au organizat noi referendumuri. Aceste situaţii arată ceva despre cauza eşecului experimentului: proiectul european a eşuat pentru că a pierdut legitimitatea politică. Şi observăm acest lucru nu doar în Grecia, ci la toate guvernele statelor europene. Treisprezece guverne au căzut de la începerea crizei, acum doi ani, şi vor cădea şi altele, lunile următoare.
În ultimul rând, experimentul european reprezintă un eşec geopolitic. Uniunea Europeană ar fi trebuit să contrabalanseze Statele Unite. Vă amintiţi discursul “ora Europei”, al lui Jacques Poos, în 1991, anunţând că Europa va pune capăt conflictului din Bosnia? [De fapt, a spus acest lucru după ce izbucnise războiul în Slovenia şi Croaţia]. Da, acest lucru se întâmpla în 1991. Dar aproximativ 100 000 de oameni au murit în acel conflict, iar 2,2 milioane au fost nevoiţi să îşi părăsească locuinţele, iar conflictul nu s-a încheiat până nu au intervenit Statele Unite pentru a face ordine.
Fostul secretar de Stat american Henry Kissinger a formulat o întrebare celebră: “Pe cine sun când vreau să vorbesc cu Europa?” Răspunsul a venit după câţiva ani: pe baroneasa Ashton de Upholland. Nimeni nu auzise niciodată de ea, nici nimic din partea ei. Doamnelor şi domnilor, sunteţi canadieni. Ştiţi cât este de dificil să gestionezi un sistem federal cu doar zece provincii şi doar două limbi; de aceea, veţi înţelege mai uşor decât cei mai mulţi de ce experimentul european, cu 27 de ţări şi 23 de limbi, a ajuns un eşec ruşinos. Din fericire, aici, în Canada, trebuie să folosesc doar două sau trei cuvine acum. Thank you şi merci.
Acest articol este o stenogramă a discursului rostit de Niall Ferguson, care a avut argumente “pro” în Dezbaterea Munk, organizată la Toronto pe tema “A eşuat experimentul european?”. Articolul a apărut în ediţia din aprilie 2013 a revistei IL, editată de ziarul italian Il Sole 24 Ore, tema ediţiei fiind “Europa atacată”.

"Europa" nu înseamnă Uniunea Europeană

Prioritate de Dreapta

Trebuie să ne întoarcem la CEE (“Piaţa Comună”), ante-Maastricht, ante-1992. “While the going is good.” 

Adică, “cât le-o mai zicem cu frumosul”.

Intelectualii polonezi se solidarizează cu cei unguri, cei români ies în stradă cu papioane...

Prioritate de Dreapta

Intelectualii polonezi se solidarizează printr-o scrisoare-apel cu intelectualii unguri, care au semnat scrisoarea intitulată "Către cetățenii Europei" și în care este demascată campania calomnioasă împotriva Ungariei, îndreptată mai ales contra guvernului Fidesz, condus de Viktor Orbán.
Traducerea articolului apărut la Free Poland Info:

Declarația președintelui Cluburilor Academic-Civice "Lech Kaczynski" din Poznań, Cracovia, Varșovia, Łódź, în sprijinul scrisorii deschise către cetățenii Europei, iniţiată de intelectuali unguri

Noi, membrii comunității academice, adunaţi în Cluburile Academic-Civice (AKO), vrem să ne exprimăm solidaritatea cu intelectualii unguri - semnatarii scrisorii deschise "Pentru cetățenii Europei". Susținem integral scrisoarea - atât forma sa dramatică cât și precizia dureroasă cu care descrie situația actuală a Ungariei.

Îi admirăm frații noștri unguri pentru determinarea și curajul lor în restaurarea valorilor creștine, pe care şi noi le prețuim și care, o simțim, sunt la fel de amenințate în țara noastră.


Condamnăm cu tărie și ne exprimăm protestul față de campania de calomnii îndreptată împotriva Ungariei. Denigrarea Ungariei de azi constă în inducerea în eroare a opiniei publice prin falsuri și minciuni care ilustrează inexistente amenințări la democrație, și propagă teama cu privire la partidele din actuala coaliție de guvernământ din Ungaria. Această coaliție, trebuie amintit, a fost aleasă în mod democratic, printr-o victorie răsunătoare, în anul 2010. Mulți jurnaliști, inclusiv din mass-media publică, ascund faptul de netăgăduit că actuala guvernare a salvat ţara din dezastruoasa ei stare economică şi dintr-un șomaj masiv, care au pus în pericol fizic existența națiunii ungare. Printre criticii si comentatorii ostili guvernului sunt persoane direct responsabile pentru aducerea Ungariei la un pas de colapsul economic. Este regretabil faptul că, atunci când au fost la putere, nu a existat nicio condamnare a politicilor lor iresponsabile din partea guvernelor europene, a agențiilor UE sau a Comisiei Europene.

Nu numai jurnaliştii, ci, de asemenea, Comisia Europeană, fac gesturi care sunt o intruziune în sfera principiilor etice și morale - ceea ce Comisia nu are nici autorizarea, nici competența de a o face. Justificarea acestui fel de acțiuni prin pretinsele încălcări ale toleranţei ori ale valorilor europene de către autoritățile ungare nu este susținută de fapte. Construirea vieţii unei națiuni pe temelia creștinismului este garanția celor mai înalte standarde posibile în activitatea atât a guvernului cât și a Parlamentului, în timp ce munca grea, democrația corectă, independența națională, toleranța și înțelegerea reciprocă sunt capabile de lucruri miraculoase. Creștinismul este cel pe care se bazează două mii de ani de tradiție europeană și de legiferare și care oferă cel mai bun model posibil pentru relațiile dintre oameni.

Urmându-i pe frații şi surorile noastre din Ungaria, facem prin prezenta scrisoare un apel la a se face public conținutul scrisorii lor şi ca adevărul să fie mărturisit. Acțiunile actuale ale jurnaliștilor, agențiilor guvernamentale europene și ale Comisiei Europene nu desenează doar o imagine falsă, ci acestea pot fi, de asemenea - cum s-a subliniat în scrisoarea deschisă din Ungaria - o amenințare la adresa independenței și suveranității unei națiuni libere. Într-adevăr, ele sunt un pericol pentru temeliile Uniunii Europene și ale civilizației europene ca atare, subminându-i coeziunea culturală, socială și economică și punând în pericol cursul integrarării europene.

Marele efort făcut de către societatea ungară spre a rezolva problemele sociale și economice ar trebui să îi aducă respectul și încrederea, și să fie susținută de către oamenii de bună-credință de pretutindeni. Îi felicităm din toată inima pe frații şi surorile noastre din Ungaria pentru succesul lor de până în prezent, pentru responsabilitatea și lupta lor. Le dorim curaj și perseverență în punerea în aplicare în viața publică a valorilor pe care le împărtășesc.

De asemenea, vă dorim vouă, frații şi surorile noastre din Ungaria, un sprijin activ din partea națiunilor libere europene pentru lăudabilele eforturi de a dezvolta țara voastră și a o face un loc mai bun.

Poznań, 07 mai 2013

Să aveţi succese şi victorii !

Președintele AKO
Profesor Stanisław Mikolajczak

Factorul cultural-identitar în strategiile stângii şi dreptei

Dincolo de ştiri

A venit timpul ca dreapta să-şi schimbe direcţia şi comportamentul şi să ia apărarea poporului, nu a mass-mediei. Noile tehnologii o permit. Este suficient doar să aibă curaj. Un program vast ! Timpul compromisului patetic şi al jumătăţilor de măsură a trecut, pentru că duce la moarte lentă, la "Marea Înlocuire" (Renaud Camus). Marea înlocuire a poporului şi a alegătorilor.

Traducerea postării de la NewsReload, "Les stratégies possibles des droites (ou des populistes ?) : comment reconquérir durablement le pouvoir politique ?"

Colocviu la Institutul de geopolitica populaţiilor - 13 Aprilie 2013 - Imigraţie şi alegeri : dreapta mai poate câştiga ?

Strategiile posibile ale partidelor de dreapta (sau populiste ?) : cum să recucerească în mod durabil puterea politică ?
  Comunicare - Jean-Yves Le Gallou,
Președintele Polémia

Obama și Hollande : doi aleşi ai minorităților etnice

1 - François Mitterrand a ştiut să beneficieze la timpul său de votul imigranților. El a obţinut prin clientelizare votul comunităţilor etnice, promovând un discurs pretins antirasist, pronunţându-se (fără să o finalizeze însă) pentru dreptul la vot al străinilor la alegerile locale, împânzind teritoriul cu o reţea de asociaţii subvenţionate în numele politicilor urbane.

2 - Fundaţia Terra Nova, la a cărei conducere tocmai a venit François Chérèque, fost şef la CFDT, a mers chiar mai departe: a teoretizat înlocuirea în cadrul electoratului socialist, a electoratului popular francez cu electoratul yuppie ("bobo" - fr.) din cartierele mai selecte, precum şi cu electoratul provenit din imigraţie sau cu cel din teritoriile franceze de peste mări. Aceasta este reţeta electorală care a permis succesul lui François Hollande în mai 2012. Diferenţa de voturi de 1.139.316 faţă de Nicolas Sarkozy, a fost formată de cele 600.000 voturi provenite din teritoriile de peste mări dar şi din voturile musulmanilor, puternic mobilizaţi, care au votat între 86% şi 93% pentru François Hollande: un președinte ales de o minoritate din rândul francezilor get-beget.

3 - Este adevărat că strategii socialişti au avut ca exemplu campania prezidenţială a lui Obama, care i-a asigurat din 2008 încoace accesul la Casa Albă datorită votului minorităţilor etnice. O strategie de mobilizare rasială a electoratului de culoare şi una de mobilizare culturală a electoratului hispanic i-au permis să redobândească victoria în 2012, chiar dacă 61% dintre bărbaţii albi au votat pentru adversarul său.

4 - În urma acestor rezultate , mass-media a pus la îndoială strategia republicanilor, care se opuneau până atunci legalizării statulului emigranţilor clandestini. Presiunea mediatică a dat roade : republicanii tocmai s-au înţeles cu democraţii pentru legalizarea statutului milioanelor de imigranţi ilegali, accelerând astfel procesul de hispanizare al SUA, despre care ne avertizase Samuel Huntington, autorul cărţilor "Cine suntem noi?" şi "Ciocnirea civilizațiilor".

Dreapta, să găsească votanţi în bazinul imigranţilor : marea iluzie !


5 - Nu este nicio îndoială, organele de propagandă franceze – vorbim aici despre mass-media oligarhiei - nu vor pierde niciun prilej pentru a prezenta acest exemplu drept o mişcare "înțeleaptă" a republicanilor, şi va încuraja UMP să se îndrepte către alegătorii imigranți, multiplicând astfel demersurile clienteliste către minorităţi. Tentația există, şi mai mult, promotorii ei, cei precum Le Maire, Jouanno sau NKM fiind răsfăţaţii mass-mediei. Normal, este vorba de mediagogi, de bărbații și femeile a căror prosperitate politică este direct legată de permanenta linguşire din partea mass-mediei.

6 - Fiind atașat suveranităţii şi identităţii franceze (în particular componentei sale culturale și civilizaționale), personal nu pot decât să condamn o astfel de atitudine. Dar aici nu sentimentul meu este cel care contează, ci faptele. Întrebarea este următoarea : independent de principii, a curta electoratul imigrant este pertinent sau nu din punct de vedere electoral pentru forțele de dreapta ? Aduce sau nu voturi ? Experimental vorbind, răspunsul este nu. Acest lucru a fost deja încercat şi s-a dovedit a fi ineficient !

7 - Contrar a ceea ce se afirmă mediatic, nici Jean-Marie Le Pen şi nici fiica sa Marine nu sunt câtuşi de puţin rasişti. Jean-Marie Le Pen are chiar o adevărată afecțiune pentru cei care vin din Franța de peste mări și din fostele teritorii franceze. La fiecare ciclu electoral el a visat să capteze o parte din voturile imigranţilor. El a fost primul pe ale cărui liste au fost alese aşa-numitele "minorități vizibile" : Soraya Djebbour în 1986, în Île-de-France, apoi Sid-Ahmed Yayaoui, apoi Farid Smahi, fără să le uităm pe Stéphane Durbec sau Huguette Fatna. Aceste gesturi puternice, însoţite de discursurile acompaniatoare, nu au captat niciodată nici cel mai mic izvor electoral. În 2007, Jean-Marie Le Pen a mers şi mai departe: afişul-cheie al campaniei sale prezidențiale a fost o maghrebiană imigrantă. Și, la sfatul lui Alain Soral, un genial intelectual, adept al abordărilor atipice, ultimul "hit" al campaniei a fost la Argenteuil, când Jean-Marie Le Pen a explicat în faţa unei audienţe de femei acoperite cu vălul islamic, că arabii și africanii (imigranţi) sunt "ramuri ale copacului numit Franța". Rezultatul a fost 10,44% din voturi, o catastrofă electorală în care alegătorii tradiționali au fugit, fără a fi înlocuiţi de alegătorii imigranţi !

8 - UMF a avut desigur, aceleași ispite. În primul său guvern, Nicolas Sarkozy a promovat în funcții-cheie pe franco-senegaleza Rama Yade și pe franco-marocana Rachida Dati. Aceste icoane mediatice ale "diversităţii" nu au avut efect electoral asupra comunității lor. Şi nici discursul halucinant ţinut în data de 17 decembrie de Nicolas Sarkozy, în acest templu al meritului republican care este Politehnica. Citez: "Scopul este să înlăturăm tabuul metisajului (interrasial) (...) Nu este o alegere, ci este o obligație. (...) Nu putem face altfel. Cu riscul de a ne confrunta cu probleme considerabile. (...) Trebuie făcută schimbarea (...) peste tot, în același timp - în afaceri, în administraţie, în educație, în partidele politice. Și vom cere rezultate performante. Dacă acest voluntarism republican nu va funcționa, va trebui (sic) ca Republica să treacă la metode mai constrângătoare". Aceasta frenezie în favoarea "discriminării pozitive" nu a adus niciun alegător în mai 2012. Dimpotrivă, nu este stăină, în schimb, de comportamentul multora dintre cei 11.196.503 cu drept de vot care s-au abţinut şi al celor 2.146.408 de alegători care au votat in alb.

9 - Astfel, se explică destul de bine de ce în alegerile naționale atât UMP, cât și FN au căzut din eșec în eșec în încercările lor de a cuceri electoratul imigrant :

- mulţi franco-imigranți rămân ataşaţi în primul rând de rădăcinile lor, deci este normal ca preferinţele lor să meargă către un partid socialist cu accente deschis cosmopolite, mai degrabă decât în favoarea unui partid cu intonaţii naționale; tonalităţile republicane din discursul Frontului Naţional nu pot decat să se adauge disconfortului multor musulmani;
- mulţi franco-imigranţi beneficiază pe larg de binefacerile statului social, domeniu în care stânga are o ofertă mai bună;
- în sfârșit, o majoritate foarte largă de franco-imigranți locuiesc în comune sau sunt clienţi  ai municipalităților de stânga sau de extremă stânga, fiind deci subventionaţi de asociaţiile de stânga sau extremă stânga.

10 - Pe scurt, ca atât UMP cât şi FN să câştige o parte semnificativă a electoratului pe care prietenul nostru Laulan a numit-o TAM - Turcia / Africa / Maghreb - este o provocare. Doar o minoritate a minorităților, şi anume cea integrată, cea mai bine asimilată, este probabil să voteze pentru partidele care poartă sau afișează un mesaj patriotic. În acest caz, discursul tradițional al UMP sau FN trebuie să placă mai mult decât contorsiunile clienteliste. Acelaşi raționament este valabil şi pentru minoritatea asiatică, al cărei comportament este câteodată diferențiat şi prost cunoscut, dar şi mai puțin ostil partidelor de dreapta. În ceea ce privește imigranții de origine europeană - spaniolă, italiană, portugheză și poloneză – cei de origine europeană au același comportament electoral ca şi cel al francezilor de baştină.

Armata de rezervă a absenteiştilor

11 - Hai să facem un pic de  aritmetică, dacă nu va supăraţi : în SUA, minoritățile etnice reprezintă deja mai mult de 20% din electorat. În Franța "TAM" nu se ajunge încă la 10%. Cu toate acestea, în turul doi al ultimelor alegeri prezidențiale din mai 2012, 29% dintre alegători au absentat sau au votat în alb, sau au avut vot nul. Abținerile s-au ridicat la 47% în alegerile parlamentare şi la mai mult de 50% dintre votanţii tineri şi activi. Peste 50% dintre cei cu vârsta sub patruzeci și patru de ani şi peste 50% dintre angajaţi şi muncitori. Este vorba de un electorat care nu conştientizează suficient, sau e dezamăgit de ofertele politice. Aceasta este armata de rezervă a dreptei de mâine, sau poate mai probabil a populiştilor ... cu condiția să adopte o schimbare radicală de strategie pentru a construi o majoritate sociologică, o majoritate ideologică, o majoritate strategică și o majoritate numerică.

Majoritatea sociologică: Franţa autohtonă şi Franţa periferiilor

12 - Majoritatea sociologică trebuie mai întâi să fie găsită în majoritatea etnică a Franței : francezii de origine franceză sau în sens mai larg, francezii de origine europeană, întrucât francezii de origine italiană, spaniolă sau portugheză votează ca şi franco-francezii. Trebuie deci să ne adresăm Franței native, franco-europenilor care manifestă o preferinţă clară pentru tradițiile, obiceiurile, gusturile lor, cultura lor şi religia lor. Acest discurs, de altfel, nu va fi respins de cei care vin din sudul Mediteranei atunci când devin complet asimilaţi.

13 - Majoritatea sociologică poate fi căutată de asemenea în suburbiile din Franța, în Franța care suferă. În Franța claselor populare şi de mijloc. În Franța care lucrează, care a lucrat sau care este în căutare de muncă, în zonele industriale aflate în criză. În Franța ostracizată de propaganda neîncetată a mass-mediei oligarhiei. Acolo este un rezervor electoral formidabil, în special din rândul absenteiştilor : 47,60% dintre alegători în al doilea tur al alegerilor legislative din 17 iunie 2012.

Majoritatea ideologică :  identitate şi tradiţii

14 - Francezii nu mai cred minciunile care le sunt servite, nu mai cred că "globalizarea aduce fericirea" şi nici că "imigraţia este o şansă pentru Franţa" sau că "revoluţiile arabe vor aduce democraţia". Cu atât mai puţin că ar trebui "să facem loc pentru islam în Franţa". Lumea care vine nu mai este atrasă de dogmele corectitudinii politice. Mersul lumii se supune valorilor contrare : identitate, familie, credinţă, naţiune, protecţionism, cultură, civilizaţie. Opinia publică franceză, în ciuda nedumeririi mass-mediei şi conform sondajelor, este împotriva corectudinii politice, cu două treimi dintre respondenţi.

15 - Toate sondajele de opinie arată o radicalizare a opiniei privind problemele de imigraţie şi de identitate :

- 65% dintre francezi spun că identitatea Franţei s-a fragilizat (sondaj TNS Sofres, Les Echos din 8 februarie 2010).

- 59% dintre respondenţi au fost de acord cu afirmaţia că "Sunt prea mulţi imigranţi în Franţa" (sondaj Way Avizul / CEVIPOF, Le Monde din 1 februarie 2011).

- 65% dintre respondenţi cred că există prea mulţi imigranţi (studiu CEVIPOF între 5-20 decembrie 2012).

- 55% cred că "imigranţii, în general, nu fac eforturi pentru a se integra în Franţa" (sondaj IPSOS Public Affairs/Le Monde/Fundaţia Jean-Jaurès/CEVIPOF, între 9-15 ianuarie 2013).

Desigur, acest lucru se traduce şi mai rău în discursul politic. Pentru un motiv simplu: laţul mediatic se strânge din nou. Este totuşi destul de simplu să se ştie ceea îşi doreşte poporul. Acest lucru este opusul corectudinii politice : imigraţie mai puţină, o reprimare mai severă a infractorilor, o revenire la protecţionism şi mai puţine taxe, o şcoală şi o universitate mai selective şi respect faţă de valorile familiei. Toate acestea sunt coerente : pentru că mai mult protecţionism, mai puţină imigraţie şi o şcoală mai selectivă înseamnă mai puţine cheltuieli şi mai puţine impozite.

Majoritatea strategică

16 - Principalul handicap al dreptei - al curentelor de dreapta - este credibilitatea. În timp a apărut o mare diferenţă între vorbele spuse şi politicile realizate. Această diferenţă explică cele două milioane de voturi care i-au lipsit lui Sarkozy în mai 2012.

17 - Pentru a încerca să recâştige încrederea alegătorilor, va trebui să aibă loc o reconectare cu adevăratele valori :

- curajul : dacă reformele socialiste, mai ales cele societale, sunt considerate ca fiind rele, ele trebuie să fie abrogate. Nu trebuie să mai avem un set de "drepturi câştigate" ("acquis"-uri) sau "progrese" socialiste ireversibile, nici în privinţa pseudo-căsătoriilor homosexuale, nici în ceea ce priveşte drepturile străinilor.

- reciprocitatea : este unul dintre fundamentele relaţiilor umane, în mod constant încălcat de către dreapta timp de douăzeci şi cinci de ani; concret, UMP nu poate cere alegătorilor FN să-i susţină candidaţii (la turul doi) dacă continuă să le spună alor săi la turul al doilea să nu voteze candidatul FN: o separare nu poate fi decât reciprocă;

- încrederea în oameni : este  punctul esenţial. Pentru a recâştiga încrederea poporului, dreapta trebuie să arate că are încredere în el şi că îl va implica cu adevărat în procesul legislativ. Primul pas este acela de a oferi posibilitatea referendumului la iniţiativă populară. Trebuie să legifereze că un referendum la iniţiativă populară este posibil din momentul în care este solicitat de cel puţin 500.000 de alegători înregistraţi.

Majoritatea numerică

18 - Este evident că nu trebuie să ne imaginăm că vom putea face cunoscut un astfel de proiect prin intermediul mass-mediei oligarhice, pe care de fapt trebuie s-o denunţăm, ca fiind părtinitoare. Mass-media oligarhiei, iată inamicul ! Din fericire, este posibil s-o ocolim, ba chiar s-o evităm complet, datorită mediei alternative.

19 - Dorinţa de emancipare de toxinele mass-mediei a apărut la sfârşitul alegerilor prezidenţiale din Franţa din primăvara anului 2012. În străinătate, unii oameni politici s-au eliberat deja din tirania mass-mediei : în Ungaria, Viktor Orban guvernează din 2010, în ciuda opoziţiei principalelor mijloace mass-media achiziţionate de superclasa mondială; în Belgia, Bart De Wever, şeful partidului naţionalist NVA, a câştigat alegerile municipale din 14 octombrie 2012 şi tocmai a preluat primăria orasului Anvers, după ce a refuzat să participe la mai multe dezbateri ale televiziunilor flamande pe care le-a denunţat ca fiind părtinitoare; în Italia, Beppe Grillo a adunat 25% din voturi fără a trece prin cutia televizorului, ci numai prin mitinguri de stradă şi prin siturile de Internet; în Franţa, un guvern rupt de popor descoperă uluit că mieii blânzi ai Manfestaţiei pentru toţi devin solidari cu lupii tineri ai Primăverii franceze.

20 - A venit timpul ca dreapta să-şi schimbe direcţia şi comportamentul şi să ia apărarea poporului, nu a mass-mediei. Noile tehnologii o permit. Este suficient doar să aibă curaj. Un program vast ! Timpul compromisului patetic şi al jumătăţilor de măsură a trecut, pentru că duce la moarte lentă, la "Marea Înlocuire" (Le Grand Remplacement, Renaud Camus). Marea înlocuire a poporului şi a alegătorilor.

Acestea nu mai sunt dorite de popor. Poporul se răscoală împotriva dictaturii minorităţilor etnice şi religioase, sexuale şi sectare, financiare sau mediatice. A venit timpul majorităţii. A venit timpul radicalităţii.

Jean-Yves Le Gallou
Preşedintele Polémia

http://www.polemia.com/les-strategies-possibles-des-droites-ou-des-populistes-comment-reconquerir-durablement-le-pouvoir-politique/

ADEVĂRATELE ŞTIRI : Guvernare în continuitate

Prioritate de Dreapta

Guvernul Ponta (un an) face exact ceea ce critica în moţiunea care a dus la căderea guvernului Ungureanu

O analiză retroactivă a textului moţiunii de cenzură ce a dus la demiterea lui Mihai Răzvan Ungureanu relevă că măsurile pe care opoziţia condusă atunci de către Victor Ponta le contesta au devenit „potrivite“ după preluarea puterii.  

Cvorumul trădătorilor de țară !

Nu, nu este vorba de demiterea președintelui, cum să dai afară un coabitant ?!, ci de asigurarea condițiilor pentru aprobarea viitoarei Constituții (iar secretomania în care se face revizuirea Constituției spune multe !) dar și a altor acte „colaterale” extrem de grave. Regionalizarea, cu tot cu regiunea secuiască, ori legitimarea refrendumurilor locale organizate în secuime pentru obținerea autonomiei și care, deși depuse în parlament, nu au putut fi luate în considerare din cauza lipsei de acoperire juridică.

• Modificarea pragului poate avea loc doar prin non-combatul opoziţiei (care n-ar contesta modificarea la CCR) sau prin aprobarea modificării de către majoritatea eurobăsistă de acolo (care din 8 iunie va fi de 5:4, de la 6:3).

Regionalizarea nu va stopa tâlhăria

E greu să vezi o colecţie mai mare de contradicţii ipocrite. Adică o ţară măcinată de corupţie, nepotism, trafic de influenţă şi hoţie va fi salvată de regionalizare ? Va dota regionalizarea clasa politică din România cu conştiinţă ? Trebuie să fii cel puţin naiv sau activist de partid să crezi o asemenea enormitate.  

O mișcare a mișcărilor, fundațiilor, asociațiilor, grupurilor… la orizontul civic

Nicio grupare și niciun lider aflat acum în rol, prestând în acest spectacol dinaintea unei explozii sociale catastrofale, nu va avea viitor, nu va mai rezista decât puțină vreme la trapezul puterii și pe sârma opoziției și toți vor deconta pentru întreaga tagmă politică aflată în rotație de cadre de peste două decenii. Aceste forțe vor fi curând spulberate, măturate istoric…  

Gran Menu a la carte: "UE"

În ceea ce ne priveşte, tragem un ultim semnal de alarmă cu privire la comportamentul acestor faliţi ai politicii româneşti, care fac totul pentru a intra în graţiile stăpânilor de la Bruxelles. Altfel nu văd de ce clasa politică românească se grăbeşte cu regionalizarea în timp ce Constituţia nu prevede aşa ceva? ! Iar noua Constituţie nu este încă votată! Este numai un proiect despre care nu ştim dacă va trece de votul popular !   

Începe dezmembrarea Hidroelectrica

Hidroelectrica, unul dintre cei mai mari producători de energie din România in­trat în insolvenţă pe 20 iunie 2012, va scoate la vânzare începând cu sfârşitul lunii iunie pri­mele loturi de mici hidrocentrale, în total com­pania urmând să renunţe la 107 de astfel de unităţi cu o capacitate instalată de 100 MW.

• Întreaga investiţie din jurul hidrocentralelor e realizată de stat (linii electrice, staţii de transformare, drumuri de acces - făcute special...). Acum beneficiază de ea privatul. Mai făcea ăla pe dracu', dacă era să construiască de la zero.

Bruiajul neîntrerupt

Ambientaţi de liote de propagandişti, toţi corifeii care au pus stăpânire pe România fac imposibilă orice atitudine care să ducă la reformă. Au în urma lor generaţii de discipoli care le sunt îndatorate, sau, mai exact, afiliate sistemului de subminare naţională. Mulţi pensionabili fac o figuraţie fără nicio poziţionare spre o îndreptare a lucrurilor, nici nu au cum. Oameni de sistem comunist, pentru ei Occidentul a însemnat o nişă în zid, nu absenţa Zidului. Faptul prezenţei lor constante zeci de ani pe firmamentul decizional, al interfaţei, arată că nu s-a întâmplat nimic semnificativ în politică. Cosmetizări după cosmetizări, adaptări de ochii lumii, sistemul în punctul său central rămânând identic.

Trădarea elitelor

Prioritate de Dreapta

Traducerea articolului lui Éric Anceau, La trahison des élites (Trădarea elitelor).

Elitele conducătoare îşi atribuie legitimitatea de care dispun, fie tradiției, carismei sau legalităţii, conform tipologiei binecunoscute propuse de Max Weber (în 1919), însă ele trebuie să știe cum să gestioneze crizele care lovesc periodic societățile faţă de care sunt responsabile, pentru a se menține la putere. Prin lipsa de înțelegere a nobilimii franceze, care ținea de privilegii și dorea să obțină mai multe, s-a pierdut totul între 1787 și 1789, prin deschiderea cutiei Pandorei printr-un reformism incomplet, deoarece era destinat în mod exclusiv intereselor sale proprii.

De atunci, rolul elitelor noastre este mult mai complex. După cinci schimbări de regim, ele au rămas la putere sub diferite avataruri, în cadrul unei democratizări relative, dar reale, cu preţul unor importante concesii. În fresca sa monumentală, La Responsabilité des dynasties bourgeoises (Responsabilitatea dinastiilor burgheze, 1943-1973), (Emmanuel) Beau de Loménie arăta abilitatea extraordinară a acelorași familii și acelorași rețele de a rămâne deasupra, în ciuda prăbușirilor naționale de care au fost în mare parte responsabile, și care s-au plătit de fiecare dată prin ocupație și dezmembrarea teritoriului: 1815, 1870, 1940 ! Caricatural în detaliile sale - autorul a reluat, de exemplu, "mitul celor două sute de familii" - tabloul a avut un sâmbure de adevăr. În timpul perioadei Les Trente Glorieuses (boom-ul de după primul război mondial, anii '30), aceste elite au dezvoltat totuși o nouă politică socială, au construit o industrie modernă și vie, iar de la 1958, sub conducerea generalului de Gaulle, un regim care a făcut să strălucească Franța.

Când Beau de Loménie a murit, în 1974, fresca lui părea să descrie un trecut revolut.
În 1960, Raymond Aron însuşi evoca o democrație liberală chimic pură și protejată de orice pericol major, prin controlul pe care diferitele grupări de la putere le exercită una asupra celeilalte. Sunt, totuși, amenințări sau limitări care apasă asupra sistemului. Unul dintre colegii săi de peste Atlantic, Charles Wright Mills, a publicat cu patru ani mai devreme The Power Elite (Elita puterii) în care a descris, cu cifre și exemple, înțelegerea secretă dintre politicieni, magnații capitalismului financiar și lobby-ul militar-industrial, care a amenințat esența democrației americane. De fapt, nici Franța nu a fost cruțată. În 1977, Pierre Birnbaum denunța, în Les Sommets de l'Etat (Reuniuni la nivel înalt) întrepătrunderea dintre politică și administrație. Fenomenul a fost doar accelerat în următoarele câteva decenii, până la punctul în care acum clasa politică, funcția publică de conducere, marele patronat industrial, lumea financiară, și numeroşi jurnaliști care lucrează pentru media mainstream, nu mai sunt decât una şi aceeaşi elită. Clivajul stânga-dreapta moștenit de la 1789 a devenit secundar. O adevărată oligarhizare a puterii este în curs de desfășurare chiar acum. Nepotismul actual îl depăşeşte cu mult pe cel de pe vremea defunctelor noastre monarhii. Așa cum o arată multe lucrări recente, printre care anchetele edificatoare ale lui Sophie Coignard și Romain Gubert, L’Oligarchie des incapables (Oligarhia incompetenţilor) și Noël Pons, La Corruption des élites (Corupția elitelor), acest fenomen este însoțit de un offset de expertiză și de multiple conflicte de interese.

Astăzi, elita este în plină rejectare a trecutului, în negarea completă a realităţii, și în incapacitatea totală de a oferi o soluție rezonabilă crizei la care a contribuit foarte mult spre a o instala în țară. Să revenim pe scurt asupra acestei trădări, în sensul că elita nu face faţă imensei responsabilităţi cu care este investită.

De la Revoluție, elitele au reușit să se perpetueze la putere, deoarece acestea au fost capabile să adapteze modelul nostru de stat-națiune la transformările din lume, la crizele interne și pericolele externe. După primul război mondial, unii au căutat să încurajeze dialogul direct dintre asociațiile internaționale și regiuni, peste capul statelor, odată cu Conferința de la Versailles, dar nu au reușit din cauza opoziției guvernelor. Apariția Statelor Unite ca o superputere după 1945 a schimbat situația. Toată lumea știe rolul pe care l-au jucat în construcția europeană, în timpul Războiului Rece. Discursul despre expirarea statelor naționale din Vechea Europă, limitat inițial doar la câteva cercuri atlantiste, Conferinţele Bilderberg și Comisia Trilaterală, a ajuns prin a se impune la Bruxelles, Luxemburg, Frankfurt și Paris. El a devenit discursul elitei dominante. Universalismul francez născut în timpul Iluminismului și amplificat de Revoluție, şi care propovăduia Marea Naţiune care se va răspândi în întreaga lume, a fost transformat într-un cosmopolitism dizolvant. Într-o manieră atât de improbabilă acum treizeci de ani, neoliberalismul, creștin-democrația și stângismul liberal au ajuns să fuzioneze într-o formă de gândire unică post-națională. Diverşi "feudali" din fruntea regiunilor noastre așteaptă cu nerăbdare primul moment în care vor beneficia de gestionarea fondurilor structurale.

Deja disprețuiţi, oamenii care-şi păstrează angajamentul față de statul-națiune, democrație și republică sunt calificaţi, în cel mai bun caz, drept poujadişti (reacţionari mic-burghezi), şi în cel mai rău drept naționalişti, chiar dacă primăvară arabă și puterile emergente cum ar fi China, India și Brazilia evidențiază vitalitatea statelor-națiune.

După cum scria Renan : "Existența națiunilor este garanţia libertății, care s-ar fi pierdut dacă lumea ar avut doar o singură lege și un singur stăpân."

Discursurile exclusiv tradiționaliste și radicale dau apă la moară elitei, dar nu suficient pentru a eradica patriotismul, după cum a arătat-o victoria "nu"-ului de la referendumul din 2005. O mare parte a elitei, prin urmare, împărtășește dorința exprimată de către savantul american Bryan Caplan în The Myth of the Rational Voter (Mitul votantului raţional, 2008) : va fi necesară înlocuirea democrației de către piață, deoarece oamenii sunt ignoranţi, dar esenţiali pentru a asigura consumul. Era post-democratică anunţată de Jürgen Habermas, Hubert Védrine sau Emmanuel Todd poate fi pe-aproape.

La acestea se adaugă declinul complet al sentimentului de muncă în serviciul public și al dezinteresului, în favoarea liberalism-libertarianismului, "câştigă din ce în ce mai mult, ca să ai ce cheltui". Cultul banului și lefurile disproporţionate au sporit în ultimii ani, ca urmare a financiarizării economiei și incapacităţii de a stabili controale și frâne eficiente. După cum a arătat Christopher Lasch în La Révolte des élites et la trahison de la démocratie (Revolta elitelor și trădarea democrației, 1994), nu este de mirare că elita care demisionează din rolul său istoric spre a-şi apăra privilegiile și interesele a impus regula "fără reguli", cântă imnul pluralismului și nu este deloc dispusă să lupte împotriva tendinței unei părţi a concetățenilor noștri, care cred despre ei înșiși că nu fac parte din aceeași republică, ci sunt nişte persoane importante din cadrul unor comunități. Mass-media, care a jucat un rol-cheie în afirmarea națiunii și în cultivarea sentimentului de a trăi laolaltă, a promovat învățători falși care cred într-o "societate a spectacolului" și într-un "festivism", denunțate de Guy Debord și Philippe Muray.

Într-adevăr, o formă de schizofrenie franceză face elita noastră să oscileze între credința oarbă în sine și ura de sine, așa cum le-a definit în 1930 Theodor Lessing și care se aplică atât de multor lideri ai noștri, conştienţi de neputinţa lor. Instinctul de turmă, conformismul și incapacitatea de a gândi complexitatea internațională conduc elita, pe de o parte, să o facă pe o parte a sa - cea financiară - să fie mai în ton cu globalizarea și să utilizeze limba engleză, în loc să fi fost în măsură să prevadă și să depășească criza, și, în al doilea rând, pentru a-i respinge toți cei care gândesc diferit. Singurul nostru laureat al Premiului Nobel pentru economie, Maurice Allais, care a murit în 2010, nu a mai fost invitat nicăieri pentru că a avut ghinionul să denunțe dogma comerțului liber. Formarea franceză de tip elitist are aici o parte din responsabilitate, aşa cum au arătat-o mai multe studii din ultimii treizeci de ani.

Astfel, totul converge către aducerea elitei spre exonerarea de misiunea care îi este încredințată : să gândească Franța aşa cum a făcut-o istoria, așa cum este și cum ar trebui să fie, nici înghețată în trecut, nici supusă unei reformite acute, greşită și distructivă, ci reformată în mod rezonabil, strategic și curajos, pentru a continua să dețină un loc în lumea de mâine. Situația actuală prezintă unele analogii cu 1788 şi liderii noștri trebuie să fie atenți, pentru că așa cum Vilfredo Pareto a scris în 1916, "istoria este un cimitir de elite". Ei trebuie să regăsească cât mai curând inteligența de a soluţiona această criză care nu este doar politică, economică și socială. Ea riscă să prăbuşească și civilizația noastră. Marele filosof al istoriei, Arnold J. Toynbee, ne-a avertizat: "Civilizaţiile nu mor asasinate. Ele se sinucid".